Teleportarea in Peru ~ Amintiri din munti

Cum cele trei luni pe care le aveam la dispozitie pentru Ecuador si Peru nu erau in niciun caz suficiente pentru a explora pe indelete ambele tari, aveam de ales intre o traversare Quito- Lima/ Cusco, prin munti, dar pe cel mai scurt drum posibil, sau o selectie a partilor cele mai interesante din ambele tari, pe care sa le legam la un moment dat cu ceva autobuze. Am ales a doua varianta, care speram sa ne dea suficient timp pentru a tese in lung si in lat principalele lanturi muntoase din Peru.

Astfel ca din Cuenca luam un autobuz de noapte spre cea mai indeparata destinatie din Peru- Chiclayo, un oras aflat relativ aproape de Pacific.

Trecerea frontierei s-a petrecut in mijlocul noptii si apoi ne-am continuat somnul pana ce s-a luminat.

Panamericana se scurgea monotona printr-un semi-desert, cu localitati rare. Cand intra in peisaj, satele sunt prafuite, batute de lumina puternica a zilei, impanzite de gunoaie. Prima impresie este ca Peru-ul este mai murdar decat Ecuadorul, dar ma feresc inca sa generealiezez, caci nici in zona de coasta a Ecuadorului nu am fost.

In Chiclayo ajungem cu bine si noi si bicicletele noastre si ajungem mai repede decat ne-am fi dorit in traficul peruan. Trafic care atinge apogeul haosului in orase, unde regulile de circulatie sunt ceva arbitrar si tuc-tuc-uri motorizate, motociclete si masini se strecoara unele pe langa altele pe stradutele inguste cu sens unic. Ne simtim teleportati in India, cu singura diferenta ca aici se circula pe dreapta.

Pe langa a fi atenti la trafic, incercam sa gasim si un bancomat unde sa scoatem bani (moneda peruava se numeste sol), iar apoi sa ne cumparam SIM-uri locale. Treaba asta a fost una din cele mai birocratice experiente din America de Sud. Daca in Ecuador a durat fix 5 minute, aici a durat o ora la fiecare, cu copii dupa pasaport, amprenta, rugat de sistem sa mearga mai repede, discutat prin WhatsApp cu managerul de sucursala, printat 20 de foi etc. Horror. Dupa ce am iesit de acolo, sigura fiind ca am net si retea mi s-a facut asa un dor dupa simplitatea lucrurilor din Europa…

Imi calmez frustrarea cu o prajitura aratoasa dar cam nereusita si ne avantam din nou in trafic, pentru a gasi cele doua companii de transport pe care le aveam marcate pe telefon ca ar face curse spre Cajamarca, orasul din munti unde doream sa ajungem si de unde planuiam sa incepem sa pedalam.

Aleasa e pana la urma o a treia companie, recomandata de localnici, care a avut cel mai bun pret si cea mai buna politica legata de transportul bicicletelor.

Dupa 6 ore lungi, aproape toate pe noapte, ajungem la destinatie si la 12 noaptea dormim intr-o camera de hotel chiar decenta pentru 20 de dolari. Somn greu, adanc si odihnitor. Ca si in Ecuador, camerele de prin hoteluri sunt ok, curate, uneori mici, dar au o mare lipsa: fereastra. Sau daca ea exista, da spre un zid, luminator etc. Dar putem supravietui cu asta, avand in vedere cat de mult timp petrecem afara in mod normal.

Cajamarca nu e doar primul nostru contact real cu o noua tara, ci si locul unde a inceput stingerea imperiului incas. Asa ca era de la sine inteles ca nu vom asterne prea repede la drum.

Pe de-o parte pentru ca hotelul gasit aseara pe booking a fost chiar ok pentru banii dati, internetul se misca cam ca in Romania, asternuturile curate invita la leneveala etc. Asa ca plecam de acolo fix la limita maxima pentru check-out cu niste taskuri simple in minte: cumparam mancare si iesim din oras.