In gradina suspendata a Batranei

Dati-mi un trup voi muntilor (Blaga) 

Adevarul e ca tanjesc la muntii mari.

Feed-ul imi este invadat de poze cu bujori, flori si zapada pe creste. Si acolo mi se duc si mie gandurile.

Imi este greu sa ma mobilizez si punct. Si cand iti e greu sa te mobilizezi, potecile si drumurile batute de 1000 de ori nu mai au nicio chemare. Sambata si duminica trecuta voiam sa merg in Bucegi, cat sa imi ostoiesc dorul, dar asa sunt eu, cedez usor. Si i-am cedat lui Radu ziua de sambata cu vremea perfecta. Si mie mi-a ramas ziua de duminica cu ploi, in care negurile s-au strana rapid peste munti si eu m-am urcat pe cursiera, pentru un antrenament matinal. Deja ma gandesc serios sa dau abort la orice fel de concursuri urmeaza de la jumatea lunii incolo si sa profit de weekenduri pentru ture adevarate, ture pentru sufletul meu insetat de munte si de frumos, insetat de apusuri cu lumina galbuie si de nori imbujorati. 

Focul e atat de puternic incat miercuri nu mai rezist, impreuna cu Razvan ne asumam ploaia de seara si plecam in Bucegi doar pentru promisiunea celor 3 ore de soare din prognoza de joi dimineata. Ele ne trag in sus prin atmosfera imbibata ca un burete. In Leota ploua, la noi ajung doar perdele razlete, dar sunt suficiente ca impreuna cu jnepenii prim care trecem sa ne ude aproape dim cap si pana in picioare. 

Pe el, voinicul meu il gasesc la locul lui in gradina de flori suspendata a Batranii. Mi l-a dezvaluit Claudia cu ochii ei de mioapa, acum 2 ani, intr-o tura identica cu cea de azi, dar cu vreme mai prietenoasa. De atunci ma uit dupa putinele exemplare din zona si ma bucur mereu cand il regasesc, la locul lui, in fiecare an. Astazi nu ne grabim. Printre flori, cuvintele curg si ele rauri si conversatia sare precum un copil zvapaiat de la echipament de hike la galerii de arta, de la lagare de concentrare la Botiicelli. 

In Batrana bate vantul, la refugiu este cineva si oricum ni se pare ca va fi mai fain la bivuac, atata timp cat gasim un loc ok. Nici nu e greu in marea asta de iarba moale sa gasim ceva bun si ora 22 vine cu repeziciune. La fel si alarma de la 5.30.

Urc putin mai sus, in zona refugiului, cu speranta unui rasarit spectaculos, dar nu e nimic din toate astea. Norii isi coloreaza marginile in roz, insa soarele intarzie, iar minutele nu curg in favoarea noastra. 

Lumina creste domol, insa nu explodeaza cu adevarat decat atunci cand soarele se ridica in final deasupra Baiului si mai apoi a Furnicai, cat sa ajunga si pana la noi. Sorb din cafeaua matinala, lichidul cald imi intra in vene, iar lumina si caldura mi se strecoara  pe sub piele. Pana in Saua Strunga nu ma gandesc decat la cat de fericita sunt pentru ca dimineata asta imi port pasii pe iarba moale a Bucegilor si nu pe parchetul tare de acasa. Da, m-am trezit la 5.30, trebuie sa conduc o ora pana acasa, voi intarzia la munca, voi suferi maine la Transfagarasan caci nu am picioare suficient de antrenate cat sa duca si coborare si concurs in 24h. Dar mi-am ostoit dorul, macar temporar. 

Rozul de acum 2 saptamani a disparut, dar iarba ascunde acum noi minuni colorate. Iar in padurea intunecata si dezolanta a Piciorului Boului, ochii mei, viseaza deschisi, la o noapte cu stele si fara vant, in leaganul verde si moale format intre 2 uriasi cu nume de poveste. Planul pentru urmatoarea aventura in Bucegi e deja gata...