Transfagarasan si Paltinis Challenge

La editia asta de Transfagarasan Challenge s-a intamplat ceva foarte ciudat. Watti au fost clar mai slabi, feelingul de final a fost ca sigur am mers mai prost ca anul trecut, insa timpul final si cea mai mare parte a segmentelor de pe Strava spun ca am mers mai bine, cu PR-uri clare pe segmentele lungi. Si am doua supozitii ca explicatii: ori vantul a fost neutru sau favorabil, ori am mers eu mai smart ca anul trecut, stand mai mult la plasa/intr-un pluton mai rapid. Pentru frecventa cardiaca medie net superioara celei din 2022 am o explicatie. Cand din sportiv si outdoor enthuziast devii workalholic, normal ca esti odihnit si frecventa cardiaca e unde trebuie sa fie. 

Ne-am inscris inca din martie la Transfagarasan Challenge pentru ca ne-a placut organizarea si atmosfera de anul trecut. Si nici anul acesta nu au dezamagit, ci din contra. Lucurile au mers si mai "ca pe roate", organizatorii au preluat si evenimentul Paltinis Challenge pe care si-au pus amprenta intr-un mod fericit si a iesit, pentru noi, cel mai bine organizat concurs de sosea la care am participat vreodata. Daca o tin in ritmul asta, poate reusesc sa reasfalteze si Transfagarasanul, caci segmentul de la Balea Cascada la Balea Lac e din ce in ce mai prost, cu fiecare iarna care trece. 

Weekendul acesta de la poalele Fagarasului e si unul din primele weekenduri/ zile din ultimul an cand suntem doar noi doi, fara Marius. Bine, acest timp doar pentru noi a avut un pret de platit, tradus in multe ore de condus: Brasov-Slatina-Cartisoara si apoi Sibiu-Slatina-Brasov. Nici nu vreau sa le pun pe hartie sa le calculez, mai ales ca nu le-am condus eu.  Desi intr-o saptamana normala avem fiecare din noi doi timpul nostru, in care iesim la antrenamente, sau facem ceea ce ne place (mie respectiv sa ies pe munte), totusi invariabil dupa antrenament sau dupa seara sau ziua petrecuta pe munte, ne intoarcem oricum acasa si timpul nu este niciodata suficient pentru o deconectare. Si la fel cum si in relatia de cuplu cred ca anumite pauze ocazionale sunt bune si te fac cumva sa nu iei totul "for granted", sa apreciezi mai mult timpul in doi, compania, ajutorul si intelegerea partenerului de viata, mai cred ca anumite pauze scurte, in care parintii nu mai sunt parinti, ci doar ei doi, doi oameni cu interese comune care fac ceea ce le place, doi adulti indragostiti, uda intr-un mod de neinteles dorul de copil(ii) si creste disponibilitatea ulterioara.

In orice caz, jurnalul de fata ar trebui sa fie despre 2 curse si nu despre viata de cuplu vs viata de familie, asa ca, sa ne asternem la treaba.

Stiam din capul locului ca anul asta sunt mai putin pregatita ca anul trecut.  O spun toate cifrele mele: volumul, nivelul de fitness, watii care ies la putinele intervale pe care le-am facut. Dar incerc macar sa reduc numarul de greseli si sa joc mai inteligent. Am suficiente concursuri in picioare (si sper eu ca si in cap), ca sa imi pot face o strategie. Si strategia e sa ma asez in fata la start, ca sa plec intr-un pluton bun. Si Anca Popescu, Andreea Ampoicean si Alexandra Cioclu au exact aceeasi strategie, doar ca nu reusesc sa ma pun langa ele, ci cumva mai la dreapta si o linie mai in spate. Totusi, la o cursa de sosea, cu cat esti mai in fata, cu atat e mai putin haos la start, din cauza faptului ca efectul de acordeon, atunci cand se intinde plutonul, e net diminuat.

Mai calculez sa merg cu un singur bidon mai mare si sa profit de punctele de alimentare. Si deasemenea imi calculez momentul in care sa iau gelurile si ordinea lor. In afara de asta, incerc sa ma motivez sa trag tare la inceput si sa stau cat de mult pot / pana la inceputul urcarii cu plutonul. Apoi intru in zona de sweet spot si sper sa pot sa o tin pana la finish.

Socoteala de acasa imi iese destul de bine, doar ca baiatul care era in fata mea nu prea reusea sa se urce pe bicicleta/ sa se clipseze si ma vad nevoita sa fac manevre ciudate de depasire si ocolire. Totusi le am pe Anca si Andreea in campul vizual (ma ajuta mult tricourile colorate pe care le poarta) si pedala cu pedala, strecurandu-ma cumva printre oameni si cascand bine ochii si urechile ca sa pot frana sau accelera la timp, ma apropii incet de ele. Trecem curand pe sub poarta care marcheaza startul tehnic si ma astept sa se dezlantuie nebunia, insa lucrurile sunt inca destul de civilizate. Ma mai tin o perioada dupa fete, dar la un moment dat, Anca apasa pedala si Andreea o urmeaza. Imi dau seama repede ca nu o sa pot sa tin ritmul asta, asa ca raman mai in spate, consolata ca voi avea probabil aceeasi performanta ca si anul trecut. Experienta curselor compenseaza intr-o oarecare masura lipsa de antrenament, dar  nu total. 

Urcarea merge bine. Gafai ca o locomotiva (si adevarul e ca sufar), dar cum eu respir mereu pe gura, eu gafai destul de mult. Dar si pot sta 1h40 in zona 5 de heart rate, asa cum mi-a demonstrat cursa de azi. O vad pe Andreea si ma apropii constant de ea. 

Scena zilei e formata din 2 cicliste amatoare, care printre gafait se felicita reciproc pentru campionatele nationale:

Eu: Hei Andreea, voiam sa iti spun (pauza de gafait), ca mi s-a parut foarte tare (pauza de gafait) cum ai mers la nationale (pauza de gafait). 

Acolo dupa Ilimbav (pauza de gafait), aveai tricoul in buzunar (pauza de gafait), si puteai sa stai la plasa (pauza de gafait), ca te ducea plutonul pana la finish (gafait) si oricum castigai (gafait), dar tu (gafait), ai dus trena cot la cot (gafait).

Adica se vedea (gafait), ca esti acolo (gafait) pentru cursa  (gafait) si nu pentru calcule matematice (gafait).

Nu vreau sa ma gandesc ce or fi crezut baietii din jurul nostru cand ne auzeau facand conversatie in zona 5, la un concurs. Femeile astea sunt o cauza pierduta... 

Dupa inca 2 fraze din astea insa ne vedem de treaba noastra, ne uram bafta si eu apas pedala ca sa imi continui lunga urcare spre Balea Lac. 

Curand trece pe langa mine o tipa inalta, cu un tricou mai sic asa, pe care nu o stiu si habar nu am de unde a aparut. Ma dezarmeaza aparenta usurinta cu care pedaleaza. Incerc sa ma tin dupa ea, dar imi dau seama ca o sa ma ard curand daca insist. Nu stiu la ce categorie e. Poate sa fie si la F1 si la F2...Calculez ca in fata sunt Alexandra, Anca si tipa asta...Pe altcineva nu am mai vazut inaintea mea la start. Ela nu se pune la socoteala :) .

Cum am mers recent pe Transfagarasan, insa cu masina, aveam totusi clar in minte calitatea proasta a drumului si succesiunea de serpentine, peisaje. La Balea Cascada torn pe mine jumatatea de sticla de apa si ma grabesc sa prind o plasa pe bucatile mai plate ce preced urcarea finala. La Stana e deja racoare, nu imi mai trebuie apa, asa ca ii dau inainte. Am in minte un timp de 2h07 din Suunto App de anul trecut (pentru intregul segment Albota-Balea Lac) si incerc sa imi dau seama cum sunt fata de el. Pare ca sunt bine, dar in egala masura vad ca watii incep sa scada dramatic cand intru pe acele de par dinspre final. Mai iau un gel pentru ultimii 200 m de elevatie si incerc sa profit cat mai mult de impusul pe care il ai cand iesi dintr-o curba. Pe sus atmosfera e din ce in ce mai animata. In jos sirul lung de tricouri si de biciclete se intinde pana la iesirea din padure. Caut cu privirea tricouri familiare de fete, dar nu se vede nimic iminent. 

Primesc incurajari directe de la Bogdan Alecu si finish-ul se simte pe aproape. Ajung cu moralul destul de scazut, convinsa fiind ca am mers mai prost ca anul trecut. Watii mai prosti, am tras mai mult de mine, am suferit parca mai mult, timpul clar nu poate fi mai bun. Cu impresia asta mananc prima portie de paste si dau jos de pe mine hainele ude. Ude de la toata apa pe care am turnat-o pe mine, nu de la ploaia care ne-a evitat in mod magistral. Tot nu imi vine sa cred ca momentan, la Balea nu se anunta nicio ploaie iminenta, desi, prevazatoare, eu am pus pana si umbrela in rucsacul trimis sus :) .

Imi gasesc o piatra pe care sa stau si cat timp imi mananc pastele, deschid Strava. Si pe Strava curge cu PR-uri. Intrigata caut rezultatele de anul trecut si le compar cu cele de anul acesta. Si da, timpul e cu 2min40 sec mai bun, desi  watii sunt cu 5% mai slabi. Caut si gasesc explicatii, atat in conditiile meteo bune (fara vant sau poate chiar vant de spate, nu stiu exact), cat si in faptul ca am stat mai bine in pluton anul asta, pe toate portiunile unde un grup de baieti te-ar fi ajutat. Si dovada e clara: m-a ajutat...

Acelasi loc ca anul trecut, acelasi tricou verde de sprinter, aceeasi disonanta cognitiva intre semnificatia tricoului si abilitatile mele de sprinter.

Picioarele sunt impuscate si ma intreb serios cum o sa ma descurc maine la Paltinis, insa pana un alta profit de o dupa-amiaza relaxata cu Radu, pe campul dintre Avrig si Porumbacu unde am tot campat in ultimile luni. Ploaia vine tarziu de tot, cand noi eram deja la culcare, iar a doua zi dimineata, frontul deja trecuse, astfel incat pot incepe linistita dimineata cu o cafea bauta pe izopren, meditand la picioarele mele (impuscate) dupa ziua de ieri.

Cred ca Paltinis Challenge a fost cursa in care am avut cel mai mult timp sa ne pregatim. Am ajuns printre primele masini in parcare si printre primii oameni la ridicat kit-uri. Totul a fost facut in tihna, printre pauze de social media. A fost timp si pentru stretching si pentru intervale si ma pun la start cu 30 minute inainte, fix inainte sa plece cursa de mtb. Oricum, daca nu esti elita sa te asezi in primul rand, conteaza prea putin daca te pui la start cu 30 min mai devreme sau cu 20 minute mai devreme, oricum te racesti stand la sedinta tehnica si asteptand sa treaca minutele. Incalzirea mi-am facut-o exact pe primii 2-3 kilometrii, cat sa stiu ce ma asteapta, avand in vedere ca mare parte din traseul de anul acesta e nou. Da, zona mediana cu serpentinele abrupte din padure si fals -platul ce precede Arena Platos au ramas neschimbate, in schimb startul s-a schimbat, precum si finish-ul mutat mai sus. Vor fi aproape 1000 m elevatie, deci watti ar trebui sa fie peste ce am scos la Transfagarasan, dar sub testul de FTP de anul trecut de la Paltinis. Asta daca o sa mai am picioare...

Cat timp rulam civilizat pana la baza urcarii ii vad tricoul albastru al Alexandrei Cioclu. Dar cam atat. Natalia (fata care m-a depasit ieri), ma depaseste si astazi si nu ripostez. Am facut calculele si pare ca locul 4 la general si 2 la categorie imi e harazit astazi, daca nu ma culc pe o ureche. Astazi nu prea depasesc, sunt in general depasita. Eforturile astea scurte nu sunt specialitatea mea si baietii sunt clar in avantaj aici. Ma agat de unul sau de altul si am noroc sa prind un grup bun pe bucata de fals plat, care ma duce pana mai sus de Arena Platos, in locul in care faci dreapta pe asfaltul de o singura banda ce ne va duce spre finish. Am tras de mine ca sa stau cu baietii si nu am reusit sa ma recuperez, asa ca acum trag ponoasele caci wattii nu vor sa iasa neam. Ma uit in spate, nu se vede niciun tricou de fata si merg cum pot pana la finis, bucuroasa ca s-a terminat...

Mai putini oameni ca la Transfagarasan + eu plecand mai in fata = un start civilizat pentru mine

Podiumul este identic cu cel de ieri, pastele sunt chiar mai bune si organizarea este din nou impecabila.

Maine totul va ramane in urma. Gandurile se vor indrepta spre alte directii, grijile isi vor falfai aripile deasupra capetelor noastre, zilele vor trece in viteza si padurile de brad din Paltinis vor ramane undeva in spate, mereu acolo, la 1400 m. Zilele vor zbura pe nesimtite, Brasovul pare sa isi inceapa vara aceea calduroasa, sufocanta, cu inghetata si mers la piscina. Eu scriu randurile de mai sus intr-un tren ce merge spre mare, la care nu am mai gasit bilete la clasa a 2-a. Vine de la Sibiu si cea mai mare parte a oamenilor care traiesc 51 de saptamani la poalele muntilor, viseaza acum cu ochii deschisi la valurile marii. Anul acesta vom ajunge si noi cel mai probabil la mare, caci am acasa 2 ochi de copil care isi doresc sa vada marea, valurile, sa ne impuscam cu pistoale pe plaja si sa vedem pesti colorati. Dar pana ma indragostesc eu de mare (si nu sunt sigura daca se va intampla vreodata), eu tanjesc la valurile de un verde copt ale padurilor de la munte, ma uit la poze din Apuseni sau alte locuri faine prin care mai ajung oameni cu copii si dezenez un Home2Moldoveanu, cu speranta ultimilor bujori si a ultimilor limbi de zapada.

Foto: Foto 6-Bogdan Alecu, restul Tibi Hila, Traian Olinici