Cand copilul nu-i acasa...

Un weekend de vara cu Marius plecat la bunici a dus la scoaterea echipamentului de bikepacking din pod si la un short friday la munca, continuat cu un long ride & push bike pana pe Comisu.

Initial, Radu desenase ceva cu 3 munti in 2 zile: "urcam in Leota, coboram in Rucar - Bran, urcam in Iezer, facem creasta Iezerului, coboram pe Setu-Papau, urcam in Fagaras pe Valea Zarnei si luni dimineata coboram din Comisu spre masini".

Mai trece o zi si o tura de seara in Piatra Mare, mai taiem un munte din plan si ramanem cu Fagaras si Iezer. O tura perfect ciclabila ma asigura Radu :).

Perfect ciclabilul a tinut vineri seara pana in Saua Namaia, pe la 1300 m altitudine. Cam aici trebuie sa parasim forestierul si sa intram in padure spre varful Comisu. 3 ore arata indicatorul si eu nu de ce, caci drumul de pamant pe care l-am prins pare ca ne va duce pana sub varf. Asta doar in imaginatia mea. Radu ma asigura ca o sa avem parte de push bike si prin padure. Si adevarul e ca inaintarea e anevoioasa. Sunt si bucati de push, sunt si segmente pe care coboram, doar ca sa avem ce sa urcam la loc si in general, pare ca padurea asta nu se mai termina. Ajungem la izvor cu ultima geana de lumina si facem urcarea finala la frontala. Imi place aerul racoros cu care ma intampina muntele. Adie o boare, suficienta cat sa apreciem adapostul tarpului, pe care Radu il monteaza cu view direct spre rasarit. Daca tot nu am vazut apusul, macar rasaritul sa il vedem, direct din confortul sacului de dormit.

La plecarea din Plaiul Foii, unde era inca perfect ciclabil

Luam pulsul acasa. Copilul si bunicii sunt bine

Vantul ma deranjeaza cand si cand, la fel si folia tarpului, pe care s-a pus condens si care imi atinge sacul de puf cand ma intorc de pe o parte pe alta.

Cu un ochi evaluez sansele unui rasarit azi si cum calculele nu dau bine deloc din cauza norului de la orizont, inchid ambii ochi, mai fur 30 de minute de somn si creierul ma rasplateste cu cel mai frumos rasarit. Ceva plamadire a mintii, cu un Fagaras pudrat cu zapada, cu un soare ce rasare repede si pe care cateva flori proiecteaza umbre in contre-jour si o gradina magica cu fructe din cele mai dulci. Stiu ca visez, dar e asa faina plasmuirea asta, incat mai tin putin, voit, ochii inchisi, pastrand visul pe pleoape si in amintire

Asta avea sa fie cea mai reusita dimineata a turei noastre de bikepacking. Soarele s-a miscat cum trebuie, s-a ridicat deasupra norului si acum ne incalzeste placut. Terciul de ovaz a iesit cremos si aromat, iar cafeaua potrivit de tare, ma binedispune.

Aproape ca in reclamele de la Therm-a-rest

Simt ca e un bun inceput de zi si ca orele din creasta Fagarasului vor fi, in mare parte, placere. Nu am mai parcurs niciodata segmentul Comisul-Curmatura Zarnei in sensul aceata si oricum, despre mtb-ul din Creasta Fagarasului am pareri impartite... Full-ul nu ma ajuta mai mult decat o facea hard tail-ul pe poteca ingusta croita printre malurile de iarba. Si nici mare ramp up la skill-uri nu mi-am facut...

Cum necum ajungem in Curmatura Zarnei si din amintirile mele, de aici totul avea sa fie usor. 200-300 m la vale spre stana pe poteca, apoi un drum ce incepe la 1600 m si ne scoate dupa vreo 30 km in asfaltul de la Nucsoara. Da, doar ca astea erau doar amintiri de acum 4 ani si mai bine. Realitatea e ca drumul s-a stricat fiind maturat de ape, stana nu mai e in folosinta, iar poteca a fost inghitita, la propriu de vegetatie. Atata mare de iarba nu am traversat de multa vreme. Iarba inalta cat un stat de om, cu seminte din acelea enervante care iti intra in incaltari si nu mai ies de acolo... Si prin care tragi sau impingi sisific bicicleta.

Zone din astea salbaticite vin insa la pachet cu biodiversitate (ursi in cazul nostru) si muulta zmeura la care nu a ajuns picior de biped. Doar noi si ursii ce ne batem pe bobitele roz si pline de dulceata. Facem nazuri, alegem doar ce e mare si frumos si cu greu ne dam dusi la vale. Dupa portia de iarba in papuci, vine portia de picioare in rau. Nenumarate traversari ale Zarnei, direct prin albie, desculti, prin apa dureros de rece...  Asta pare un joc prost ce nu se mai termina si din care nici nu ai cum sa iesi... 

Valea Zarnei, in varianta salbatica

Jos, la forestierul de 30 km ne prafuim din cap pana in picioare, fara ca macar magazinul din sat sa aibe ceva mancare cu sens... Conserve de carne deloc imbietoare, conserve ieftine de peste, fanta de struguri si inghetata... Cu asemenea oferta eu sigur nu urc in creasta Iezerului... 

Asa ca dupa negocieri stranse, reusim sa cadem la pace si sa sarim doar Curmatura Bahnei, ca sa ne apropiem mai mult de Campulung. Drumul are grija de noi in seara asta si ne scoate in cale o stana nefolosita, astfel incat scap de bivuacul in iarba mare din seara asta si il inlocuiesc cu aerul statut cu arome de branza. 

In ultima zi a singurei noastre ture de bikepacking de pe anul asta ne stau in fata doua variante, ambele cu multi kilometri,ambele trecand prin Campulung si ambele in teren oarecum cunoscut. 

Putem merge mult pe asfalt, in directia Podul Dambovitei, pentru a ne intoarce pe la poalele Craiului. Sau putem profita de vremea buna pentru a urca in Leota si a mai sta putin la altitudine, prin locuri unde nu ajungem chiar in fiecare zi. De data asta aleg eu si aleg Leaota. Apropierea spre Stoenesti merge bine, insa apoi Valea Badenilor pare pur si simplu nesfarsita. Urca  cumva greoi, cu suficiente portiuni in soare sau mancate de ploile recente.  Din amintirile mele de la 4 munti trebuia sa fie mai usor... 

E bine abia cand iesim din padure la 1800 m altitudine. Si e si mai bine cand ne oprim sub varf, la o pauza de masa. 

Doar ca binele nu tine mult si Leaota nu e asa, un camp de iarba cum le  cade bine unor picioare deja obosite. Implica si push bike si carry bike, iar Curmatura Fiarelor, ce de pe varf parea atata de aproape, vine cu greu. 

Mergem in aceeasi directie impreuna cu un cuplu ce merge la hike si reusim sa ii depasim doar ajutati de coborare. Coborarea din Curmatura Fiarelor e inca ok,  in ciuda ploilor de vara asta ce au distrus multe poteci. Salveaza putin dintr-o zi lunga de pedalat... 

Din Moeciu avem abordari diferite pentru a ajunge in Zarnesti. Radu, cu zaharul in sange dupa o portie serioasa de gofre cu glazura de ciocolata merge spre Valea cu Calea. Iar eu prefer varianta mai lunga si mai rulabila prin Tohan. Ajung mai repede si tot stand pe banca in centrul Zarnestiului, imi pare usor de necrezut cat de animat e locul intr-o zi de duminica seara, la ora 21.00.

Per ansambul, tura asta nu a salvat un an intreg de bikepacking, dar au fost 3 zile facand ce ne place. Inca suntem in cautarea retetei care sa ne aduca mai multe astfel de zile, petrecute doar in 2.

Foto by Radu

Citeste mai departe...

BikeXpert Alpine Challenge 2021

Dupa cursa proasta de la Valea Iasului entuziasmul legat de suferinta de la concursuri si increderea mea in faptul ca o sa mearga pedala erau la cote minime. Cand  Radu si Suzi se intreaba ce sa si faci altceva (in afara de a merge la curse), eu am mereu raspunsuri (macar in sinea mea). Ce e drept, anul asta oricum am exagerat cu participarea la curse (cel putin dupa standardul meu de 2 concursuri pe an). Asa ca intr-un fel de abia asteptam sa treaca si concursul de la Pucioasa.

Am venit aici din doua motive:

1. Pentru ca teoretic traseul mi se potriveste.
2. Pentru ca era ultima etapa din Cupa Nationala la MTB si pentru ca eu sunt buna la matematica concursurilor. Mai buna chiar la matematica decat la pedalat.

Asa ca mi-am facut temele, am verificat lista de participanti, am adunat puncte, am facut eu clasamentul care nu era actualizat din iunie pe site-ul FRC si mi-a rezultat ceva foarte simplu: daca ajung la linia de sosire, termin oricum pe primul loc la Masters la cupa (nu ca ar fi fost aglomeratie mare la fete anul asta).

Ma uit la sedinta tehnica, imi fac rezumatul traseului si il lipesc pe bicicleta, imi numar gelurile, calculez cam cat timp inseamna push bike-ul anuntat de Catalin si decid sa plec conservativ, caci ziua avea sa fie lunga, iar traseul de 75 de kilometri, o noutate pentru mine. Oricum, din tura medie de anul trecut imi aduc aminte majoritar noroiul...Acum macar stiam ca o sa fie uscat.

Elitele tasnesc la fluierul de start. Si Cosmina tasneste pe langa mine. Imi ia maxim 5 secunde sa decid ca nu are sens sa ma fugaresc cu ea astazi. Obiectivul meu e sa termin si nu sa imi scuip plamanii pe urcari. Asa ca imi gasesc dupa vreo 3-4 kilometri un loc bun in spatele lui Laurentiu. Uneori as trece in fata, pe coborari chiar, dar ma temperez. Totusi nu pot sa nu observ ca ma simt "asezata" astazi pe bicicleta si stau fara probleme in spatele lui Barza, fapt ce nu se intampla in Postavaru cand el sa da cu full suspension-ul. Drumurile insa ni se despart in primul punct de alimentare, in care eu nu ma opresc caci e prea devreme. Si aici, ca si la Valea Iasului am incercat sa ii ascult sfatul lui Suzi si sa merg cu un singur bidon, sa ma opresc sa il umplu la nevoie, cat il umplu sa iau o banana sau ceva mancare solida pentru stomac si apoi sa plec mai departe. Pe masura ce pedalez imi reamintesc portiuni de anul trecut si imi repet ca trebuie sa revin pe tura medie cu prietenii.

Aici eram deja impachetata bine anul trecut

Dupa 1h30 de pedalat incep totusi sa ma ingrijorez caci punctul de alimentare de la kilometrul 24, care este in egala masura si punct de control cu timp limita nu se apropie de mine atat de repede pe cat mi-as dori si daca acolo ajung in ultimul moment,s-ar putea sa nu ma incadrez in cel de la cabana Leota...Multe ganduri se invart prin minte la un concurs...

In Runcu nu mai fac greseala de la Valea Iasului. Opresc, cer izotonic, iau pastile de sare si imi pornesc muzica. Aveam castile pregatite, stiam ca in fata imi sta o urcare lunga, fara prea mari distractii, asa ca am nevoie de ceva care sa ma anime. Pulsul ramane constant in zona 3 superioara pe tot asfaltul si forestierul aferent, iepuri nu am, e un rulaj solitar asa cum stiu ca nu e bine sa faci intr-o cursa...Dar ma salveaza urcarea aceea abrupta de care se vorbea la sedinta tehnica. Cand o vad imi suna in minte doar push-bike, insa mie nu imi pare chiar asa de grava situatia. Asa ca urc, pedala dupa pedala, in saua bicicletei. Ridic oda omului care a bagat lama pe aici azi dimineata si a tasat drumul. Simt ca imi revine entuziasmul, se desfunda conductele. Aderenta e perfecta, trasele sunt vizibile, rapoartele pe care le am sunt ideale. Si incep sa depasesc, metodic, fara gafait, cu "imi faci si mie loc, te rog ? " si "multumesc" la final. Il ajung pe Liviu. Cosmina nu e cu el, deci e in fata. Stiu ca e un monstru pe urcari, dar gandul imi revine la matematica. Ajung la cabana Leota parasita, mai fac foarte putin push bike pana la stana unde era si punctul de alimentare si ajung acolo cu cheful meu normal de viata.

Coborarea tehnica trece repede, nu pentru ca as fi eu mare talent, ci doar pentru ca inca alerg repejor la vale cu bicicleta pe langa mine. La finalul ei, chiar inainte de a iesi in forestier, vad tricoul rosu al Mirunei. Al doilea segment anuntat la sedinta tehnica ca fiind de push-bike. Jumate il urc in sa. Jumate imping, facand putina conversatie cu Miruna si apoi grabind pasul. Ma simt bine. Si de sub Leaota continui sa ma simt bine pana la final. Nu gresesc nimic pe coborari, merg fix cu viteza aceea cu care ma simt in control, opresc la alimentare, iau apa, beau cola, mananc banane, imi ies radacinile, imi ies acele de par, bicicleta face ce vreau eu, ii inchin o oda lui Radu-mecanicul si imi setez ca obiectiv pentru iarna asta sa invat sa schimb placute, aerisesc frane, schimb cauciucuri, facut pana cu snur, schimb lant, reglat schimbator, ma rog, mentenanta de baza pe care mi-o face Radu.

Cand intru pe ultimii 10 kilometri stiu ca sezonul e aproape incheiat. Sunt pe bicicleta de 5 ore si imi setez ca target sa termin in 5h30, cat sa ma motivez si sa nu las pedala pe asfaltul si forestierele de final. Oameni de la tura lunga nu mai sunt, oamenii de la tura medie au alt ritm, asa ca am nevoie de un gand care sa ma duc la finish. Si a fost cea mai buna strategie. Minutele petrecute in continuare in zona 4, minutele in care am stors ce am mai avut din picioare au contat la final caci ele si norocul m-au dus de pe 4 pe 3. Nu am stat prea mult sa ma gandesc la clasament, desi stiam cine e in fata si cine e in spate. Zambetul de pe buze era legat doar de faptul ca s-a terminat si ca m-am simtit bine, pulsul a fost unde trebuia, strategia a fost buna, bicicleta m-a ascultat. Cat ma duc sa imi iau ceva de mancare aud numele Cosminei. Vorbesc cu ea si aflu ca a gresit drumul la o intersectie si a pierdut 5 minute. Si dintr-o data ma felicit ca am gasit parghia de a ma motiva si de a nu lasa pedala pana la finish, ca platul acela cu 40 km/h a meritat. Asa cum mi-a subliniat Suzi si asa cum ii subliniam si eu Claudiei intr-un alt timp la RSR, concursul se termina abia cand treci linia de finish.

Si da, am savurat fiecare urcare pe podium. Exclusiv pentru mine. Nu stiu ce va fi la anul. Nu stiu daca supradoza asta de concursuri de anul acesta ma va readuce la regimul de 2 concursuri pe an sau o sa continui sa ma legitimez la FRC. Si nu trebuie sa iau vreo decizie acum...Stiu insa ca desi anul asta nu am facut nimic deosebit pe plan personal, nu am facut vreo calatorie lunga, nu am avut vreo realizare profesionala, ceva care sa scoata 2021 din anonimat, m-am suprins pe mine insami cu disciplina de a duce un lucru pana la capat, de a te increde in niste cifre si de a urmari graficul de training load mai ceva ca feed-ul de facebook.

Foto by Radu + echipa de organizare

Citeste mai departe...

Prin Leaota, la inceput de an

Daca ieri, soarele abia ne-a zambit cu 2 dinti stirbi de lapte din spatele norilor, astazi eram decisa sa il gasesc pe cel cu dantura si zambetul perfecte si sa ma bucur de el toata ziua. Si Claudia avea cam aceleasi ganduri si cu 2 vorbe mestesugite, il corupe si pe Cristi. Pe cand analizam noi, ieri, variantele de traseu, am pus pe lista scurta Ciucasul si Leaota, insa a castigat cea din urma. Aveam noi o restanta cu muntele Clabucetul si cu urcarea pe Dudele ...Cum pe Bucsa si Barbuletul tocmai fuseseram, imi pun mintea la contributie pentru un traseu nou, care sa ne mentina cat mai mult posibil la altitudine, pentru a profita de soare si de vizibilitate. Ma bazez pe turele de MTB din Leaota si desenez coborarea prin Santilia Mare si Fundata. Insa noaptea e un sftenic bun si imi dau seama ca s-ar putea sa fim mai castigati sa schimbam sensul, fiind mai multe sanse sa avem parte de urme la urcare si sa tinem poteca buna de coboare fix in Moeciu. Chiar imi doream ca tura asta sa iasa bine, cumva si pentru ca stiam ca avea sa fie prima intalnire a prietenilor mei cu Leaota si cu deschiderile pe care le ofera. De aceea, reusita urcarii imi parea esentiala, caci daca nu reuseam nici macar sa iesim in creasta, magia nu avea cum sa aiba loc.

O parte din magia Leaotei

Eu si Claudia am ales sa caram cu noi atat adidasii, cat si bocancii, si primii kilometri merg placut, pe poteci uscate, incercand sa iesim cat mai repede la soare. Poteca folosita pentru a intersecta banda rosie ce vine din Fundata este si poteca de urcare de pe prima bucla de la EcoMarathon si constat ca a trecut ceva timp de cand nu am mai alergat de aici.  In pauzele de dezbracat, Claudia imi arata fata golasa a fetei noastra Morgana (aka Claubucetul). Ochii sunt mult mai obisnuiti cu georgrafia locului comparativ cu anii in care alergam la Eco si recunosc mai multe repere. In culme dam si de zapada, dar cat timp ramane mica, urcam in adidasi. Apoi trecem la bocanci si la outfitul de iarna. Zapada creste, dar avem noroc de urme. Mare noroc, caci nu ma asteptam ca urcarea sa fie asa de lunga. Perspectiva este clar distorsionata cand singurul sens de parcurgere al unei poteci este in coborare, pe bicicleta. Totusi nimeni nu se vaita, caci la orizont au inceput sa apara muntii. Iezerul pe o parte, Bucegiul pe alta, varfurile din Leaota, inca departe. Recunosc totusi curba de nivel ce precede iesirea din padure si acolo facem sfat de taina, daca sa urcam direct spre Santilia Mare, sau sa ne folosim o perioada de urmele ce merg pe curba de nivel ce iese in Curmatura Fiarelor. Alegem abordarea sigura si directa si avem parte de o placuta supriza din partea zapezii, care este majoritar tare, semi-inghetata, numai buna de mers cu gherute, cel putin pentru mine si pentru Claudia, care ne mentinem fara mari probleme la suprafata. Cristi are ceva mai mult de munca, caci el este mai greu. Urcam bine pe Santilia Mare si constatam ca pe creasta e lume. In fata se insiruie cateva varfuri mai mari sau mai mici si stiu ca acum, iarna, le vom urca si cobori pe toate. Nu sunt urme, dar zapada isi mentine consistenta ideala si sunt convinsa ca vom inainta cu spor.

Curba de nivel ce precede iesirea din padure si vederi spre Bucegi  (foto Claudia)

Santilia Mare (foto Claudia)

Blandetea culmilor din Leaota

Merg constant in fata, nu pentru ca ma grabesc, ci pentru ca vantul ma impinge de la spate cu o mana invizibila. Catelul numit "Pleaca" nu se da dus si ma insoteste cand pe stanga, cand pe dreapta. Din cand in cand intorc privirea si imi vad prietenii cum vin si ei. Facem o scurta pauza inainte de urcarea pe Dudele. Pe aici si cainele se chinuie putin, dar razbeste primul si ma amuza cum se tot intoarce, intrebator, neintelegand de ce nu mai venim. Cam pe aici l-am si pierdut. Si-a dat seama ca la coborare ar fi incurcat-o si si-a vazut cuminte de drum. Din vorbele grupurilor cu care ne-am intalnit am dedus ca e "de-al muntilor". Cu o grija in minus, ne focusam pe coborarea de pe Dudele. Stiam ca va fi abrupta. Avem inca in minte imaginea grupului, ce acum doua saptamani urca din greu, sisific chiar, pe aici, noi privindu-i din culmea blanda  a Barbuletului. Coborarea asta era singura dilema ramasa, dar ma simteam bine cand ma gandeam ca avem mereu culmea paralela si stiuta ca varianta de rezerva. Cristi preia curand conducerea si de data asta, greutatea lui ne ajuta, caci urmele-i adanci sunt suficiente pentru noi. Cu putina atentie ajungem in zapada mai buna si curand intram intr-un palc de padure, doar pentru a iesi mai jos intr-o poiana prelunga, desfasurata fix pe culme, ce adaposteste o stana veche si un grajd nou.

E atat de placut aici, cald, soare, deschideri spre Piatra Craiului si Iezer, prieteni, suc de portocale si dulciuri din rucsac, povesti. Tot ce e nevoie pentru o zi reusita pe munte. 

Vechea stana de sub Dudele

Un set de urme coboara spre Poiana Lacului, pentru a iesi in Barbulet, noi continuam insa pe culmea matematica spre Fata Morgana: Clabucetul. Zapada se imputineaza si ajungem curand pe curba de nivel ce ocoleste varful solitar. Cristi propune sa urcam. Eu si Claudia nu asteptam a doua invitatie. Vrem sa vedem panorama, sa stam la soare, sa facem poze la tricou, sa ne manifestam bucuria pentru ziua de astazi.

Pantele de iarba devin majoritare, desi zapada persita inghetata prin locurile umbrite. Cristi pare sa se grabeasca incet spre masina. Eu il temperez spunandu-i ca nu e rost de graba. Incepe ora de aur si padurea isi intensifica aramiul. Lumina ingalbeneste si se imblanzeste, iarba moale mangaie talpile obosite din interiorul bocancilor si drumul de azi dimineata se vede la picioarele noastre. Am putea cobori la el, dar noi vrem sa vedem unde iese poteca de pe Muntii Nostri. Si vom afla, incheind ziua cu saritul unui parau, din fericire din mal pe piatra, si nu prin apa.

Date si track: aici

Jurnal Claudia

Traseu: Moeciu de Sus >> Valea Lacului (asfalt)>> La Mandru (nemarcat)>> banda rosie spre Leaota >> Santilia Mare (!!!! nu urmati poteca de vara pe curba de nivel spre Curmatura Fiarelor) >> Piscul Lacului >>sub vf Dudele >> parasiti marcajul turistic si urcati direct>> Muntele Clabucetul >> Moeciu de Sus (nemarcat). 

In general nu sunt zone expuse, dar coboarea de sub Dudele este abrupta si in cazul in care zapada este inghetata, pot fi necesari coltarii sau macar gherute + piolet. Alternativ, puteti cobori pe muchia paralela si mai domoala (Barbuletul)

O zi mai tarziu, primesc un mesaj de la Claudia cu o propunere de tura de raid, in primavara, tarziu.

"doar o traznaie, sa nu te apuci deja de desenat

dar nu m-am putut abtine sa nu-ti zic".

Inutil sa zic ca am si desenat-o, ca sa stiu pentru ce alerg iarna asta !

Citeste mai departe...

4 Munti 2018 (Iezer si Leaota)

Introducere sau ganduri despre echipa

4 Munti este genul acela de concurs care imi da fluturi in stomac. Din multe motive:

1. Imi doream sa merg inca din 2014 de cand era Radu plecat din tara, dar atunci cu siguranta nu eram pregatita. 
2. In 2016 nu am putut sa imi iau liber, asa ca am mers la etapa individuala din Piatra Craiului.
3. In 2018 evenimentul se gasea din nou pe lista mea personala, destul de goala cand vine vorba de concursuri. 

Evit sa folosesc termenul concurs pentru 4 Munti pentru ca nu il vad asa. Da, 3- 6 ore esti in concurs, dar in acelasi timp esti pe munte, pe bicicleta, pe poteci alese una si una. Inlantuirea lor nu e facuta doar pentru a strange kilometri. Fiecare traseu are ceva estetic in el. Urcarile te duc in general in zona alpina cu perspective superbe spre Piatra Craiului, Bucegi, Iezer, Fagaras, coborarile au flow, masivul este altul in fiecare zi, si mai presus de orice imparti toate cele bune si toate cele rele cu inca cineva. Si acel cineva pentru mine chiar conteaza. Echipa da sare si piper concursului. Si tocmai asta imi da emotii. Singura stiu ce pot. Dar nu stiu cat de buna pot fi pentru echipa. Cat de mult pot sa trag de mine, cat de mult pot sa ajut echipa, cat de intelegatoare pot fi si asa mai departe. Din cauza asta sunt foarte pretentioasa cand vine vorba sa fac echipa cu cineva si cand e vorba de parteneri, aleg mereu cu sufletul si nu cu mintea. Experienta in sine mi se pare mai importanta decat locul final. Asta daca ajungem la final, teferi si nevatamati, noi si bicicletele. 

Prietenii spun ca ar trebui sa facem echipa in familie, insa nici eu si nici Radu nu suntem convinsi de asta. Eu stiu ca l-as incetini mult pe Radu si cu tot efortul meu si intelegerea lui, tot nu ne-am intalni la mijloc. Fiecare suntem competitivi, dar in felul nostru, Radu mai mult ca mine. Astfel ca primul instinct e sa fac echipa cu o persoana care are cam aceleasi ritm ca mine si careia, cel mai important, i-ar face placere sa stea 4 zile in sa si ar gasi in egala masura ceva provocator in asta. Vali e primul om care imi vine in minte. Apoi 4 Munti isi schimba data. Si din nou sunt in punctul initial in care ma intreb cu cine sa merg si in egala masura nu fac concesii legate de persoana, nu postez pe wall-ul de pe Facebook, nu incerc sa trag de nimeni. Prefer sa nu merg daca nu gasesc omul potrivit. 

Ideea imi vine dintr-o intrebare pusa intr-o doara de Radu: de ce nu faci echipa la feminin? Buna intrebare. Dar cu cine? Si dintr-o data au inceput sa se invarte rotitele. Si numele Bogdanei a venit singur in fata. Pe Bogdana am cunoscut-o in epica din Rodnei. Nu au fost multe zile, dar simt ca e acolo ceva, asa cum a fost si cu Claudia. Vad acolo potentialul de aventura, de ture lungi si ceva chimie pe care inca imi e greu sa o decantez. Si totusi, faptul ca nu ne cunoastem foarte bine, imi da fluturi in stomac. Ma intreb cat de adaptabila sunt, cum o sa pot pune umarul la reusita noastra ca echipa. Cum o sa rezolvam eventualele probleme tehnice? Cum o sa ne alimentam ca sa ramanem cu energia sus? Si mai ales cum sa ne motivam una pe alta? Caci bucuria e mai usor de impartit si sper sa fie molipsitoare. Bogdana are si ea temerile ei. Dar toate se vor linisti maine la start.

Si asta a fost echipa noastra (by Bianca Paunescu-Tabere și Circuite de Alergare, Schi si MTB)

Cel mai neinspirat nume pentru o echipa de fete

Etapa 1- Iezer

Nu plec cu asteptari prea mari pentru ziua de azi. Pe de-o parte pentru ca nu stiu deloc traseul. Pe de alta parte pentru ca dupa cifre e totusi cea mai lunga zi. Si nu in ultimul rand, pentru ca trebuie sa vedem cum mergem ca echipa, care este dinamica, unde sunt ascunse atuurile si avantajele fiecareia dintre noi.

Plecam usurel, din coada plutonului, sau oricum ajungem rapid acolo. Ca la toate cursele de ciclism se porneste ca din pusca si pe noi un asemenea start nu ne avantajeaza deloc.

Momentan nu imi este clar cum sa ma pozitionez fata de Bogdana. In fata, sa functionez ca iepure, roata in roata ca sa pun presiune, sau sa raman in spate la o distanta confortabila si sa o las pe ea sa dicteze ritmul ? Fiecare aranjamemt are avantajele si dezavantajele sale. Mai stiu deasemenea ca Bogdana isi intra in ritm dupa 3 ore, asa ca in prima parte a zilei trebuie sa am rabdare. Momentan mergem cam in paralel cu Silvia si le avem pe Roxana si Simona putin in fata. 

Primii kilometri, pe forestierele de langa Leresti

Cam asa se scurg primii 10 kilometri, dar ne apropiem totusi constant de fete si depasim pe o bucata scurta de coborare. Bogdana merge bine pe un relief denivelat si pe coborari, avantajul meu fiind la urcari. Totusi acum nu e vorba de care pe care, e vorba de echipa si nu am de gand sa ma menajez deloc cand vine vorba de echipa. Asa ca imping si car bicicleta Bogdanei cand e cazul si ma bucura faptul ca Bogdana imi accepta gestul. 

Fetele de la Adventuremania ne sufla in ceafa

Simona si Roxana

Candva mai prindem din urma o echipa de mixt si ne apropiem de una de baieti, perspectivele se deschid cand iesim intr-o coama de deal, respectiv se inchid la loc pe bucatile de padure. Si totusi punctul de alimentare de la kilometrul 25 nu mai vine. Craiul creste si se apropie in dreapta noastra si in punctul de alimentare ne intalnim cu Bianca. Acolo au pepene si branza si paine si le combinam pe toate in cele mai originale moduri. 

Din ciclul, si punctul de alimentare nu mai vine

Plecand din punctul Biancai, de deaspra Stanei Țefeleica  (by Bianca Paunescu-Tabere și Circuite de Alergare, Schi si MTB)

Apoi pornim pe drumul ce incinge Papusa si cand ne e greu, ne mangaiem cu imaginea Craiului de peste drum. 

Push bike-ul de final pana la cota 2100 cam stoarce untul din noi, dar Bogdana merge din ce in ce mai bine. Pe curba de nivel de dupa varful Papusa nici nu imi pun problema sa stau pe bicicleta. Riscul de a ne imparstia e prea mare si noi mergem pe principiul better safe then sorry. Totusi fata de echipa de baieti din fata noastra nu pierdem timp, ci chiar castigam. Acum e Bogdana in fata si ea dicteaza ritmul si faptul ca la un moment dat amandoua am trecut prin alergarea montana se simte, chiar daca pantofii pentru SPD nu sunt chiar incaltari de trail.

Apoi intram pe un picior pe care sper sa mergem bine, dar poteca ingusta si smocurile de iarba ne fac de multe ori sa ne dam jos de pe bicicleta

Macar Craiul arata intr-un mare fel

La un moment dat ajungem si la o stana ce se vedea inca de sub Papusa si de acolo intram in padure pe o poteca ce ne-a placut amandoura foarte mult. La limita confortului si abilitatilor noastre, si totusi ciclabila.

Candva depasim granita celor 40 de kilometri si moralul e sus, mai ales ca rulam acum pe o poteca lata si curata prin padure. Insa aparentele insala si kilometrii 40-50 ne-au mancat ficatii si ne-au facut la nervi. Interminabili, cu satele atat de aproape de noi si totusi noi serpuim pe poteci si prin fanete intr-o incercare a rabdarii. Candva iesim totusi intr-un drum de iarba, apoi unul de pamant, apoi primele case si apoi la Lucian care sta la o intersectie. Stiu ca il vom gasi in fiecare din zile pe traseu si ma intrebam unde va sta azi. Coboram apoi pe bune in Rucar, serpuim putin printre case si picam fix deasupra punctului de alimentare unde devoram pepene ca nehalitele. 

Coboram la alimentare si trasnsfer (by Viorel Micu)

Asfaltul se inlocuieste cu un transfer auto pana sus la Mausoleul de la Mateias si de acolo, finishul e doar o formalitate cu un forestier, un drum de iarba si apoi o poteca tehnica prin padure. Auzim deja galagie, stim ca finishul e aproape, asa ca mergem si aici conservativ si trecem de mana linia de sosire. Acum dupa o zi intreaga in sa, pe probabil cel mai greu traseu din concurs mi-am luat o piatra de pe inima si pot sa zic ca facem o echipa buna impreuna. Daca trecem si de hopul din Leaota, respectiv urcarea cea lunga, viata noastra va fi mai simpla.

Etapa 2 - Leaota

Astazi avem in fata o etapa mai scurta si mi-as dori sa o terminam in sub 6 ore, insa asta depinde doar de cum va merge urcarea mare pe Leaota pentru Bogdana. Azi nu prea am cum sa o ajut, poate abia la gaturile din creasta, dar pana atunci trebuie sa duca cei 1500 m diferenta de nivel singura. Si stiu multi oameni pe care aceasta cifra ii sperie. Desi fizicul nu ma ajuta, urc decent. Pot spune ca urcarile imi plac infinit mai mult decat coborarile, asta poate si pentru ca stau bine cu anduranta, antrenamentul, suflul si forma fizica generala. In plus pare ca mi-am rezolvat si problemele cu spatele si pe MTB nu ma mai supara, desi pe urcarile abrupte e mult de tras...

Start etapa 2 (by Roxana Ghilt)

Incerc sa o alimentez pe Bogdana on the go, sa o motivez, sa o tin de vorba sau uneori pur si simplu sa tac si sa o las sa se lupte cu demonii ei. Pentru mine este exclusiv un test al rabdarii, insa o vad cum munceste si trage de ea pentru fiecare suta urcata si nu as putea sa ii cer mai mult.

Leota, dupa ce am iesit din padure

Ma bucur sincer cand ajungem la punctul de alimentare al Corinei si mai gasim pepene. Asta e tot ce mananc si combinatia de dulce si apa intra ca unsa.

Sunt curioasa cum ni se va parea acum, pe uscat, traverseul pe sub Leota si supriza e placuta. Fara limbi de zapada de traversat si tremurat necontrolat, totul e mult mai usor si trece mai repede. 

Acum nu va imaginati ca am stat pe bicle. Aici e doar de poza (by Ecolife)

Drumul de iarba se intinde in fata noastra, "gaturile" vin si trec si noi tinem urma unei echipe de mixt cu care am impartit si urcarea mare (Race Hub). 

Ultimul traverseu trece si el si noi ne apropiem cu pasi repezi de segmentul meu preferat din aceasta zi: poteca prin padure desenata de Luci, prefect ciclabila si cu flow. Ah cat imi place. M-as tot da pe aici. Cand iesim in final la primele case stiu ca de aici etapa e ca si terminata. Mai sunt 5-6 kilometri de drum de pamant, drum de piatra si asfalt. Rabdare si nimic mai mult. Incerc sa o incurajez pe Bogdana sa stranga din dinti si pentru ultima suta de metri diferenta de nivel in urcare si candva ne gasim in final deasupra partiei de biatlon. 

Sosire ziua 2 (by Viorel Micu)

Am ajuns la jumatatea celor 4 Munti si maine ne sta in fata etapa cea mai draga mie, etapa din Crai pe unde o sa ne alergam una pe alta. Bogdana ma va alerga pe mine pe coborari si eu pe ea pe urcari... Daca reusim sa ne sincronizam putin ritmul la pedalat si gasesc o tehnica eficienta de impins la deal, sunt optimista cu privire la urcarile din Ciocanu si Cheile Gradistei. Din nou plec in minte cu un target de 6 ore si sper ca ploaia din prognoza sa ne motiveze suficient de mult cat sa ii dam pedala.

Premiere ziua 2, din pacate fara Bogdana, plecata in misiune sa isi recupereze masina

Citeste mai departe...

Prin papusoioul din spatele casei (Leota si Moeciu)

Cheful de MTB a venit greu anul asta. A fost nevoie de patru zile petrecute pe coclauri prin Sureanu si de doua cazaturi in aceeasi zi, ca sa simt ca s-a facut declicul. Astfel incat, atunci cand am vazut tura desenata de Radu prin Leota, nu m-am gandit nici ca-i lunga, nici ca-i grea, ci doar ca ne va umple toata ziua. Dar ce aveam altceva mai bun de facut intr-o zi in care vremea se anunta superba in afara de a pedala prin locuri vechi si noi? Pentru ca o simpla tura in Leota pe traseul de la 4 Munti nu ar fi facut cinste sutelor de kilometri condusi de Suca si Bobi din Timisoara si pana in Moeciu, mai adaugam o bucata noua, o legatura intre Cheile Gradistei si Dragoslavele, desenata doar pe harta, in prima explorare pentru noi toti.

 Cam asa ne imaginam noi ca va fi. Poate chiar cu ceva mai mult soare

Alex tine mortis sa porneasca cu handicap si se ia dupa Radu pe pump-trackul din Cheile Gradistei, prima tura terminandu-se in corzi. Eu cum ma stiu oricum certata cu tehnica, stau departe si bine fac...Dupa un scurt moment tragic-comic, cu Alex in patru labe in mijlocul pump trackului si noi pe langa el, nestiind daca sa ne amuzam sau sa ne ingrijoram, ne suim pe biciclete (pentru unii mai greu, pentru altii mai usor) si pornim pe poteci cunoscute, urmand in mare ruta de la 4Munti, etapa din Piatra Craiului. Trecem rapid de portiunea comuna cu EcoMarathon-ul, caci nu aveam de gand sa fim surpinsi pe contrasens de sarpele lung de alergatori porniti la ora 9.00 din Moeciu pe bucla 1 si ne miram de uscaciunea drumurilor din Fundatica. 

Man down

Gasim o legatura bunicica intre Fundatica si Cheile Cheii si dupa 1-2 kilometri de forestier bun si la vale, prindem un drum de pamant secundar, ce se transforma curand intr-un drum de pamant si incepe sa urce pronuntat. Trebuie sa castigam diferenta de nivel caci avem de sarit 2 muchii pana in Dragoslavele. Prima trece cu soare, izotonic si curmale. Pentru a doua realitatea din teren ne rezerva insa o supriza- un drum ca in palma, aparut de nicaieri, acolo unde harta abia indica o firava poteca, drum ce ne va conduce in Dragoslavele si ne va scuti de mult efort. Tot pe aici descoperim marcaje si toponime noi si ne punem in minte sa revenim sa exploram zona caci e relativ aproape de noi.

Pe drumuri noi

Asfaltul spre Stoenesti se scurge repede si cu vant din spate. Oprim la un magazin comunal pentru pauza de masa cu pateu, paine, tocana de legume, biscuiti umpluti cu crema, bere si cola. De toate astea e nevoie sa hranesti 4  biciclisti care isi fac curaj sa porneasca pe urcarea 1400 m ce ne va duce pana sub varful Leaota.

La intrarea spre Valea Badenilor a aparut si indicator: Varful Leota 22 km. Acum ca stim datele problemei, sa ne asternem deci la drum. Primii kilometri aseaza repede locurile in micul nostru pluton: Radu, Suca, eu si Bobi si cu exceptia pauzelor de regrupari, cam asta va ramane formatia pana sus. Intram in padure si atmosfera mi se pare sufocanta. Ma uit la ceas si vad 29 de grade. Ma topeste caldura asta si beau alternativ apa si izotonic, doar doar faptul ca urcam si castigam altitudine va face sa mai coboare putin gradele din termometru.

Primii stropi ce cad pe bratele-mi transpirate se simt ca o mangaiere. Chiar si prima ploaie marunta. Nu pun foita pe mine. Las stropii sa ma racoreasca. Sub un brad ii gasesc pe baieti. Faceau pauza si se adaposteau de ploaie. Prima runda trece repejor si norii par sa se indeparteze, asa ca o luam din loc. Ii spun lui Alex ca abia acum incep sa ma simt bine, cand temperatura a scazut sub 20 de grade. Aparent nu functionez bine decat in racoarea de Brasov. In momentul asta nimeni nu isi pune problema sa ne intoarcem. Continuam sa urcam. Mai avem cateva sute de metri (diferenta de nivel) de dovedit pana in creasta. La iesirea din padure ne prinde o a doua ploaie mai serioasa. De data asta ma imbrac. Nici acum nu imi pun problema sa coboram. Sunt destul de convinsa ca astea sunt niste ploi trecatoare si ca norii se vor risipi, va iesi soarele si ne vom usca in jumatate de ora. Dar adevarul e departe de asta. Pe cat urc, pe atat norii par mai compacti in jurul nostru si soarele se pare ca a facut pact cu Piatra Craiului, unde zapada aproape ca a disparut cu desavarsire. La noi cade o mazariche-grindina de dimensiuni mici si s-a facut frig. Cam frig chiar si pentru gustul meu. Cat urcam e bine, dar ma gandesc cu groaza la combinatia de coborare + haine ude+ ploaie + frig + vant. Ceva de vis...

Asta e deja a doua ploaie

Ca sa fie meniul complet apare in ecuatie si zapada. Ei bine, asta imi cam pune capac si nu ma pot abtine sa nu ii spun lui Radu ca ne-am cam grabit cu turele la peste 2000 m. Prima limba de zapada acopera drumul si e destul de lata. In ciuda efortului extra hotarasc sa o ocolesc si nu pierd foarte mult, caci ajung la drum uscat in acelasi timp cu baietii care au traversat-o. Batoane mai am, orice urcare nu face decat sa ma incalzeasca, asa ca momentan nu fac economie de energie.

Relatia lui Suca cu frigul

Ajungem in cel mai inalt punct al urcarii si ne contemplam soarta. Bucegiul, Craiul, Iezerul se scalda in auspicii de vreme buna, doar de noi se tine scai norul si ploaia. Pe versantul nordic al varfului Leota apar din ce in ce mai multe limbi de zapada. Cateva s-au putut ocoli, fara sa fie nevoie sa iesim in creasta pentru asta. Altele insa au trebuit traversate si baietii au sapat urme cu randul. Cu totii sufeream de frig, insa clar, cel mai afectat era Alex, care stiam oricum ca detesta frigul. Suca era literalmente redus la tacere de combinatia frig + durere de spate. Bobi intreaba daca nu ar fi mai intelept sa ne intoarcem, insa o coboare de 22 de kilometri pe forestier, spre Valea Badenilor unde momentan se devarsa un nor nu pare o varianta castigatoare. Cea mai buna abordare ramane sa mergem totusi inainte, cu speranta ca se va indrepta vremea. In cel mai rau caz, va trebui sa mergem/ alergam pe langa biciclete vreo 17 kilometri cat mai aveam pana in Cheile Gradistei-Fundata. Alex chiar pare convins ca asta o sa faca si repeta obsesiv ca nu se mai urca pe bicicleta pana la masina. De altfel singurul care incearca sa stea pe bicicleta pe poteca tehnica ce ocoleste varful este Radu. Pe mine una combinatia de frig, maini inghetate si single trail ma depaseste si astept zile mai calduroase si uscate pentru o tentativa. 

Ploaia aia vine fix spre noi

Si noi ne uitam invidiosi la Bucegii insoriti

Candva, in interminabilele zeci de minute in care mergeam noi plouati si plositi in scartait ascutit si enervant de frane se opreste ploaia si incepem sa ne uscam, asttfel incat primele coborari pe drum lat si innierbat ne invita sa ne urcam in sa. Practic in fata ne stau o serie de mici urcusuri cu push-bike si scurte coborari. Cum insa ploaia a luat o pauza si noi ne-am uscat cat de cat, desi pedalam in continuare printre nori amenintatori, optimismul incepe sa revina, Suca incepe sa vorbeasca, Radu sa faca poze, lucrurile par sa reintre in normal.

In sfarsit dam de ceva drum ciclabil

 Ultima parte de impins biciclete trece repede si ne vedem in sfarsit in drumul forestier ce are sa ne coboare la masina. De aici sunt in teren cunoscut si sunt aproape sigura ca o scoatem la cap si de data asta. Ultima repriza de ploaie ne prinde cand am intrat in padure, dar e scurta si la adapostul brazilor ramanem uscati. Nici nu mai stiu de cand nu am mai mancat, asa ca snickersul desfacut la prima pauza pe care o facem intra direct in sistem cu tot zaharul, ciocolata si caramelul de care dispune.

Coborarea frumoasa pe care m-am dat acum 2 ani e plina de cazaturi si navighez cuminte in spatele baietilor.  Ignoram poteca prin padure paralela cu drumul, caci probabil ne-am scoate ochii in cracile de brazi si ne tinem pe drumul mare de pamant, ce merge bine si ne scoate curand la primele case. Chiar daca de acolo mai sunt ceva kilometri pana la complex, tura noastra e ca si terminata si putem deja sa visam la bere si mancare la restaurantul de la Cheile Gradistei.  Iar cand stateam deja la masa, in haine uscate, ii dadeam totusi dreptate lui Suca "A fost așa de faină [tura] si asa m-am bucurat ca am scapat de frig încât nici macar 10Ron pe draft nu mi s-aparut mult....".

Important e ca la final de tura moralul e din nou sus

Track si date: aici

Duminica- Moeciu

Cand am ajuns la ora 22.00 acasa, o sculare matinala si o noua tura de bicicleta ne parea amandoura usor neverosimila, dar am zis sa ii dam o sansa dupa un somn bun. Tentatia de a sta toata ziua acasa dand vina pe ploaia anuntata in prognoza trebuie sa recunosc ca era destul de tentanta, asa ca tocmai din cauza asta am stabilit cu Alex, Bobi si Dani o tura lejera pe dealurile de la Moeciu.

Traseul se face din mers. Incepem cu provocatoare urcare din Simon spre Poiana Gutanu, continuam pe potecile frumoase din zona Poienii Gutanu, ca mai apoi sa iesim in Bucla 2 de la Moeciu pe poteci noi pentru mine. Pe cat insist cu zona Moeciului, cu atat o am mai mult la suflet si in vara asta ar trebui sa imi fac cateva drumuri in directia aceea dupa program, atat pentru cateva alergari faine cat si pentru 2-3 ore de pedalat.

Opusul zilei de ieri

Track si date: aici

Foto by Radu

Citeste mai departe...