Bucegi 7500

Jurnal Claudia

“Don't walk behind me; I may not lead. Don't walk in front of me; I may not follow. Just walk beside me and be my friend”-Albert Camus

A fost o nebunie…a fost o experienta pe care o cautam, de care eram curioasa si dupa care nu imi ramane decat sa imi ling ranile. Momentan ma simt ca un animal ranit, momentan corpul meu cauta odihna si il simt cum se lupta sa se refaca, in fiecare celula, in fiecare muschi, in fiecare particica din mine a inceput lupta lunga a recuperarii, care odata incheiata ma va face mai puternica. Iar psihicul…ei bine si el asteapta cuminte ca durerea trupeasca sa dispara pentru a putea cerne doar amintirile si a le pastra doar pe cele bune. Si el cauta odihna caci numai el m-a purtat cale de 7500 m diferenta de nivel (+ceva rataciri), 90 de km (+ceva rataciri, minim 10 km) si 40 si ceva de ore fara somn pe cararile Bucegilor.

Am abordat 7500 putin diferit fata de asteptari.In primul rand nu impreuna cu Radu, ci formand o echipa de feminin cu Claudia (s-a numit Pinguinii).

Ei sunt prietenii mei

Din turele facute cu Radu mi-am dat seama cat de mult il tin in urma…Niciodata nu vom putea face impreuna performanta, capacitatile lui sunt peste ce pot eu sa ii ofer, asa ca mai bine il las liber sa alerge la limita lui. Eu mi-o urmez doar pe a mea…Ma framanta intrebarea cu cine sa fac echipa inca din primavara si in Claudia vad Batmanul perfect, dispusa sa incerce fara sa stie cu ce se mananca. Un pui de Radu. Stabilim nebunia, stabilim obiectivele: sa terminam daca putem, sa acceptam un eventual abandon daca va fi cazul, sa vedem cat putem si nimic mai mult. Oricum echipa cu Claudia a fost o miscare de mare inspiratie, asa cum aveam sa descopar de-a lungul concursului.

De mai putina inspiratie a fost tura de recunoastere facuta cu baietii cu o saptamana inainte, in care stransesem 55 de km de alergat/mers in 13 h. Dupa ea m-am lovit cu o durere apoi doar o slabiciune in genunchiul stang pe care nu stiam cu ce sa o tratez si care imi dadea cosmaruri. Totusi de abandon nu putea sa fie vorba asa, fara sa incerc macar, asa ca motivate de vointa lui Horatiu de anul trecut nu aduc vorba despre o astfel de optiune. Ma rog sa ma tina in forma macar primii 30 de km, dupa care eram pornita sa recurg la Ketonal daca era nevoie.

Astfel cu atatea griji noaptea de joi se scurge atat de greu, cu somn agitat si vise ciudate incat imi doream sa se termine mai repede. Somnul nu vroia sa vina si micile socoteli de genul, am pus totul in rucsac, sa schimb ceva din haine, ce las la masina etc mi se invart ca tantarii nebuni prin cap.

Ora 5 e matinala rau dar macar stiu ca scap de emotii. Eu care nu am avut nicodata emotii la concursurile (acelea foarte putine la care am participat) pentru ca nu aveam nimic de pierdut, pentru ca nu aveam targeturi, sau aveam targeturi pe care stiam ca le pot indeplini, acum eram cuprinsa de ele caci nu stiam daca ma voi intoarce inapoi, sub balonul rosu imens, dupa 90 de km (sau dupa mai putini). Numaratoarea inversa 10…3, 2, 1 si sub incurajari si harmalaie o groaza de echipe de la elita pornesc in cea mai lunga zi a anului.

Toti au energie si alearga, mai ales ca drumul e mai mult la vale…si mai ales pentru ca e drum. Goana nu se opreste nici dupa ce intram pe BR, prin poieni se alearga in continuare. Noroc ca urcarea prin padure mai domoleste avantul. Suntem depasite de multe echipe care merg cu mult mai bine decat noi, de SiS-uri, de Nusu si Ioana, si altii, dar eu am momentan ca unica grija sa o bat la cap pe Claudia (si pe mine implicit) sa mancam si sa bem regulat. Dupa ceas, dupa program, pe portiunile plate, alimentam riguros. Fiind inceput de concurs, energia e multa si scurteaza drumul lung al padurii. Imi amintesc cat m-am caznit prima data cand am fost pe aici, pe poteca plina de zapada, manevrand cu greu schiurile. Ce implinire cand am iesit in zapada uniforma de pe culme, si am vazut Padina hat-departe.

In tura cu schiurile

Cu inima mare cat soarele de pe cer intampinam poteca prin iarba. Alergam in multe locuri, bucurandu-ne de “amortizarea” naturala a pamantului. O lumina galbuie deschide aceasta zi si multe perechi de picioare isi fac loc prin iarba marunta. Sarim cu talent peste meandrele raului cu care ne-am spetit atat pe 8 noiembrie anul trecut . Si daca atunci era un fluviu din Alaska, acum e un firicel amarat.

Pe 8 noiembrie

Intersectam in curand CG ce vine din Bolboci si punem prima viza la cabana Valea Dorului. Ma uit cu groaza cate spatii negre trebuiesc completate si ma intreb cum ne vom simti cand vom ajunge la ultima viza. Din nefericire prea repede pentru gustul meu incepe coborarea. Alegem drumul de vara cu gandul sa protejam genunchiul dar acesta protesteaza la primii pasi. Imi dau lacrimile de ciuda, dau cu FastumGel si cobor normal, fara sa alerg, Totusi mie mi se pare frustrant de incet caci toti cei pe care i-am depasit alergand trec acum pe langa noi in goanna coborarii.

La 1400 se dovedeste caldura mare, "mon cher" si cautam repede drumul prin padure spre Poiana Stanii. Prindem drumul spre Schitul Sfanta Ana cum era dat in descriere, dar ne trece prin cap ideea creata de a taia serpentinele pe motiv ca e prea lung drumul. Si taiem la serpentine pana ce incep sa ma ingrijorez. Bunul meu simt de om care merge pe munte zice ca am coborat mai mult de 200 m si dupa ce blestem faptul ca nu am nici gps nici altimetru ajungem la Stanca Sfanta Ana unde realizez gafa. In plus mi-o confirma si un sofer iesit providential in cale. Drumul asta e blestemat cred, caci pe aici m-am mai ratacit si acum cativa ani cand cautam drumul pe Piciorul Pietrei Arse. Ma rog, nu ne mai ramane altceva de facut decat sa o luam in sus si cand ajungem in drum si vad un card de oameni imi vine inima la loc. Dar ma ia iarasi cu transpiratii cand vad ca toti au numere albastre. Calculez simplu:o ora handicap. Noroc ca in padure nu sunt pereti sa ma dau cu capul de ei. In plus de nervi sau de efort sau de cine mai stie ce a inceput sa ma doara si genunchiul din ce in ce mai tare, asa ca la ora 9.00 desi nu imi doream acest lucru iau primul ketonal...Gandesc in perspectiva si vreau sa imi asigur o coborare linistita pe Jepii Mari.

Deja baietii de la PC Poiana Stanii stiu de aventura noastra si ne incurajeaza sa ii dam la deal, ceea ce si facem. Ne prieste la fix urcarea pe Piciorul Pietrei Arse caci poteca e potrivita si mergem cu usurinta La punctul de belvedere prindem din urma si ultimile echipe de fete de la categoria noastra si ne simtim din nou in carti. Cat timp urcam simt cum trage motorul si moralul imi creste dar cum ajungem pe plat si lumea incepe sa alerge si eu constat ca nu pot, se prabuseste iarasi in gol. Am o groaza de energie si nu o pot investi in ceva util...Ma rog momentan mananc, ca sa o mentin constanta...Macar atata lucru pot sa fac fara frica.

De la Piatra Arsa luam apa si ne asteapta Jepii Mari. Coborarea ar putea sa mearga teava. Ma multumesc sa zic ca a mers decent. De fapt a mers cat de repede m-am putut eu deplasa. Oricum m-am tot deplasat la vale cu gandul la urcarea ce va veni pe Jepi. Ma infiora urcarea si totusi simteam ca acolo pot sa fac ceva mai bine decat ma spetesc aici, fara rost pe coborare. Cel mai mare avantaj al meu este ca stiu traseul si toate reperele stranse in capsor din turele pe munte ma ajuta acum sa ma plasez acum in spate, sa imi demonstrez mie insami cum evoluez...la vale.

Ma gandesc ca sunt sadica avand in vedere ca tocmai ce am coborat Jepii Mari si voi incepe sa ii urc pe cei Mici, dar tac si indur. Cu capul in pamant, ma casnesc prin padure, apoi asudez odata ce ies din padure. E o sauna generala si apa curge pe mine, cu tot cu energie..simt cu bateriile se consuma cu viteza incredibila si o vad pe Claudia tot zglobie in fata mea. Aproape de Braul lui Raducu decid sa imi curm agonia energetica si sa bag un gel. Il halesc cu pofta, il ud din belsug cu apa si cel putin cu moralul ridicat plec mai departe. Ma ajuta in curand si ploaia care incepe, relativ asezat. Poate cu ajutorul ploii, sau al gelului ajungem curand sub cabana Caraiman in 2 h de jos si de acolo pornim spre Babele. Insa odata iesiti pe plat constat ca ma macina niste crampe stomacale ciudate dar ma gandesc ca voi opri la Babele sa rezolv problema.

Bucata Caraiman-Babele e prilej bun de odihna caci poteca e placuta si afara s-a topit caldura in stropi de ploaie. In curand insa stropii se transforma in ploaie in toata regula care in 2 minute da switch pe grindina. Nu stam decat 2-3 minute pana sa intram in cabana dar suficient cat sa ne mureze din cap pana in picioare. Nu e nici un gand sa plecam de aici…Eu ma simt destul de rau cu stomacul si nu rezonez la ciorba Claudiei.

Pana la urma ploaia se opreste, sau ma rog se mai domoleste, si coboram spre Pestera. Cum nu mai rezistam cu stomacul, imi gasesc un tufis si constat ce ravagii a facut gelul. Ma rog, fara energie, dar usurata, coborarea la Pestera merge bine iar cand ajugem in zona corturilor o multime de oameni aplauda, ne incurajeaza etc. Mergem sa punem viza, ii invidiez pe cei care au terminat proba scurta si socotesc ca pentru noi maratonul de abia acum incepe. Incerc sa mananc un sandwich, dar dupa prima gura imi vine sa vomit si simt cu stomacul se revolta, asa ca abandonez...Cum am luat o pauza destul de mare la Babele, neplanificata, nu mai pregetam aici si pornim urcarea pe Valea Ialomitei.

Ma ajuta mult faptul ca urcasem acelasi traseu cu o saptamana in urma si ii stiam punctele slabe si pe cele forte. Claudia ramane impresionata de Valea Ialomitei si eu trebuie sa recunosc ca e foarte frumoasa. E liniste, echipele s-au rasfirat foarte mult, suntem probabil printre ultimii caci nu vedem pe nimeni in spate. La o cotitura ne intalnim cu o echipa de mixt care se hotarase sa abandoneze. Claudia nu se simte foarte bine cu aceasta veste, pe mine insa, oricat de ciudat si sadic pare ma motiveaza. Ma motiveaza enorm ca desi nu pot sa mananc nimic (am incercat si in minutele urmatoare am eliminat totul) am putere sa continui. Nu stiu cat voi mai avea putere, nu stiu cat o sa ma tina pastele si tot ce am mancat pana la Babele, nu stiu cat o sa merg doar din apa cu miere, sirop de glucoza si sare, dar totusi ma simt cumplit de motivata.

Urme de schiuri pe Valea Ialomitei. Ale mele, intr-o tura de demult, parca

Nu stiu cum o sa fie cand o sa incep sa trec pe arderea grasimilor dar nu vreau sa ma gandesc la acest moment.

Fata de saptamana anterioara cand urcusul pe vale imi paruse chinuitor, acum cu Claudia si schimband cate o vorba este mult mai usor. Nu stiu cum trece timpul, caci ceasul de la mana se oprise de la atata ploaie, dar deja nu mai conteaza. Nu mai alergam contra timpului, mergem doar pentru noi. Merg pentru Claudia care imi spune ca un abandon nu intra in discutie decat pe traseul de la maraton. Merg pentru visul ei, si merg cu gandul la ceva medicamente la Omu.

Iesim in traseul ce vine de la Babele si vantul ne ia in primire. S-a racorit mult si asa cum sunt in tricou, racoarea ma mobilizeaza si mai mult. Ajungem la Omu in 2 ore si jumate (cu o saptamana in urma facusem 2 ore si 10 min) si din fericire inca avem suficient timp sa coboram cea mai mare parte a Vaii Cerbului pe lumina.

Aflam ca suntem pe locul 3 la fete si nu prea pregetam. Aflu ca la Salvamont nu e nimeni si baietii de la Omu oricat s-au straduit nu au gasit nici Smecta si nici altceva pentru stomacul meu. Asa ca mai iau 2 pastile de Furazolidon si cum poftesc la Cola, nu gandesc prea mult si dau pe gat jumatate de sticla.

Serpentinele de pe Valea Cerbului ni se deschid in fata si oricat am amana momentul trebuie sa pornesc spre ele. Coboram serpentina dupa serpentina, curba dupa curba fara sa ne oprim. Era la un moment dat sa prindem poteca spre Bordeiul Berbecilor dar corectez cursul la timp si coboram, tot coboram spre padure. Padure care odata cu umbrele inserarii se lungeste si ea, mult, din ce in ce mai mult, parca nu mai ajungem odata la intersectia cu triunghiul rosu.

Valea Cerbului, intr-o tura anterioara

Aproape de Poiana Costilei, hotarasc din mers sa fie Plaiul Fanului. Stiu scurtatura spre Gura Diham dar imi pare cam abrupta pentru conditia mea de acum asa ca o luam incet pe Plaiul Fanului. Cu putin inainte de a ajunge la drum noaptea ne curpinde si scurtam intunericul cu cele 2 frontale in cautarea marcajelor si evitarea noroaielor. Pe drum ne abordeaza niste grataristi ca de unde venim...le raspund acru ca de la Omu si ma pregatesc de o a doua vorba de duh daca vor detalii...Din fericire tac.

Planuisem la Gura Diham o pauza si speram la un orez fiert cu sare dar nimeni nu ne baga in seama la restaurant care era oricum gol. Inteleg eu ca aratam cam jerpelite pentru a trezi interes asa ca facem o scurta pauza pentru a-si schimba Claudia ciorapii, a imbuca ceva si a ne pregati pentru urmatoarea urcare. Iau a doua pastila de Ketonal caci au trecut cele 12 h regulamentare. Stiu ca o sa fie mult de urcat si genunchii mei or sa inceapa sa se vaite la un moment dat.

Reusesc mai mult de gura Claudiei sa imbuc cativa covrigei uscati si cu forte proaspete date mai mult de pauza decat de ce am bagat in mine pornim spre Poiana Izvoarelor. Profitam amandoua de poteca lina si mergem usor prin noapte. Printre frunzisul des admir stelele...Sunt puncte de speranta in noaptea neagra...Imi leg de ele speranta si visez la un drum linistit pe Bucsoi. Acolo pe creasta, cu toata suflarea la picioare, fara vant, cu cerul supzit de stele deasupra capului. Imi trec prin cap toate drumurile pe Bucsoiu, cu Florin, cand am facut 11 h, cu Victor si Corina cand am pus cortul intre niste Jnepeni la Prepeleac si am facut 5 h de la Pichetul Rosu la Prepeleac, intr-o iarna...Par asa demult, par atat de cuminti pe langa nebunia de acum, dar sunt turele care m-au format si au fost nebunesti la momentul lor.

Dupa Pichetul Rosu ma las pe mana Claudiei care fusese recent pe aici. Amintirile mele se duc departe, parca acum 4 ani cand nici atat vegetatie nu era pe aici, nici atatea bozii...Imi amintesc doar de o tura in 2 (cu Corina), cand ne-am fugarit cu ploaia, cand am mers pe Brana Caprelor si am coborat la Malaesti si ne-am reintregit cu una din turele lui Nae...Mi se pare ca a trecut atat de mult de atunci, mi se pare ca am imbatranit. In mod cert atunci nu as fi umblat frunza pe traseul asta, noaptea, fara sa ma gandesc la animale, doar dand din reflex cate un pau...

Claudia dovedeste ca e Batman si incearca sa ma convinga ca drumul e pe nu stiu ce valcel blocat de o saritoare. Dar nu reuseste si ne intoarcem curand pe poteca buna, pe care nu o mai pierdem pana la Prepeleac. Acolo ne asteapta un foc mic dar jucaus. Constatam ca am facut o ora de la Pichetul Rosu pana la Prepeleac, si dupa o scurta pauza, reintram in jungla care se adanceste din ce in ce mai tare aici.

Ma bucur intr-un fel ca este noapte, caci pe zi si pe caldura ne-ar fi stors de puteri. Ne mai ia inca o ora sa iesim din bozii, insa aici avem partea si de cea mai mare pauza a traseului, nedorita din pacate. Ajungem intr-o sa ciudata, de care nu imi aduc aminte, si Claudia incearca sa ma convinga ca trebuie sa trecem un valcel foarte ciudat.Imi fac curaj, si plec in explorare, dar decretez curand ca nu ma bag pe acolo, e mult prea urat. Incearca Claudia si reuseste ca Batmanul dar intoarcerea e cu cantec. Avem fiecare cate o idee buna pe care insa nu o ducem pana la capat. Ca atare Claudia, care era singura care stia traseul cat de cat (amintirile mele de acum 5 ani erau foarte vagi) vorbeste pe rand cu cei din Pestera si cu cei din PC “La Prepeleac”. Nu ajungem la nici o concluzie, Radu nu raspunde (era singura persoana cu care puteam comunica pe aceeasi lungime de unda si de la care aveam incredere pentru un sfat) asa ca nu avem altceva de facut decat sa incercam folia. Ne punem rucsacul la spate, ne bagam in folie si ne punem pe asteptat. Stau acolo, in saua mica, dar comoda, si privesc noaptea, sunt obosita dar treaza, privesc la luminile din vale si la stelele de pe cer. Ma simt impacata cu linistea de acolo. Nu imi dau seama unde gresesc, dar nu vreau sa gresesc mai mult decat imi permit. Sunt dispusa sa astept zorile ca sa ne putem orienta. Insa inaintea lor ne ajunge din urma o echipa de baieti, care cu 2 frontale mai puternice, lumineaza cheia pasajului...Fusesem atat de aproape de ea si totusi nu avusesem curaj sa merg pana la capat. Acum insa, totul pare atat de simplu si de usor, poteca desi neclara ne poarta spre creasta Bucsoiului care se profileaza deasupra noastra.

Oamenii si Claudia se misca greu, pas cu pas urcam, stiu de “teapa” cu Vf Bucsoiu, incerc sa fac niste aproximari care sa ii motiveze dar care sa fie si cat de cat adevarate. Suntem toti insa niste oameni puternici din moment ce suntem aici, si vom ajunge cu totii pentru a doua oara la Omu.

Curand stingem frontalele caci lumina ne prinde din urma, pas cu pas devine mai puternica si odata ajunsi pe varful Bucsoiul Mare suntem martorii rasaritului. Este un rasarit superb. Este frig si vant, nu prea e loc de oprit dar soarele rasare grandios, vestind o zi buna, rasarepentru atatia oameni si totusi suntem parca pe jumatate invingatori. Ne umple pe toti de energie, o trezeste pe Claudia si ne motiveaza sa ajunem la Omu.

Aici pauza este scurta, ne intersectam cu SiS-urile care tocmai coborau spre Saua Strunga. Noi insa suntem cu o urcare in urma dar stiu ca daca vom porni coborarea pe Ciubotea, vom ajunge la final. Ceea ce si facem fara sa mai stam pe ganduri. Este o coborare care imi da fiori, lunga si dreapta, teava de dreapta, directa, stalp dupa stalp trasi cu ruleta. Incercam sa fentam pe unde putem prin iarba, dar nu prea putem ca sunt multe pietre si toate ne injunghie in talpile obosite.

In plus genunchiul meu nu mai rezista asa ca la ora 8 iau ultimul ketonal, calculand sa ma tina inca 12 ore de acum incolo. Nu reusesc sa scot un timp mai bun decat timpul de marcaj si ne simtim amandoua sfarsite dupa coborarea asta. Astept cu nerabdare refugiul Salvamont Ciubotea si pastele care ne asteapta acolo. Sunt fierbinti, sunt cu sos, si eu sunt atat de hamesita caci nu am mai mancat nimic de la covrigeii de la Gura Diham...Sper ca postul negru sa imi fii pus stomacul pe picioare asa ca mananc fara sa gandesc...Imi umplu stomacul cu altceva decat apa. Ceaiul primit merge la suflet dar simt ca stand, muschii si articulatiile devin din ce in ce mai imobile. Corpul imi da semne de plecare. E cazul sa plecam, e cazul sa terminam odata si cu urcarea pe Gaura. E o nebunie, e o urcare lunga imi spune Claudia. Incerc sa ii explic cu cata daruire si cu cat spor am urcat acum o saptamana in 3 ore jumate. Nu ma crede, nu ma cred nici eu, dar trebuie sa spun ceva.

Drumul forestier e dureros pentru talpi si astept sa intram mai repede prin padure. O imbarbatez pe Claudia spunandu-i ca valea e placuta, alterneaza bucatile de urcus cu cele de fals plat in care te poti odihi. Doar ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ...Adica viteaza de acum o saptamana nu se potriveste cu cea de acum. Ne spetim amandoua de ne dam sufletul si totusi inaintam atat de greu... Padurea e atat de lunga, portiunile de plat pe care acum 5 zile alergam, acum nu se mai termina, parca nu mai scapam odata de frunze...E bine, e racoare, dar Omu e atat de departe, iar noi consuma resurse pe banda rulanta, fara a avea putere sa le mai inlocuim. Claudia e pe 0 si recurge si ea la un gel, din fericire il tolereaza bine. Ajungem in final sa ieism din padure, sub lant, trecem de el si urcam incet cu ploaia in fata.

Valea Gaura, asa cum am intalnit-o prima data

Sper sa ne ierte, sa ne ocoleasca, dar se pare ca nu. Incep mai intai cativa stropi mari si rari, mari si desi, Claudia prinde puteri si accelereaza. Injura semne, marcaje, ar vrea sa nu ma ocoleasca deloc poteca, sa mearga in sus, catre Omu ce inca pare atat de departe...Incer sa o incurajez sa ii spun ca e doar o iluzie si ultima bucata, nu ne ia mai mult de 30 de min ca sa iesim in Curmatura Hornurilor dar deja nu o mai vad...Cugeaca si palaria de explorator urca hotarata, drept, direct in sus spre Curmatura Hornurilor. Ma imbrac, trag geaca peste tricoul ud si iau 2 guri de energizant propriu: miere+sirop de glucoza+sare. Pun suzeta de la platypus in gura si incep sa urc dupa Claudia...nu o ajung,ploaia cade din ce in ce mai cu ura, ma infig in bete si urc, e ultima urcare, e finalul Vaii Gaura, e ultima suta de metrii! 

Odata ce iesim in Curmatura Hornurilor ploia se mai domoleste, si chiar se opreste odata ce ajungem la Omu. Luam ultimul sticker de la PC13, le promitem oamenilor ca nu ii mai stresam si ii asiguram ca au scapat de noi, intalnim prieteni dragi cu care nu am nici chef nici timp sa stau de vorba si intoarcem spatele varfului...Prea l-am vazut de multe ori in ultimile 24 de h.

Pornim coborarea spre Padina care stiu ca nu o sa dureze doar 3 ore asa cum a durat saptamana trecuta, dar incercam sa ne concentram, sa nu mai gresim caci nu am chef de noi rataciri. Prindem corect BR, imi aduc aminte de sarma din drum, ceturile se rasfira, imi aduc aminte de bifurcatia spre dreapta, imi aduc aminte de drumul cel lung pe care am alergat cu placere si pe care acum imi tarasc picioarele si imi atarn privirile la orizont. 

Spre Saua Batrana

Sper sa vina mai repede jnepenii, sa treaca, sa vina Saua Batrana...timpul imi e dusman, se intinde ca o coca, zici ca il intind cu facaletul pe blatul pe bucatarie...Ajungem in Saua Batrana odata cu soarele. Corpul are atata umezeala in noi, incat il asteptam pe domnul soare sa ne usuce, din cap pana in picioare, de la inima la piele. Odata cu soarele vine si Radu in intampinarea noastra si revederea ne face bine la moral. Macar avem cu cine sa mai schimbam o vorba, sa ne povestim aventurile, ratacirile etc.

Marcajul spre Poiana Gutanu

Vedem de sus Poiana Gutanu si cortul dar ele se apropie atat de greu de noi, si noi de ele mai ales. Nu mai am energie, nu mai am putere, ma las in bete, ma infig in bete cu ura, ma trag in brate in sus pe poteca. Nu inteleg cum acum o saptamana alergam pe aici si imi vine sa plang de neputinta mea...Pana la urma chiar plang, numar stalpii, nu vreau sa cred indicatorul care imi arata 2 h pana in Padina, confund saua Strunga, nu stiu cu ce ma mai motivez. Raman singura in fata cat timp Radu si Claudia fotografiaza apusului. 

Saua Strunga

E frumos apusul dar si mai frumos e sa terminam odata...Am ajuns la un capat al rabdarii si la capatul acela soseste exact refugiul din Saua Strunga...ultimul sticker...cat mi-am dorit ultimul sticker pe foaia asta de concurs.

by Claudia

Noapte vine repede, aprindem frontalele si ultima bucata mai contine doar vagi amintiri...Stiu ca am ajuns la drum, si stiu ca talpile ardeau cum nu au ars niciodata, stiu ca nu mai puteam sa calc cum trebuie, stiu ca ma durea genunchiul si mergeam incet, stiu ca eram cam ametita si ma tineam dupa Claudia care mergea voioasa in fata si care ma ameninta ca trebuie sa alergam pe ultima bucata. Stiu ca Radu ii povestea cat de faina o sa fie primirea si mai stiu ca eu eram intr-o pasa atat de proasta incat ii spuneam ca la ora 11 or sa doarma toti. Stiu ca am ajuns la Scarile de la schit si in dreptul hotelului, stiu ca era atata liniste pe drum si parea cu totul doarme in jur. Si apoi nu mai stiu prea multe, deodata Radu da un pau, si alte pauri ii raspund, Claudia prinde aripi si eu ii promit ca alerg. Atunci desi nu credeam ca o sa mai pot am alergat si toata neputinta s-a topit in mine, am ramas doar noi si linia de sosire...pamblica intinsa de parca am fi fost primii care ne intoarceam. Adrenalina s-a imprastiat in mine si am trecut pe sub balonul rosu...Dupa o zi si o noapte...ne-am intors, altfel, alti oameni, cu dureri trupesti si impliniri sufletesti. Mi-am demonstrat mie insami cata vointa pot sa am, mi-am demonstrat cat pot sa trag pentru un vis si mi-am jurat ca data viitoare o sa fie mai bine.

Momentan iau o pauza, am nevoie de ea, ma intorc la catarare, ma duc sa ma plimb cu bicicleta...dar voi purta de acum incolo cu mine cuvintele pe care mi se spuneam pe Plaiul Fanului cand genunchii ma dureau, tibiile ma dureau de moarte, mainile ma dureau...sunt vorbe pe care mi se spuneam non-stop, un fel de mantra,fara putiinta sa le strigi, doar sa le pastrezi pentru tine, soptit: “Pain is temporary...quitting lasts forever”.

Si finalul, care a sters cu buretele toate cele de mai sus:

Participanti si voluntari, la festivitatea de premiere

Podium Elita Masculin

Podium Elita Feminin