O saptamana intreaga, de doua ori pe zi, dadeam refresh la prognoza ce se incapatana sa ramana ploioasa. Si nu e vorba de o rapaiala de vara, ci de un front ce avea sa traverseze Carpatii. In asemenea conditii, greu mi-a fost sa mai plec de acasa. Colegii, la munca se aratau extaziati de faptul ca eu plec la munte, doar ca ei nu stiau unde plec...la o urcare si o coborare in regim de concurs pe Valea Ciubotea. Numai daca ar vedea ei cum arata partea mijlocie a vaii asteia si le-ar pieri cheful de munte. Florin si Corina sunt si ei de neinduplecat, asa ca vineri seara luam drumul muntelui si ajungem inca pe lumina in Bran. Ca si acum 2 ani tragem la cele doua centre de inchiriat schiuri de langa partie si ne punem acolo tabara. Florin si Corina imi fac o oferta foarte atractiva de a dormi in masina, dar cum nu prea imi place sa dorm inghesuita, si cum in rucsacul meu e un talmes-balmes, aleg sa imi pun cortul pe terasa uneia din casutele de lemn. Cortul nu incape in intregime, doar 2/3 sta pe terasa, si 1/3 sta pe o rana, la vale, dar e suficient pentru mine, singura si pentru bagajul pe care il asez strategic in cort, astfel incat sa imi stabilizez locul de somn. Imi pregatesc cele necesare pentru mine si dupa o masa copioasa, ca inainte de 7500, ne bagam cu totii la somn.
Peste noapte, ploaia isi schimba directia si nu mai bate din fata, direct pe partea neprotejata a cortului, ci cumva dinspre munte spre Bran, si casuta ma proteja complet de stropi, astfel ca atunci cand ma scol, sunt sigura ca nu mai ploua deloc. Asta pana deschid fermoarul cortului si vad ca din nou trebuie sa recurg la umbrela ca sa merg cu Florin sa ne luam numerele.
Din fericire adidasii nostri trec de controlul organizatorilor, dupa ce le-am spus ca altii mai profilati nu avem (si ma jur ca i-am luat pe cei mai profilati pe care ii aveam acasa, respectiv adidasii de trail ai lui
Radu). Apoi strang bagajul si debarc in masina lui Florin unde stam pana la 8.45 cand incep sa imi fac incalzirea. Mergem la sedinta tehnica si aflam ca startul se amana 15 minute, asa ca revenim la masina. Intr-un final la 9.00 suna sirena, semn ca se va da startul cat de curand si stransi in fata benzii albe suntem mai putini de 100 de oameni, dar mai multi decat m-am asteptat.
Planuri pentru concursul asta nu am. Pe vreme uscata as fi vrut sa scot cam 3h45-4 h, dar acum ma multumesc sa ajung pe Scara in timpul limita (2h30) si sa intorc la Omu (daca se va tine pana acolo) in 3h15. Cu alte cuvinte, mai putin concurs si mai multa supravietuire. Oricum, important este ca am plecat de acasa si m-am aliniat la start. Orice e mai mult de atat, e pe plus.
Se da startul si dintr-un motiv neinteles (caci mi-am facut incalzirea), forestierul pe care acum 2 ani l-am alergat fara probleme, acum mi se pare criminal. Mi-e cald, asa ca dupa 500 m ma opresc sa imi dau jos geaca si ma depasesc aproape toti. Plec doar in tricou si bluza de corp, dar tot nu pot sa alerg, undeva la muschii dintre gambe si glezna, sau la tendoanele de pe acolo mi se pun un fel de carcei, iar partea inferioara a gambelor e tare ca piatra, prevestind crampe musculare. Singura varianta e sa alternez mersul la bete cu alergatul pe plat si cu mare greutate se scurg cei 3 kilometri. Pe drum nu trec decat de Roxana, care e in bocanci, asa ca pentru ea e si mai greu sa alerge pe aici si intru, la coada plutonului, pe poteca de pe Ciubotea. Nu imi este ciuda, nu sunt trista, suparata, nervoasa. De la start am sters orice ganduri de timp din minte si am ramas cu ideea de a ma incadra in timpul limita, daca pot, daca nu, sa ma multumesc cu ce fac pana in punctul respectiv. Nici macar un abandon nu mi se parea prea rusinos. Asa ca iau urcarea metodic, in ritmul care imi convine mie, fara sa fiu grabita de nimeni din spate si avand in fata doar iepuri.
Ritmul incepe sa imi convina si crampele trec si ele, bucurandu-ma cand ies din padure ca pot chiar alerga pe plat si la vale. Asta e foarte important, caci daca la vale nu pot alerga, va fi foarte trist- ud, lung, friguros, noroios si trist. Dar speranta moare ultima si eu stiu ca voi gasi cheia sa ma bucur de tura-concurs de fata. E ciudat sa spui ca te poti bucura de faptul ca esti la munte, cu ploaie de deasupra, cu udatura de dedesupt, cu haine ude, cu apa care iti curge pe fata, simtind un gust sarat pe buze, undeva printre ultimii si urcand spre un varf probabil scuturat de viscol. Dar alergatorii montani sunt niste specimene ciudate, au ceva masochist in ei si ii dau inainte, mereu incercand sa se auto-depaseasca, chiar si cand conditiile sunt departe de cele din filmele publicitare filmate prin cine stie ce colturi fotogenice ale lumii. In fond, despre asta e alergarea montana, despre placerea miscarii intr-un mediu deloc usor, intr-un mediu supus mereu schimbarii, dar atractiv prin frumusetea si prin provocarile pe care le ofera. Daca nu am cauta provocarea am merge sa alergam in parcul din oras, am da doua ture, am rade doua beri si am merge apoi acasa, multumiti ca am facut miscare. Toti cei care sunt aici, insa, cauta mai mult decat miscare, sunt veniti aici pentru alte scopuri decat pentru miscarea pura, pentru jogging, pentru forma fizica etc. De cele mai multe ori, e un mix de motive interioare.
Cu asemenea ganduri in cap si bucuroasa ca ii dau inca la deal, trec si de punctul din Caldarea Catunului si urcand sistematic ajung la limba de zapada pe care e interzis sa te dai la vale. Aici, din sens opus vine Ionut Zinca si ma fac una cu peretele ca sa ii fac loc omului, care sa pravaleste cumva, la vale, intr-un iures supus insa controlului. Minte, articulatii, oase, muschi, ligamente, echilibru, toate lucreaza unitar, cu o precizie elvetiana, pentru a intretine viteza, echilibrul si inertia. Si daca asa ceva am mai vazut si la altii, totusi acum vorbim de pietre ude, pietris, teren dificil etc.
Eu insa imi continui urcusul, caci mai am pana si pe Scara. Cand ies de la adapostul caldarilor, vantul mai ia in primire, asa ca ma opresc din nou, pun geaca si manusile. As putea sa mai strang din dinti si sa urc la bluza de corp si maini goale, dar stiu ca daca ma voi raci, va fi apoi foarte greu sa mai manuiesc fermoarele rucsacului, sa inchid geaca si sa ma echilibrez termic. Deci nu trebuie sa fac nicio greseala, si cum drumul e inca lung in fata, e bine sa ma protejez din timp. Vantul e din ce in ce mai naprasnic, baietii vin unul dupa altul la vale, din cand in cand in fata mea se vede cate o umbra care urca la deal. Sunt intrebata in mai multe randuri daca imi este ok din punct de vedere termic si raspund afirmativ de fiecare data. Vantul e puternic, ploaia bate cumva pe orizontala, eu ii dau la deal, undeva printre ultimii, probabil, dar nu as vrea sa fiu nicaieri in alta parte in acest moment.
Trec de varful Scara si nu ma uit la ceas, partial ca sa nu ma ingrozesc, partial pentru ca urmeza o mica coborare pe care imi pot trage sufletul. Pe acest sector ma intalnesc in ordine cu Florin si Dani, care ma anunta amandoi ca urmatoarea parte va fi dura, apoi cu Geanina, pe fata careia sa vede ca ceva nu e in ordine, apoi intre Curmatura Hornurilor si Omu si cu Horatiu, ud si el. Ce e drept, ultima parte, de cand poteca primeste din stanga si dreapta marcajele ce vin de la Malaesti si de pe Gaura, lucrurile se complica. Apar in ecuatie zapada, balti, frig, vant, mazariche. E din ce in ce mai greu de inaintat la deal si mi se face frig mai ales la pulpe, caci nu am decat colantii pe mine. Totusi de aici, cel mai scurt drum e spre Omu si ii dau inainte in cea mai extrema "alergare" la care am participat pana acum.
Vad in curand Varful Omu si oamenii imi spun ca asta a fost. Ma invita sa intru la cald, dar refuz, daca intru la cald, nu mai plec. Trebuie sa imi pastrez temperatura corpului constanta prin miscare. Ceaiul e clocotit si intra greu pe gatul rece, dar ma fortez sa il beau caci stiu ca imi va face bine. Apoi plec in sens invers. Trebuie sa ma misc, trebuie sa produc caldura pana ce ajung din nou la adapost. Stiu ca notiunile de ramane cald si a ramane rational sunt strans legate intre ele.
La coborare, bucata pana in Curmatura Hornurilor trece mai repede si apoi mai am de strans putin din dinti pe Scara, unde iarasi confirm ca imi este bine. Cum las plaiurile innierbate ale Scarii in spate, imi dispare si crisparea datorata frigului, dar iau in fata pietrele de pe valea Ciubotei. Cobor cu atentie, avand insa aderenta buna. Adidasii ma ajuta. Ma folosesc de bete destul de mult si cobor cu frana de motor, insa mai important este sa ajung intreaga si nevatamata jos. Perspectiva de a da cu capul de vreo piatra de aici nu imi pare deloc atractiva. Intru in padure si schimb atentia pe radacinile ude, insa per ansamblu, la fata locului e mai bine decat ma asteptam. Noroiul, cum-necum are aderenta si fiecare bucatica ma tine in priza.
Ajung teafara la panta de iarba de desupra refugiului, nu mai e nimeni nici in fata si nici aproape, in spate, astfel incat concursul nu mai e concurs, pare o tura de trail running, tura in care nu as fi plecat insa pe vremea de dimineata, nici picata cu ceara. Totusi acum imi este bine. Ma uit la ceas. As mai avea 4 minute pana la implinirea celor 4 ore, imposibil ca sa acopar cei 3 km pana la finish. Deci o sa ma duc spre 4h10. Nu mai am in fata decat forestierul: 3 kilometri. Iau la rand toate baltile si toate micile paraiase ca sa imi spal adidasii. Pot in continuare, daca mi-ai spune acum ca trebuie sa urc din nou pana la Omu, pe Gaura, nu as spune nu. Poate nu as ajunge, poate as claca pe undeva, dar faptul ca nu refuz din start un asemenea gand, inseamna ca mai am ceva energie, ca desi sunt uda, sunt reglata termic si e o udatura calda pe care o intretind miscandu-ma constant. Totul e sa ma misc si sa am energie ca sa ma misc.
Curbele se succed unele dupa altele si stiu ca ma apropii de finish. Silviu ma incurajeaza, vad in curand agitatie, aud goarna si apas piciorul pe acceleratie, asa cum o fac la fiecare concurs in parte. Schimb cateva vorbe cu Nusu si Dani si ma duc sa ma schimb, iar apoi o tulim spre restaurant, sa ne incalzim cu o ciorba buna. Cum nu avem niciun stress, nicio grija, nicio graba, stam si pregetam in fata unei beri pana la festivitatea de premiere, iar apoi luam drumul Bucurestiului.
Jurnalul nu a iesit atat de epic pe cat a fost cursa, dar am fost acolo, am plecat pe o vreme posomorata, ne-am intors intregi si am fost, cu totii cei care au venit la Bran, sambata dimineata, concurenti de legenda. Cel putin, asa spune diploma primita :).
 |
| Banner de pe https://www.facebook.com/events/376744235799031/ |
Site-ul evenimentului:
aici
Pagina de FB a evenimentului:
aici
Datele mele de pe traseu:
aici (oficial 18.5 km lungime si 1550m diferenta de nivel)
Ce am apreciat:
1. comunicarea foarte buna, update-urile zilnice din ultima saptamana;
2. darzenia voluntarilor care au stat in ploaie si frig atatea ore;
3. prezenta echipelor salvamont in doua puncte importante de pe traseu;
4. interesul aratat de voluntari si organizatori cu privire la starea mea fizica de pe traseu (am fost intrebata in mai multe randuri daca sunt ok, daca nu mi-e frig etc) si oamenii gata de ajutor, la solicitarile venite din partea concurentilor (cineva in fata mea, pe coborare, a spus ca nu e ok, si omul de pe Scara s-a repezit la rucsac incercand sa gaseasca ceva ca sa il ajute pe alergatorul in cauza. Continuarea nu o stiu, caci apoi eu am continuat coborarea);
5. ca si in 2012, formatul simplu si neprenetios al concursului, cu taxa mica, insa cu o organizare careia nu am ce sa ii reprosez;
6. marcajele foarte bune de pe traseu, inclusiv din zona de gol alpin, unde ceata si vremea rea putea sa ridice dificultati de orientare, dublarea marcajului turistic cu marcaj cu banda, inchiderea drumurilor auxiliare etc.
7. sosetele de la Sealskinz, imprumutate de la Cristi.
HTT 2015 ma asteapta, poate cu mai mult antrenament, poate cu vreme mai prietenoasa, poate cu un timp sub 4h.
