Locuri noi, prieteni vechi, in Cozia

Nu, nu am epuizat acum 2 zile toate subiectele de long talks, dar am ajuns cat de cat la zi, ne-am calibrat si long talks merg la fel de bine si in 3, nu doar in 2. Meteograma era dificil de interpretat pentru azi. Citita ad-literam parea ca vom fi in continuare pierduti in ceata, dar experienta imi spunea ca erau sanse decente ca la fata locului, plafonul sa fie mai jos decat prognoza meteogramei. Daca experienta va avea dreptate, atunci va fi spectacol si il vom primi cu bratele deschise.

Asta speram, asta am primit

La sugestia lui Cristi decidem sa exploram una din potecile pe care inca nu am ajuns in Cozia, cea care incepe de la gara Lotru. Forestierul se termina repede si intram pe o vale cu o poteca firava, multe frunze, trunchiuri si pietre mari acoperite de muschi. Imi place mult semi-salbaticia de aici...Si desi poteca e mai degraba un fir subtire de pamant si frunze, aninata mereu deasupra vaii, urcand abrupt si sustinut, e pe sufletul nostru.

Cand iesim deasupra primului plafonului gros si umed intram in regatul de gheata caci toata umiditatea s-a transformat in gheata alba si perfecta care a luat prizoniera fiecare cracuta si crenguta a copacilor. Inaintam prin lumea asta magica ce pare sa isi tina respiratia, zapada creste progresiv la picioarele noastre, traversam cateva luminisuri, facem o vizita pe la o casuta din padure si din curgerea apei din copaci ne dam seama ca...ne apropiem de soare. 

Daca voi avea vreodata o casuta in munti, asa soba imi doresc

Regatul de gheata se destrama picatura cu picatura, iar soarele e din ce in ce mai aproape. Si oricat de frumosi ar fi brazii albi sau copacii inghetati, soarele este mereu partea cea mai dorita a timpului petrecut afara. Iar aici, la peste 1500 m soarele este rege. Este rege peste toti muntii din jur pe care ne plimbam lenes privirile. Buila, Naratu, Capatanii, Lotrului si bineinteles, Fagaras.

La cabana suntem momentan singurii musafiri. Ceaiul vine in 3 cani tematice si stam in tihna la o poveste presupunand ca ceata groasa din campie este vinovata de linistea de la cabana... Dar de fapt, pe coborare, aveam sa constatam ca doar ora matinala la care am plecat era de vina, caci grupuri mari urcau spre cabana pe cand noi deja reintram in plafon si purtam cu noi, la vale, amintirea soarelui si a cerului albastru in care ne-am scaldat privirile si ne-am incalzit inimile pentru un timp. 

Canile tematice de la cabana

Intram inapoi in ceata

Si un filmulet fain facut de Radu:

Citeste mai departe...

Cozia MTB 2022, tura lunga

Sau concursul in care cel mai aprig concurent mi-a fost caldura

Uitasem cum e sa mori de cald. Am cautat o iarna intreaga caldura, am pornit in intampinarea ei in sudul Spaniei, am dovedit ultimile ninsori ale lui martie cu gandul la ea, m-am bucurat sincer de primele seri la cort si primele ture de bicicleta la tricou si pantaloni scurti, daaar, caldura de la Brasov nu e la fel cu cea din sudul tarii. Cele 5-6 grade diferenta se simt, zi de zi si seara de seara. Astfel incat, atunci cand am vazut ca prognoza anunta 30 de grade la Calimanesti, am stiut ca nu va fi usor, asa cum nici anul trecut, la Movilele Blajelului, nu m-am simtit in largul meu. Profilul cursei mi se potrivea manusa: urcari lungute, pe forestier, coborari usoare, nimic tehnic, traseu oarecum de viteza in ciuda diferentei de nivel. Asa ca speram sa merg bine. Nu se stie de unde, caci anul acesta prioritatile sunt altele, probabil din amintiri, dar eu puteam totusi sa sper😄 .

Ei bine, Anca mi-a bagat rapid mintile in cap. Mai precis din primele 5 minute dupa start. In fond la cursa asta socoteala era simpla. Aveam 3 fete la elite si 3 fete la open, deci in cele mai bune calcule, as fi putut sa vin pe 4 la general feminin. Doar ca nu am luat in calcul si watii Ancai. Care fix dupa start se pune in spatele fetelor de la elite si apoi chiar trece in fata. Eu? Ei bine, eu eram in alt film. Filmul acela in care toata lumea trecea pe langa mine, desi eu eram in zona 5. Dupa vreo 20 de minute de chin, decid sa ridic piciorul de pe pedala de acceleratie, ca eu altfel mor. Bine, viteza inferioara in care ajung tot inseamna +170 bpm. Graficul de heart rate de la finalul cursei mi-a aratat ca am stat 3 ore in zona 5 si da, centura de puls functioneaza bine, dar eu cand ma supra-incalzesc/ consum cofeina, imi duc pulsul pana in cer...

Revenind la desfasurarea actiunii, inca de la sedinta tehnica imi era clar ca primii 18 km aveau sa fie rapizi (cam cat de rapizi pot sa fie cand strangi totusi 1000 m diferenta de nivel), integral pe forestier. Candva dupa CP2 o prind din urma pe Salome (i-am vazut tricoul de-a lungul celei de-a doua urcari) si chiar depasesc pe un push bike, dar stiam ca o sa o pierd pe coborare.

Semnul de intrebare avea sa fie portiunea de creasta/ culme dintre km 18 si km 28, pe care toata lumea o lauda. Off camber-ul nu e deloc specialitatea mea, dar m-am descurcat decent pe aici, chiar daca a fost la prima vedere si cand ajung inapoi in forestier rasuflu usurata, caci de acolo lucrurile sunt oarecum cunoscute.

In feed zone imi iau bidoanele si plec pe urcarea spre Manastirea Frasinei, convinsa ca o sa merg bine acolo, caci doar asfaltul e specialitatea mea. E, daca nu sunt deja moarta de caldura. Merg prost si ma cert in sinea mea ca nu am dat cu apa pe mine in feed zone. Ambele bidoane imi sunt pline de izotonic (chiar am gustat caci in feed zone ramasese un bidon de la Radu si speram sa aibe apa, asa ca am luat unul de-al meu si unul de-al lui, dar in ambele bidoane de pe bicicleta am isotonic dulce si lipicios, pe care chiar nu am nicio intentie sa mi-l torn in cap). Iesirea din asfalt e pe un gat batut de soare unde ma indarjesc sa raman in sa doar pentru a ajunge mai repede la padure si a ma racori putin.

Daca nu aveam buzunarele pline, deschideam tricoul pe toata lungimea lui

In CP4 insa opresc si cer apa. O sticla intreaga. Jumate beau, jumate imi torn in cap. Reintru in padure si in sfarsit pare bine. Pentru 15-20 de minute pun pe pauza chinul. Profit si de CP5 pentru un tratament similar, de data asta, fara sticla, dar cu 2 pahare de apa. Ultima urcare incepe promitator pe o vale umbroasa unde incep sa prind din urma oameni de la alergare. Dar confortul nu dureaza mult caci bineinteles ca forestierul iese de pe vale, se catara pe un versant si din nou am intalnire cu soarele. Am inteles inca de la sedinta tehnica sa nu imi fac iluzii legate de venirea coborarii, caci vor mai tot fi gaturi pe creasta pe care ne inscriem spre final. Recunosc intersectia cu traseul scurt, desi am mai fost pe aici doar in 2018. Dar alte detalii, in afara de faptul ca a fost o coborare care mi-a placut si mi-a iesit, nu imi mai amintesc, oricat scormonesc prin creierul incins. Neuronii mei baltesc oricum intr-o ciorba calda de ganduri amestecate, fragmente de cantece pentru copii, liste de cumparaturi si tot ce poti sa mai scoti de la naftalina in 4 ore si ceva de concurs. Incep sa vad luminita de la capatul tunelului cand ajung la semnul cu "mai sunt 5 km". Nu o sa ma incadrez in 4h30 cat speram pe la jumatatea concursului, dar la cei 2300 m diferenta de nivel cat imi spune ceasul ca am strans, nu era loc de mult mai bine.

Sosirea vine repede, fara niciun asfalt ori forestier ca preludiu. Pur si simplu ne pravalim pe o poteca ce iese in spatele scenei si un culoar de 200 m ne conduce la linia de finish. Opresc ceasul si ma indrept spre o pajiste de unde rasar la florile ciclisti tolaniti in iarba si biciclete abandonate care pe unde. Caut tricourile verzi ale lui Radu si ale lui Suzi si imi gasesc si eu un colt de umbra, cat sa revin la sentimente mai bune legate de restul zilei ramase si taskuri urgente precum spalat, mancat etc.

Spalatul il rezolv la un izvor cu apa sulfuroasa, dar ma bazez ca pana la premiere iese mirosul din piele. Mancatul il rezolv cu ajutorul a doua portii de paste super bune pregatite de organizatori. Asa ca mai ramane ceva timp si pentru socializare.

    Premierea de la Master din Cupa Nationala

Socializare (credits pentru toate fotografiile - organizatorii)

O sa profit de prezentul jurnal si pentru un scurt feedback legat de concurs:

Plusuri

• Traseul la care s-a muncit mult (mai ales poteca de la tura lunga si poteca de final). Tot traseul a fost marcat impecabil, amenajat cu plase si /sau perne in orice zona in care ar fi existat cel mai mic pericol.
• Numarul punctelor de alimentare a fost probabil un record (6 puncte pentru 60 km).
• Pastele.
• Numarul si disponibilitatea voluntarilor
• Organizarea unui feed zone si suportul oferit de voluntari acolo.

Principalul minus al concursului a fost comunicarea si imi voi permite sa dau aici cateva exemple:

• Sedinta tehnica de vineri seara (greu de urmarit firul logic al explicatiilor, nu a existat o harta in format mare care sa insoteasca explicatiile verbale. Organizatorii aveau o singura harta alb negru printata in format A4 !!!! ).
• Pentru traseul lung niciun fel de detalii legate de amplasarea punctelor de alimentare pe site-ul oficial si/ sau social media.
• Idem si pentru profilul de altitudine (screenshotul acela din bikemap nu e chiar cel mai bun exemplu de profesionalism).
• Niciun fel de detalii legate valoarea premiilor (din punctul meu de vedere, acesta ar fi un plus la capitolul transparenta).
• Informatii contradictorii in regulament: "Daca la o categorie nu sunt minim 9 concurenti, categoria respectiva se cumuleaza cu urmatoarea" vs "Se vor premia primele trei locuri de la fiecare categorie, daca sunt minim 5 concurenti la categoria de varsta, daca nu sunt se cumuleaza cu categoria urmatoare!". Deci care este numarul minim de participanti pentru a cumula categoriile ? 
• Si un ultim comentariu, de data asta chiar personal: mi s-a parut putin ciudata decizia de a comasa elitele feminin cu open feminin (desi da, este acoperita de regulament). Fiecare organizator este liber sa stabileasca regulile jocului, insa la toate concursurile la care am participat, elitele nu au fost niciodata comasate cu alte categorii (cu exceptia situatiei cand s-a anuntat din start ca nu exista categorii separate de Elite/ Open/Master si exista o singura categorie de Open feminin (vezi Triada de MTB de la Avrig ca exemplu)). Sau daca tot vorbeam de transparenta, se putea anunta acest lucru dupa finalizarea inscrierilor, asa cum Federatia a anuntat din start ca se va face o singura categorie de Master feminin la Cupa Nationala.

Citeste mai departe...

Gustar de Brasov 2018

Joi 2 august- Summer windy day 

Azi e din nou despre cursiera pe plat. Intentionez sa fac din nou tura spre Crizbav, dar in sens opus. Sunt departe de targetul unei medii de 30 km/h, dar imi place cand merg legat si rotund.

Date aici 

Vineri 3 august - Ghidon lat in teste (Apus pe Tampa)

Ma hotarasc in sfarsit sa renunt la ghidonul ingust de pe 29er. Radu ma momeste cu unul mai lat inca de dinainte de 4Munti, dar mi-a fost greu sa renunt la configuratia cu care eram familiara. Si acum il schimb tot in pragul unui concurs-Zarnesti MTB Challenge, dar pe de-o parte e bine asa. Daca trece testul celor 7 ore de concurs, e de bine. Totusi pentru mici reglaje si ajustari dam o urcare in Saua Tampei, cat sa prindem un apus fain.

Date  aici 

Miercuri 8 august- Paraul Rece - Predeal (Cioplea, Trei Brazi)

Asta e ziua mea cu lant intins. Cursiera, kilometri, ritm bun, urcari. 3 ore pline, legate, cat sa oboseasca picioarele. Urc mediocru la Paraul Rece (dar ma jur ca urasc acest drum), insa imi iau revansa cu urcarile la Cioplea si Trei Brazi. Desi afara mai e lumina, la intersectia cu Sacele hotarasc sa merg totusi acasa. Pur si simplu simt ca nu mai am picioare si pentru o bucla spre Tarlungeni.

Date aici  

Joi 9 august-La Sportiva in teste. Spre operatiunea mancat clatite

Aveam de multa vreme in minte sa incerc o pereche de La Sportiva si ProParkul m-a mobilizat sa o fac. Cum e o marca total noua pentru mine, nu prea imi venea sa o iau fara sa probez inainte, asa ca ma infiintez la magazinul nou deschis in Brasov si am parte de sfaturi super ok, probat modele diferite si pana la urma ma opresc la o pereche de Akyra. Asa ca incep sa le fac rodajul, caci am planuri de ProPark cu ei. 

Vineri 10 august- Cand gaborii nu isi fac plinul de amenzi. MTB cu Andrei

Azi termin la 16.00 si ar fi loc pentru o tura mai lunga de MTB. In egala masura as iesi si la protestul de diseara, asa ca plec cu Andrei intr-o tura mai scurta pe clasicul Solomon- Poiana Brasov- Stechil. In Poiana ne opreste politia pentru ca nu avem ochi de pisica pe spite si il amendeaza pe Andrei pentru ca nu are buletinul la el. Continui tura singura si imi revine cheful abia pe coborarea spre Saua Tampei. Ghidonul cel lat imi aduce zambetul pe buze si nu pot sa nu ma intreb cum de nu l-am schimbat mai devreme.

Date: aici 

Marti 14 august- Stejerisul de seara

Doar Stejeris si nimic mai mult.

Date: aici

Miercuri 15 august- Suta de Santa Maria (Zagon)

Azi termin devreme munca si pare ca ramane timp suficient pentru o tura lunga de bicicleta. Oscilez intre DN1A si ceva tura lunga prin campie, insa cea mai buna idee vine de la Radu: Zagon. Radu deseneaza repede trackul, il urc pe ceas si am plecat. Prin Sanpetru ajung la concluzia ca e ceva aiurea cu trackul, dar il ignor. Drumul pana in Sfantu Gheorghe imi este cunoscut. Aici insa nu mai e de joaca si trebuie sa scot telefonul, si mai rau de atat, calculele mele incep sa dea cu virgula, caci par destul de multi kilometri de acoperit, pentru putin timp disponibil. Merg spasita spre Covasna si nici macar cele mai optimiste calcule nu ies...Sunt insa salvata de un indicator spre Zagon, aparut de neunde in mijlocul drumului, o scurtatura de drum comunal pe care am vazut-o pe telefon dar careia nu i-am dat prea mult credit. Ma mai opresc de cateva ori sa consult harta, iau apa de la un magazin si apoi incep urcarea pe drumul de pamant si pietris din padure. E mai usor decat imi aduc aminte, dar Strava zice ca nu am facut mare branza pe acolo.

Dupa ce revin in asfalt incep cursa cu intunericul. Si ar fi putut sa imi iasa daca din Intorsura Buzaului era doar o coborare lina spre Brasov. Doar ca la fata locului descopar ca mai am de urcat, astfel incat lumina nu imi ajunge decat pentru Prejmer, de unde vine sa ma recupereze Radu, intr-un final. Daca as fi avut o lumina fata ok la mine, as fi putut ajunge fara probleme pe rute ocolite pana acasa.

Date: aici

Vineri 17 august- Poteci vechi dar mai putin umblate, cu Andrei

Combinatia pentru ziua de azi o aveam de mai demult in minte caci ea unea doua portiuni din 2 concursuri de MTB de langa Brasov, pe care mi le aminteam a fi faine, dar pe care ajung mai rar, respectiv o data pe an: spinarea lunga de bike race, respectiv intregul traseu scurt de la Duatlon Tara Barsei. Propunerea mea ii trezeste interesul si lui Andrei, care pleaca chiar pe ploaie de acasa. Ma mir si eu de asa determinare si plec in urma lui, de cum termin programul. Il prind din urma in Poiana Mica. In fata noastra pare ca plouase. In spate, in Bartolomeu ploua sigur cand am plecat eu de acasa. In laterala, spre Brasov se vedeau niste nori negri care nu prevesteau lucruri bune. Insa ca printr-o minune noi am ramas uscati. Spinarea lunga ne rezerva o supriza interesanta- respecti o tabara hippie cu zeci de corturi, masini, toalete ecologice si atmosfera zen , toate expandate in poienile in care anul trecut gaseai cel mult copii care inaltau zmee. Uitasem cat de ciclabila si cursiva e bucata asta. Trebuie sa mai vin pe aici :).

Din Poiana Aviatorilor urcam pe asfalt pana in Poiana Cristianului si prindem traseul de la Duatlon Tara Barsei. Pe aici mai sunt inca mici bucati cu noroi, desi in Brasov nu a mai plouat serios de 2-3 saptamani, asa ca nu pot sa nu ma intreb ce haos a putut fi la concurs pe aici. Ar fi frumos sa facem si coborarea in Cheile Rasnoavei dar nu avem timp de ea. De fapt, nici macar de urcarea pe forestier, inapoi in Poiana Cristianului nu sunt sigura ca avem timp.

Poteca de pe aici imi place si nu neaparat. Portiunile se single sunt interesante si unele ar merita exersate de 2-3 ori, pentru ca sa pot lega intr-un final intregul traseu. Insa mai sunt si cateva drumuri de tractor pe care pur si simplu nu le inteleg.

Imi place insa unghiul din care se vede Bucegiul si anticipez un apus frumos...pacat ca suntem cam jos pentru el. Cum in mod clar nu mai e timp pentru o urcare, nici daca as fi singura, pedalam impreuna pe asfalt spre Brasov si descopar cu aceasta ocazie, alaturi de Andrei, o varianta fara trafic, numai buna, la nevoie pentru MTB. Incheiem ziua planificand tura de maine.

Date: aici 

Sambata 18 august- Gaura si Clincea

Astazi suntem matinali. Nu am mai fost atat de matinali cu plecarea din Brasov de nu mai stiu cand. Cred ca nici in traseu nu am intrat vreodata asa devreme: 6.45 si racoarea de pe valea Gaura ma face sa plec cu foita pe mine. Planul e simplu: doua trasee din dosul Bucegilor: un test al rabdarii pe Gaura si o coborare lina si continua pe Clincea. Amandoi avem un bagaj similar cu cel de la ProPark, mai mult pentru teste si mai putin pentru ca am avea efectiv nevoie.

Este oricum foarte interesant sa pleci atat de dimineata. Padurea e linistita, potecile ne apartin si urcarea trece totusi mai repede decat imi aminteam, caci ne-am luat cu vorbele, povestile si planurile.

4 ore mai tarziu de la plecare stau in Curmatura Hornurilor si rod fericita un mar varatec. Savurez pur si simplu viata. O dimineata linistita petrecuta acolo unde imi place, verdele plin al verii, relieful glaciar imblanzit parca de vreme al Vaii Gaura, Omu in stanga, Scara in dreapta, Malaestiul in spate si Batrana peste drum. Poteci cunoscute si dragi, libertate si pulpa zemoasa si dulce acrisoara a fructului, care imi umple intreaga gura.

Schimbam cateva vorbe cu un cioban tanar si politicos care contrazice parca sensul din jargon al adjectivului omonim si apoi mergem usor spre Tiganesti. Lumina tulbura si spalacita nu ne lasa sa facem un selfie normal cu Craiul. Asta e lumina zilelor de vara, ce poarta in ea stropi fini si apa, parte din ciclul perpetuu: dimineata frumoasa si racoroasa cu cer senin ca lacrima- soare, creste temperatura, se aduna norii- ploaia de pranz- seara faina si apus cu norisori bucalati si tot asa. Pornim pe coborarea spre Clincea si cam cand intram in padure se aud primele tunete anemice. Pana la masina ne va si ploua putin, ploaie calda cu stropi mari si grei. Perdeaua s-a tras peste cateva ore peste Bucegi, dar ii voi regasi in lumina faina a serii atunci cand, 3 ore mai tarziu, trenul ma duce spre Zarnesti. Am cursiera dupa mine, un minim de bagaj si urc spre Cheile Gradistei, ca sa fac jonctiunea cu Radu. Imaginea 2 in 1 a Bucegiului si Craiului e irezistibila, in ciuda atmsoferii de concediu pe care o anticipez.

Date: aici 

Duminica 19 august. Putin dar bun

Cum sunt deja in Cheile Gradistei cu cursiera, planul era sa leg cateva ore pe doua roti pe urcarile din zona. Urmez sugestia lui Radu si plec spre Sirnea, urc Coicanu pe off- road, cobor in Podu Dambovitei, urc inapoi in Fundata si dupa o pauza de struguri plec spre Pestera. Pe urcarea asta ma omoara cladura, asa ca las Pasul Predelus pentru o data ulterioara, caci nu voiam sa mai prelungesc agonia prin soarele de ora 12 si nici chef de baia de multime din Bran nu aveam. Se atrang pana la urma 2000 m diferenta de nivel in sub 90 de kilometri. De abia astept sa vad cum arata profilul zilei pe strava

Date: aici

Luni 20 august- Astazi nu au mers deloc picioarele

Pe Rouleurs se anunta tura clasica la Sfantu Gheorghe cu o medie decenta, mai ales daca stau cuminte in pluton. Totusi dupa cele doua zile pline de weekend, ratiunea mea spune ca nu vor mai fi picioare si pentru azi. Ma hotarasc totusi sa plec dupa job si sa fac jonctiunea cu baietii in Ilieni, pe bucla lor de intoarcere. Totusi nu ne intersectam si cum nici nu avem un ritm bun, decid sa revin lejer, in rirm de recuperare spre casa.

Date: aici 

22 august- O Tampa scurta cu Radu

Tura asta a fost cred mai mult un pretext pentru a da o tua pe la gelateria din centrul vechi. Inghetata cu ghimbir, lamaie si menta e cea mai buna.

Date: aici 

26 august- Pausa Stanisoara

Cele 4 ore de la Maratonul Olteniei nu au fost de asa natura incat sa ma stoarca de energie si duminica as mai avea resurse pentru o alta tura de MTB sau un trekking matinal pe Cozia. Doar ca asta ar fi socoteala de o zi intreaga si eu nu am decat maxim 2 ore dimineata. Nici macar de ele nu sunt sigura. Se afla sub auspiciile unei Mihaela somnoroase, nesigura daca se va mobiliza la ora 7 intr-o zi de duminica.

Minunea se produce si la 7.30 ies pe usa cu destinatia Manastirea Stanisoara. Urc usor pe drumul forestier pustiu la ora asta. Sorb dimineata. Pe portiunea finala, mai abrupta, s-au pus niste dale de beton, care o fac acum usor abordabila. Ajung deasupra manastirii, mananc banana carata pana aici si apoi pornesc la vale pe poteca clasica de picior. Ma joc cu unduririle drumului, cu micile urcusuri si coborasuri. Daca acum 2 ani cand am mai fost pe aici am coborat timorata pe spalatura de deasupra manastirii Turnu, acum sectiunea respectiva merge cursiv, semn ca am mai invatat ceva/ am mai castigat putina incredere in mine.

Ajung acasa inainte de a se scula oamenii si ma felicit ca in loc sa dorm am ales miscarea in natura.

Date: aici

Citeste mai departe...

Cozia MTB 2018

Cozia MTB m-a pus in mari dileme in saptamana de dinainte de concurs, deoarece nu stiam daca sa ma inscriu la traseul lung sau la traseul scurt. Din descrierea lui Horatiu, traseul lung parea foarte fain, dar avea pe site un timp limita intermediar de 4 ore dupa 40 de kilometri si nu eram deloc convinsa ca pot sa scot 10km/h medie pe primii 40 de kilometri. Asa ca optez pentru traseul scurt. Pe la jumatatea saptamanii cand prognoza se arata perfecta, am inceput sa regret decizia, dar vineri cand apele s-au mai limpezit si ploile pentru sambata pareau iminente ajung la concluzia ca nici cu traseul scurt nu e chiar asa de rau. Pe mine nu ma avantajeaza distante mici, nu am zvac in prima parte si de regula recuperez pozitii in partea a doua a unui concurs, cand lumea incepe sa oboseasca.

Ma gandeam deja cu groaza cum toata lumea avea sa tasneasca la start si eu voi ramane de caruta inca de pe primul kilometru de asfalt. Situatia nu a fost mult diferita fata de ceea ce mi-am imaginat, insa m-a ajutat apoi urcarea hotarata de pe forestier. Un drum asa cum imi place mie, cu un gradient constant, in serpentine, castigand rapid altitudine si cerand efort pentru asta. Aici incep usor, usor sa depasesc si o tin asa, pe intreaga urcare. Fete, baieti, insa mai ales fete, asta ma interesa momentan, caci recunosc, stiam cam cine vine si plecasem in minte cu un singur gand: sa scot un timp sub 2h46 (primul timp la tura scurta in 2017) si sa prind podiumul. 

Punct ochit, punct lovit, ca sa zic asa

Cu urcarile imi era clar ca o scot la capat, dilema mea era cum vor fi coborarile. De regula ma astept la ce e mai rau, mai ales ca imi lipsesc atat curajul cat si tehnica de a ma da la vale si cobor mereu foarte prudent, pierzand foarte mult timp, acolo unde altii castiga fara efort. 

Din fericirea urcarea de 9-10 kilometri de la inceput a reusit sa ne imprastie destul de bine, si desi am destul de multi baieti in urma mea, nu se face mare inghesuiala, a si citi coada in spatele meu pe portiunile de single trail. Portiuni care intre noi fie vorba nu sunt nici grele si nici lungi, ele facand mai mult legatura intre diverse segmente de drum de pamant. Lucrurile merg bine pana in momentul in care o prind din urma pe Adriela, care intuiesc ca este prima fata. Asta se intampla la o coborare pe un sant, unde Adriela se da jos de pe bicicleta, iar eu raman in sa. Dropperul ma ajuta foarte mult, caci imi permite sa ma joc cu inaltimea seii si pe portiunile inclinate sa o cobr suficient de mult cat sa imi dea siguranta. Coborarea pare a fi deci un punct slab si singurul, caci cum vine urcare, Adriela ii da pedala si se duce. Traseul ne poarta acum pe un forestier pe care il stiu, din epica din Capatanii de vara trecuta, stiu ca e destul de valurit, asa ca decid sa nu fortez si sa continui in ritmul meu. Daca reusesc sa nu pierd prea mult timp pe urcare, am sanse sa recuperez pe ultima coborare, de 7 kilometri.

Prin punctul de alimentare trec ca vantul si ca gandul, si la oferta unui pahar de apa raspund ca am bidonul plin. Nu era chiar plin, doar pe jumatate, dar avea sa imi ajunga pentru urmatorii 5 kilometri de urcare, singura care mai conta. Aici iau si singurul gel al cursei. Mi se pare suprinzator caci la Maratonul Vinului, desi am scos un timp relativ apropiat am folosit 4 geluri si 2 bidoane de apa, iar aici unul singur si trei sferturi de bidon de izotonic. Urcarea numarul 2, numita sugestiv pe Strava Belea 2 merge metodic, tinand ritmul dar fara sa fortez. Cam dupa 3 kilometri o vad pe Adriela si fac ce stiu mai bine. O las putin mai moale cat sa cobor pulsul, ma pun in spatele ei, presez putin desi o simt ca si ea lasa pedala, iar apoi, cand ma simt bine, depasesc. Strategie veche de la concursurile de alergare. Mai am inca 1.5 kilometri de forestier unde as putea pune ceva distanta intre noi si apoi ma bazez pe coborare. 

La finalul urcarii, voluntarii din post imi spun ca sunt prima fata. Asta voiam sa aud. De acum nu trebuie decat sa merg decent pe coborare. Nici prea tare cat sa risc o cazatura, dar nici prea incet. Doar cursiv. 

Coborarea se dovedeste a nu fi chiar asa, la vale. E de fapt o creasta cu destul de multe suisuri si coborasuri si cei 200 m insumati pe micile urcari de aici se simt durerosi dupa alti 1200 stransi pana acum. Sunt portiuni unde as putea sta in sa, daca Focusul meu nu ar trosni din toate incheieturile cand urc pe granny gear si deja imi fac planuri de revolta pentru acasa, daca mecanicul sef nu se ingrijeste si de bicicleta mea. 

Culmea asta e insa perfecta, fix nivelul de MTB care imi face placere. Toate obstacolele sunt marcate impecabil si ele oricum nu sunt cu adevarat obstacole. Traseul scurt nu e tehnic. Cel putin comparativ cu traseele din Postavaru, sau cu traseul de la Brasov Bike Race, care are o lungime si o diferenta de nivel comparabila. Cozia MTB este ciclabil si e un traseu frumos, pe care iti face placere sa te dai, ma ales cand poteca e atat de frumos curatata si trasa se vede clar pe pamantul umed, cu aderenta perfecta. 

Singurul loc mai trist este un fagas de pe ultimul kilometru, unde se lasa cu patinaj artistic pe noroi, insa ma consolez ca finishul e aproape, caci se aude deja galagia de la sosire. Cele 2h46 au trecut demult, ma apropii de pragul de 3 ore, insa avand in vedere ca nu se vede nicio fata in urma mea si ca ploaia pare sa imi mai dea putin ragaz, pot sa nu fortez nota. 

Finish

Frumoasele medalii de finish de la MTB, respectiv alergare (serie formata din fotografiile oficiale de la concurs)

De altfel, ploaia a fost chiar generoasa, caci mi-a dat ragaz inclusiv sa ma schimb si sa ma duc sa imi iau o portie de paste (foarte bune) si sa ma refugiez la caldura in masina. Pe cand ploua cu galeata si cu boabe mici de grindina, ma gandeam ca de data asta am ales bine si chiar nu tineam mortis sa fiu acum pe coclauri, impingand bicicleta cine stie pe unde sau strunind-o la vale, impachetate amandoua cu noroi. Este timp de o revenire in zona, preferabil in gasca mai mare, cat sa exploram in tihna si traseul lung si cine stie, la anul sa fac toti cei 50 de kilometri cu +2300 m in regim de concurs. Pentru anul asta a fost bine oricum :).

by Acasenii.ro

Sfarsitul de zi ma gaseste alaturi de prieteni dragi in casa parintilor nostri de langa Slatina, "arzand-o pe bogatie", dupa cum s-a exprimat Cristi, respectiv mancand cirese direct din pom.

Un weekend numai bun, inceput pe doua roti prin paduri inca verzi, continuat in cires si terminat invartind in oala de dulceata. Dulceata de cirese ce va umple la iarna clatitele imi va aduce aminte, invariabil de Cozia MTB si de padurile de langa Calimanesti prin care se ascund poteci faine de bicicleta.

Citeste mai departe...

Strategica si o vizita in Cozia

Creasta Latoritei (Strategica) era demult in plan, o readusesem in discutie si anul asta, dar nu ma asteptam sa se concretizeze atat de repede. Daca initial planurile erau pentru Cindrel, pe masura ce ne-am strans gasca mare, s-au reconfigurat pentru Latoritei sambata, iar pentru duminica...mai vedem.

Weekendul de fata cred ca este primul weekend de cand ne-am mutat in Brasov in care plecam de acasa de vineri seara. Dormim la cort in Ciungetu unde de regrupam a doua zi dimineata cu oamenii din Medias.

Gasca mare pentru Strategica, astazi

Planul nu e foarte clar, dar pornim pe drumul forestier spre Barajul Petrimanu si apoi, mai sus, spre Galbenu. 30 de kilometri de drum forestier bun, pe care castigam destul de timid altitudine. Vremea insa nu este la fel de buna ca entuziasmul nostru si terminam cu forestierul destul de plouati. Ultimul adapost a fost pe/ sub o hranitoare de animale :).

Aici, abia se strangeau norii de ploaie

La finalul drumului forestier ne astepta o trecere prin rau, dar din fericire Dan gaseste o punte incropita din 3 trunchiuri groase de copaci si scapam de partea cu descaltatul. Uzi eram oricum, si ce mai ramasese uscat din noi la picioare se va uda oricand prin iarba mare, cautand drumul pe muchie, bine ascuns printre brazi, drum care ar trebui sa ne scoata peste niste sute de metri (diferenta de nivel) in Strategica. Pana acolo trebuie sa ne luptam cu panta, cu bicicleta si cu zecile de muste si tantari pe care le caram fiecare dintre noi dupa noi. Imi tot revine in minte o urcare la refugiu la Costila, cu ani in urma, cand mergeam sa cataram Traseul Lespezi. Aceeasi luna de vara, aceeasi caldura, alti oameni, dar fiecare cu roiul lui. Opririle erau virtual imposibile caci hoarda de tanari si muste tabara pe tine, asa ca o tinem in ritm molcom dar constant pana sus in creasta.

Puntea suspinelor

Prin iarba pan' la brau

Aproape de iesirea din padure

Iesind la drumul mare

Am iesi din padure si n-am iesi, caci tunete se aud in departare si nu avem nici cea mai mica idee ce planuri are ploaia cu noi. Desfasurarea de forte e deasupra Capatanii, noi am prins doar o coada de nor, dar tot este suficient.

De Strategica nu avem timp sa ne bucuram. Alergam in continuu spre seninul de la orizont insa drumul de culme are darul de a deschide noi perspective peste munti in care am mers mai rar. Capatanii in dreapta, Parangul in spate, Lotrului in stanga.

Pe langa ploaie este si frig. Astfel incat un foc gasit din intamplare la margine de drum ne indeamna la o pauza. Initial ne oprisem in zona ca sa ne regrupam. Si cum stateam eu si cu Radu zgribuliti dupa un mal, ferindu-ne de tantari am vazut o dara de fum si o fosta vatra in care mai ardea ceva jar. Cum unde-i fum nu sunt tantari, ma dau mai aproape de sursa, animam focul cu cateva lemne si ii primim pe colegii de tura cu un foculet pe cinste ce incepuse sa dea si caldura nu doar fum. Doar ca atunci cand calatorul sta, ploaia avanseaza cu pasi mici si risca sa ne prinda din urma, asa ca la un moment dat trebuie sa spunem adio foculetului si sa ne continuam scurta coborare, numai ca sa avem motiv sa urcam din nou spre Fratosteanu.

Am aprins un foculet

Dupa ce dovedim si ultima urcare si ne avantam pe lunga coborare spre Ciungetu, iese inevitabil si soarele. Cam tarzior, partea inalta a crestei e deja in urma noastra si noi pierdem altitudine rapid pe primele serpentine.

Din rutele de pe bikemap stiam ca dintr-un anumit (Plaiul Poienii) punct exista 2 variante. O coborare directa in Ciungetu pe Valea Rudareasa si drum in stare buna si continuare pe o culme innierbata printre salase si capite, printre flori si iarba pana la brau, spre Valea Macesului. Alegem varianta mai lunga si mai pitoreasca, pe care insa doar la vale o recomand. La deal ar fi doar un lung supliciu de sant adanc si ros de ape in urcare, sauna printre iarba inalta si la final impachetari cu namol prin padure.

Drum innierbat, de culme

Ajungem destul de tarziu in asfalt si pedalam ultimele 20 de minute destul de intins, pentru a mai prinde magazinul din Ciungetu deschis pentru o scurta aprovizionare.

Ploaia care ne-a haituit in prima parte a zilei nu ne da pace si revine si pe seara, trimitandu-ne repede la culcare.

O descriere destul de ampla a drumului gasiti aici

Track si date pentru tura noastra aici (momentul parasirii drumului forestier pentru a prinde drumul prin padure ce tine o muchie impadurita ce ne va scoate in final in Strategica este dificil in teren si acolo fiecare track gasit are intoarceri, schimbari de directie etc)


Duminica- In Cozia pe MTB

Cum progonoza spunea ca cele mai mari sanse de vreme buna le avem in Cozia, in prima parte a zilei, Ionut conduce dis-de-dimineata pe Valea Oltului. Parcam la campingul unde a fost startul si sosirea la Cozia Mountain Run, schimbam cateva vorbe cu oamenii ramasi peste noapte in zona si apoi luam sub roti asfaltul spre Berislavesti.

Decidem sa dam urcarea spre cabana fiecare in ritmul sau, asa ca rezulta undeva intre o ora si ceva si doua ore si ceva de discutii interioare, muzica, ganduri, transpiratie, nerabdare si tot ce mai aduce cu sine o urcare lunga in miez de vara.

Cand ajung la cabana Radu ma asteapta deja cu o bere desfacuta, adaugam si o ciorba si umbra din belsug si cam cand ajungea Ionut o iau din loc sa pun ceva avans intre mine si baieti pe coborarea pe BR. Nici acum nu stiu de ce am coborat pe Muchia Turneanu, continuand apoi pe Scortaru si nu am mers temenel (dar zdruncinat) pe drum. Cel mai probabil pentru ca simt ca daca nu ma dau pe poteci adevarate nu o sa inteleg nimic din MTB si o sa raman mereu la drumuri forestiere. Ca m-am dat ca pisul boului, asta e alta treaba. Din fericire nu a fost nimeni sa ma vada. Odata intrata in padure insa, s-a ales praful si de bruma de curaj, chiar si cu saua la minim, nu am mai reusit sa ma dau pe bicicleta si a inceput un lung coborat la vale cu bicicleta de coarne, tras peste busteni, tarat prin valcele etc.

Bicla ajunsa in sfarsit la cabana

Asa au coborat baietii...Pe mine nu ma intrebati cum am coborat

2 ore mi-a luat distractia pana am iesit in drumul lat spre Stanisoara si inca 15 minute pana jos la Manastire. In timpul asta eram de doua ori la masina daca alegeam forestierul, dar ratam tocmai momentele glorioase in care Radu marturisea ca nu isi aduce aminte sa fie asa de lunga portiunea asta. Ce e drept, in alergare trece intr-un fel, cu bicicleta de coarne trece in slow-motion.

Ziua se incheie cu ploaia anuntata in prognoza, ploaie insa ce incepe fix cand ajungem la masini. Perfect timing as putea spune.

Track si date aici

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Cozia Mountain Run 2015

Citeste mai departe...

Cozia

Picioarele mele au uitat. Au uitat cum e sa alergi pe poteca, cum se sare din piatra in piatra, au uitat inclusiv febra musculara crunta de dupa o tura de trail running. Trebuia sa imi aduc aminte toate acestea, caci Brasov Marathon bate la usa si eu nu am nici macar 1 km alergat pe o poteca de munte anul acesta. Off, iarasi am cazut in inconstienta aceea frumoasa a concursurilor care sunt mai mult decat poti tu sa duci. Era deci imperios sa profit de iesirea de o zi in Cozia. Pinguinii aleg sa balaureasca pe nemarcate, eu ma multumesc cu potecile batute ce duc spre cabana. Sambata seara ma gandeam acasa, ca o tura de 4 ore “ma costa” 6 ore de mers cu masina, si ca nu prea e corect schimbul, nu se prea merita. Insa duminica la ora 11.00 cand eram singura pe munte, batuta de vant, insa martora unei naturi superbe, incremenite in chiciura de peste noapte, mergand alert printre brazii verzi transformati in brazi argintii, nu mai gandeam deloc asa.

Dintre frumusetiile alergatului. A fi in locul potrivit, la momentul potrivit

Citeste mai departe...

Cozia Mountain Run 2014

Pinguinilor

Stau intinsa in cort si somnul nu se lipeste de mine. Stiu ca asta e pretul pe care trebuie sa il platesc in seara de dupa concurs, in cazul in care aleg sa iau un activator in timpul cursei. E primul dupa aproape doi ani de zile si toate simturile imi sunt ascutite la ora asta tarzie din noapte cand toata tabara doarme, cand doar respiratia linistita a prietenilor mei umple cortul. Respiratia lor si gandurile mele... Genunchii incep sa se resimta dupa combinatia dintre efort sustinut si pauza prelungita de la masa de seara, impiedicandu-ma sa ma intorc cu usurinta. Totusi cel mai enervant e ca pe piele simt ca ma manca mereu ceva (aveam sa descopar ca erau niste furnici prin cort) si nu pot sa ma ascund in sac pentru ca as sucomba de cald sub patura asta sintetica. Asa ca stau si indur, rugandu-ma sa vina odata somnul. Metoda cu numarat oi sau fluturi nu mai da randament din copilarie,  cand in vacantele cu parintii, impartind aceeasi camera de hotel, puteam sa numar mii de fluturi ca tot nu scapam de sforaitul tatalui meu. Acum Cristi nu sforaie, deci nu am pe cine sa dau vina...Copil fiind, imi creasem o lume imaginara, in care ma scufundam voit inainte de culcare, fiind ca un ritual de chemare al somnului. Acum aleg sa scriu in minte jurnalul... 

L-as putea scrie in atatea moduri, l-as putea incepe in fel si chip, dar nimic din cele rostite in gand nu va supravietui noptii. Ce va ramane in schimb? Va ramane seara de dupa concurs. Am nevoie de cate o asemenea seara pentru a mai asterne pe hartie cateva vorbe despre Pinguini. Lucruri pe care le cred si le stiu intr-adancul meu, dar carora cel mai bine la dau forma dupa un pahar (sau mai multe) de vin. Azi au fost 3. Nu am mai baut atata de ani buni, dar a fost bine. Stand toti 4 la masa, vorbind despre noi si despre familiile noastre, ascultand ceva repertoriu greu de muzica populara, cu limbile dezlegate de cele 2 carafe deja dovedite si fiind noi insine. Daca e sa numesc ceva, rapid, cand spun Pinguini atunci acestea sunt vorbele lui Cristi. Este mediul unde suntem noi insine, in care putem fi noi insine, pentru ca e din ce in ce mai greu sa fii tu insuti. Sa vorbesti cum vrei, sa spui ce gandesti fara sa te temi ca vei rani, sa fii trist sau exuberant, beat sau lucid, sanatos sau bolnav, sa lasi sa se vada prin tine ca la o radiografie pentru ca stii foarte bine ca de ani de zile esti acceptat asa cum esti, si pretuit pentru ceea ce esti. 

Atmosfera de sarbatoare nu ne lasa in pace si o impartasim rapid cu Claudia si Andrei, manati de la spate de versurile «guristei» care "a atacat" Marioara de la Gorj, precum si cu Em, intrat de cateva zeci de minute in tara. In seara asta cu totii sunt cumva aproape. Cei din Romania, aflati pe la casele sau in aventurile lor, Em, Claudia si Andrei, pana si Radu pe care il port oarecum cu mine si la care m-am gandit dupa ce am trecut linia de finsh. Bucuria finishului, bucuria locului 3 am impartit-o intr-un fel in mine, cu totii. Si iarasi ma simt nevoita sa revin la vorbele lui Cristi (se vede ca e mai intelept ca mine) care spunea ca e trist sa mergi la un concurs si sa stii ca odata ce treci linia de finish nu te asteapta nimeni. Cu asta nu am o problema majora, probabil datorita felului meu individualist de a privi concursul. Sunt acolo pentru mine, ca sa merg mai bine pentru mine, ca sa fiu multumita de timpul scos etc. Insa atunci cand tragi, atunci cand muncesti, atunci cand stii ca ai mers bine si nu ai ce iti reprosa, atunci cand astrele se aliniaza, e pacat sa nu ai cu cine impartasi bucuria momentului. Bucuria minutelor de dupa ce treci linia de finish, bucuria cifrelor din clasament, bucuria de a fi acolo si de a-ti auzi numele strigat. Orele de dupa finish sunt cele mai intense. Apoi lucrurile se estompeaza la mine in minte. Ma obisnuiesc cu gandul, totul devine un fel de "it's not a big deal" si viata merge mai departe. A impartasi bucuria e ceva esential din mine, iar Pinguinii mi-au fost mereu aproape in astfel de momente. A impartasi tristetile, asta nu imi iese la fel de bine, tristetile sunt mult mai interioare si la ele nu au acces decat 2-3 oameni. Totusi cele mai frumoase podiumuri au fost cele in doi. De fapt in doua, caci cu Radu nici macar nu am facut vreodata echipa la un concurs, d-apoi sa mai prindem impreuna un podium. Cele mai frumoase podiumuri au fost cele de la 7500 pentru ca ascundeau in spate munca unei echipe, pentru ca acolo, pe una din treptele podiumului ne hraneam una din bucuria alteia si asta parca ne potenta bucuria individuala.

Dupa ce mi-am tras sufletul la umbra o jumatate de ora, dupa un dus si haine curate, nu am stare si pornesc agale spre Manastirea Turnu, scufundandu-ma intr-un moment de pace interioara. Apoi incep sa urc usor in intampinarea ultimilor concurenti si a Pinguinilor care incheie cumva plutonul. Pot sa le simt celor de la urma indoielile: "Voi razbi sau nu? Ma voi incadra sau nu in timpul limita?" Daca vor ajunge inainte de 8 ore, bucuria lor la finish, trecand linia de sosire si incurajati de toti acei oameni va fi echivalenta cu bucuria primilor. Important este sa fii tu insuti, pentru tine, campion. Am incercat eu aceeasi bucurie la finish anul acesta? Greu de spus. M-am bucurat fara indoiala ca am terminat a treia fata, m-a bucurat cifra, desi in planurile de acasa ma gandisem la un 4h30, dar in ultimile clipe ale cursei, pe urcarea sadica de dupa manastire si pe coborarea aferenta nu mai gandeam asa. De fapt atunci nu mai gandeam nimic. 

Semnul ca am urcat bine este ca in varful dealului, pe primul loc plat m-am pus pe alergat. Dar coborarea, coborarea a fost lunga. Tot serpuiam de-a lungul soselei, auzeam din cand in cand galagia de la finish, ma uitam la ceas si ma gandeam ca in cateva minute voi fi si eu acolo, dar eu am simtit fiecare secunda din fiecare minut, zau asa! Asfaltul m-a suprins. Nu stiu de ce ma asteptam sa ajung chiar deasupra startului. In schimb am ajuns in drumul de Jiblea, impartind asfaltul cu tirurile. Soarele ardea, acum la miezul zilei si 3 alergatori, 3 umbre fantomatice,  obosite si deshidratate ignorau corpul si se lasau guvernati de creierul care dicta mereu: alearga, alearga, alearga. Nu pot sa mai fie multi metri. Zig-zagul de la finish m-a suprins din nou, dar deja atmosfera ma purta cu ea si picioarele alergau fara mine. Accelerau singure, asa cum o fac la fiecare concurs. A ajuns obisnuinta si nu mai e nevoie de mine ca sa le comand sa faca asta. Eu ma gandeam la Radu. Ochii mei il imaginau cumva la finish cu vesnica talanga de care facea mereu rost ca prin minune, alergand pe langa mine ultimii pasi si impartind impreuna bucuria finishului. 

Ma uit la medalie si imi pare una dintre cele mai frumoase medalii de finisher. In ea se reflecta bucuria florilor de vara ce impodobesc la vremea asta campurile cu iarba inalta. Rotunjimea ei ascunde parca misterul solar, iar curcubeul de culori raspandeste veselie si caldura. Toti poarta medalia cu mandrie, doar eu ma ascund undeva, dupa masina, la umbra, ca sa imi trag sufletul. 

Le-am colectionat pe toate trei (by Radu Cristi)

Citeste mai departe...

Cozia inainte de Craciun

by Radu

Dupa doua zile si jumatate petrecute pe drum si dupa reintalnirea cu parintii de la Slatina am reusit sa ne rupem o zi din iuresul vizitelor pentru a satisface intr-un fel dorul pe care il avem de cateva luni de zile. In Berlin pana in noiembrie cand am mai tot facut ture de cicloturism si am mai descoperit imprejurimi inca necunoscute a fost ok, in schimb in momentul in care a venit noiembrie cel gri si ploios moralul a ajuns la un minim istoric, si dorul de munte a fost tot timpul pe un trend ascendent. Vremea a contribuit din plin, si chiar glumeam ca in primele 3 zile de cand am parasit Berlinul am vazut soarele mai mult decat in ultima luna si jumatate. E incredibil cat de mult conteaza la psihic si la moral sa vezi soarele din cand in cand. Fiind pentru cateva zile la parintii mei din Slatina pentru fuga la munte am ales Cozia, si am avut norocul sa ne potrivim la tura cu Hoinarii, pe care nu ii mai vazusem de mai bine de un an de zile de la tura din Dachstein. Ziua a fost incredibil de frumoasa si de luminoasa, poate ceva cam calduroasa pentru un sfarsit de decembrie. 

In Cozia am fost pana acum de nenumarate ori, si a fost primul munte pe care am fost care iti ofera cu adevarat priveliste. Si de prima data de cand am vazut Fagarasul de aici am fost complet vrajit de felul in care arata, de intinderea nemarginita a muchiilor sudice. Un taram salbatic si aproape nepopulat aproape de centrul tarii. La apus si la rasarit creasta Fagarasului vazuta de pe Cozia arata intr-un mare fel. Si cum am fost de nenumarate ori pe Cozia cred ca am prins toate variantele de lumina si de vizibilitate, de la haloul zilelor cu soare puternic de vara pana la albastrul puternic al luminii din timpul iernii. Si totusi fiecare zi are ceva putin aparte, si lumina e putin diferita de fiecare data. In plus sunt atat de multe amintiri legate de muntele acesta, la fel ca si de alti munti de la noi din tara.

Din nou acasa

Citeste mai departe...

Pasti in Cozia si Naratu-Basarb

In weekendul de Pasti, am pascut fericiti in Poiana Nusetel, undeva la poale de Cozia, iarba verde si grasa, frunze de fag si mult soare.

Imagine idilica din Poiana Musetel

Musetel nu am gasit din pacate desi l-am cautat cu interes prin toata poiana, ba si prin coclaurile din jur...

Tabara din Poiana

Ne-am strans din nou, lume multa, abia am loc sa ii enumar pe toti si nici cu locurile de cort nu a fost mult mai usor caci am umplut poiana cat ai clipi.

Braila prezenta la datorie

Citeste mai departe...

Pledoarie pentru Cozia

... sau cum ne cautam cazare pentru Salina din Ocnele Mari si am ajuns sa dormim la cabana Cozia.

Din toate directiile vineri seara sunt bombardati cu vesti negative: lapovita, ninsoare, ploaie. Nimeni nu se urneste de acasa si totusi noi trebuie sa ne alegem o destinatie pentru acest weekend. Sa fim seriosi, e mai bine sa ne ploua in natura, e mai buna ceata si frigul decat cenusiul betoanelor. Daca Bacovia traia in Bucurestiul acesta tomnatic, cenusiu si pustiu in care singurele pete de culoare sunt umbrelele sub care se ascund trecatori grabiti si infrigurati, avea o sursa inestimabila de inspiratie.

Cea mai buna solutie cand ploua afara e sa te ascunzi prin maruntaiele pamantului. Asa ca hotaram in weekendul asta sa ne tratam problemele de respiratie la salina. Doar ca cea de la Slanic era inchisa pentru anumite lucrari, asa ca salvarea vine dintr-un link al lui Octavian despre Salina de la Ocnele Mari. Si cum Ocnele Mari se brodesc pe langa Ramnicu Valcea, si cum pentru Calimanesti meteoblue arata un "sunshine" ireal, nu ne mai cautam cazare in localitate, ci alegem sa dormim la Cabana la Cozia caci prea ne inspirasera fotografiile Florianei Boghez de la ultima tura tomnatica in Cozia.

Ne-am incercat si noi norocul cu frunzele toamnei

Citeste mai departe...

Cozia de iarna

Echipa fantastica (by Alex)

Ziua 1 

Din nou pe Valea Oltului, din nou in acest "munte de rezerva" unde gasim oricand adapost din calea vremii. De data asta cu dorinta de a le arata si altora locuri dragi noua. Si amatori s-au gasit sa lase Iezerul pentru vremuri mai insorite, si sa intampine iarna in Cozia.

Desi introducerea la manastirea Turnu a fost tarzie si ploioasa, totusi eram hotarati sa urcam in cautarea zapezii, a caldurii de la cabana, a vinului fiert cu scortisoara. Grupul este neasteptat de omogen si urcam cursiv din vorba in vorba. Parca nu apuc bine sa facem popas si sa povestesc ce urmeaza ca si ajungem la urmatoarea oprire.

La Troita

Citeste mai departe...

Initiere in Cozia

Prezenta tura din Cozia a fost inceputul unei perioade extrem de frumoasa, in care m-am simtit mai aproape ca niciodata de munte si de comunitatea montana din Romania. A fost in egala masura prima tura postata de mine pe carpati.org, dupa care, au urmat alte si alte ture (normale sau de initiere) in care am cunoscut oameni extraordinari si in care m-am cunoscut mai bine pe mine insumi.

Ideea turelor de initiere nu imi apartine. Ea a apartinut lui Nae, cel care a coagulat un grup de oameni pasionati (multi incepatori), oameni ce au crescut pe munte si impreuna, o parte din ei fiindu-mi acum cei mai buni prieteni. Tura de fata nici nu a fost o tura de initiere, a fost doar o iesire pe munte, in care doream sa le arat celor dornici o noua destinatie: Cozia. Masivul acesta mic, ascuns undeva pe Valea Oltului mi-a fost si mie descoperit de Radu si ne-am intors acolo deseori impreuna, pentru a petrece o zi frumoasa asa cum ne place noua cel mai mult, "la inaltime".

Traseul propus este un clasic al Coziei: 

Ziua 1: Manastirea Turnu - Saua "La Troita" - Manastirea Stanisoara - Coltul lui Damaschin - Muchia Vladesei - Cabana Cozia (cu verde pe harta)

Ziua 2: Cabana Cozia - Vf. Cozia - Muchia Turneanu - Pietrele Rosiei - Manastirea Turnu (albastru)

Si desi fotografiile nu ma ajuta sa recompun echipa, am gasit rezolvarea dilemei in jurnalul postat de Andrei pe carpati.org, imediat dupa tura:

Oana, Laura, Andrada & Dragos, Mugur, Dana, Loti, Marti, Florin, Em, Cristi, Catalin Roman, Claudiu, Andrei, Mike. Radu a urcat impreuna cu un coleg de facultat,Paul,cu bicicletele si ne-am reintalnit cu totii la cabana.

Jurnalul lui Andrei este haios, chiar si asa, ciuntit, fara pozele care s-au pierdut de-a lungul timpului, asa ca va recomand sa aruncati o privire.

Era vremea cand nu aveam bani, nu aveam masini, dar aveam timp. Asa ca mergeam cu trenul/autocarul si nu ne deranja daca ajungeam in traseu la ora 12.00, ori daca trebuia sa fim jos, in cine stie ce gara la ora 15.00. Ne bucuram simplu de munte si cum vremea era miunata, toamana senina, padure de foioase ce incepuse sa rugineasca, totul promitea o tura reusita, chiar daca traseele nu erau neaparat spectaculoase. Si asa a si iesit pana la urma iar din cate imi aduc aminte, nu au fost motive de nemultumire si ne-am intors (aproape) toti sanatosi acasa. Paranteza ii era dedicata Oanei, care a fost accidentata la degetul mic de o piatra deranjata de unul dintre baieti, si care s-a ales cu cateva zile de concediu medical, motivand ca ea, programator, nu poate sa lucreze fara degetul mic!

Din pacate, singurele fotografii ramase sunt cele facute de Radu samabata seara si duminica dimineata:

Sambata seara-apus

Partida de sah: Radu vs Radu (Marti). Cred ca la un moment dat a intrat si Andrei in ecuatie

Rasarit

Corturile noastre dimineata

Si cabana scaldata in lumina rasaritului

Fagarasul

Buila

Pe Varful Cozia

Oltul

Si un Ardelean din Tara Oltului (prima tura in care l-am cunsocut pe Em)

Foto: by Radu

Citeste mai departe...