Long talks in Buila

In anii de Bucuresti, Buila era o destinatie cam la fel de "la indemana" ca si Valea Prahovei. Fata de Brasov este la ani lumina si de aceea nici nu am mai ajuns acolo in ultimii 6 -7 ani. Dar de Buila ne leaga o poveste personala. Este muntele in care am ajuns cumva in mod independent si am plecat...impreuna. In 2006 Buila era mai degraba un mister al hartilor, dar si eu si Radu ne doream sa ajungem acolo si planul l-am facut intr-o seara calda de vara, pe scarile de la metrou. Scarile si balustrada pe care am frecat-o cateva ore atunci sunt neschimbate. Mai am inca fusta albastra pe care am purtat-o atunci. Si nu pentru ca ar avea valoare sentimentala, ci doar pentru ca inca imi vine bine. Kilogramele, multe sau putine au ramas tot acolo. Iar dragostea de munte nu a fugit nici ea pe coclauri.

Ne bucuram amandoi ca avem acum ocazia sa ne intoarcem aici, tot in doi. Mai ales ca de cand ne-am facut 3, iesirile in doi, acelea in care stai si vorbesti pe indelete, sunt pasari rare...

Buila ne intampina cu ceata. Intuiam ca pe sus va fi si ceva zapada asa ca ne setam obiective mici. Fugitul de acasa e mai important ca traseul pe care il parcurgem si ne oprim planurile la un tur al Builei, cu plecare din Barbatesti. Pe vale e frig si umezeala si pe masura ce sarim raul dintr-o parte in alta realizam ca nu am urcat niciodata pe crucea aceasta albastra. Stiam meteograma, stiam ca nu avem sanse sa iesim deasupra norilor, ii invidiam pe brasovenii ramasi acasa care se scalda in soare darnic si ne croim drum printre frunzele alunecoase, prin iarba uda si pe poteca usor noroioasa. Pentru o scurta perioada de timp, iesim din plafonul ce se insira pe vale, dar intram in altul care ne va insoti pana in Curmatura Builei. 

Zapada incepe si ea sa isi faca usor, usor, simtita prezenta. Mai ales la picioare pare frig. Am facut o alegere asumata cand am plecat in adidasi stiind ca vom fi constant in miscare. In dimineata asta mohorata, pe aici suntem doar noi si caprele. Refugiul s-a tinut bine in picioare, dar tot e interesant sa te gandesti ca tu ai trecut pe aici cand inca nu era niciun fel de infrastructura turistica, cand muntele era mai degraba al oilor si al ciobanilor. 

Partea vestica are considerabil mai multa zapada, fara insa sa puna probleme de inaintare.  O perioada avem urme, insa acestea se termina si spre Poiana Piscul de Brazi suntem doar noi si amintirile noastre. Puteam linistiti sa venim sa dormim la refugiu, caci nimeni nu a urcat de curand incoace.

Am uitat coborarea din Curmatura Oala spre Pahomie, dar strangem din dinti caci stim ca vom fi curand izbaviti de drumul placut spre Patrunsa, ocazie perfecta pentru a lasa vorbele sa curga. Long talks, ceva ce nu merge sa mai faci cu un copil, mai ales cand si adultii se culca la 9.30, o data cu copiii. Sau cu gainile alea mai fara somn... De aceea, pentru a pune ordine in ganduri, asemenea ture in doi sunt imperios necesare. Credem cu tarie ca timpul in doi trebuie cultivat in continuare, chiar si atunci cand familia creste si parintii trebuie sa ramana inainte de toate iubiti si parteneri. Pentru ca vine si vremea cand copiii, la randul lor, cresc, pleaca de acasa si parintii raman din nou singuri. Si pentru acele momente au nevoie de proiecte comune, de pasiuni impartasite sau macar intelese si de puncte comune care sa nu se opreasca la mancarea de la pranz si la amintirile cu copiii.

Date si track: aici 

Foto by Radu