Long talks in Buila

In anii de Bucuresti, Buila era o destinatie cam la fel de "la indemana" ca si Valea Prahovei. Fata de Brasov este la ani lumina si de aceea nici nu am mai ajuns acolo in ultimii 6 -7 ani. Dar de Buila ne leaga o poveste personala. Este muntele in care am ajuns cumva in mod independent si am plecat...impreuna. In 2006 Buila era mai degraba un mister al hartilor, dar si eu si Radu ne doream sa ajungem acolo si planul l-am facut intr-o seara calda de vara, pe scarile de la metrou. Scarile si balustrada pe care am frecat-o cateva ore atunci sunt neschimbate. Mai am inca fusta albastra pe care am purtat-o atunci. Si nu pentru ca ar avea valoare sentimentala, ci doar pentru ca inca imi vine bine. Kilogramele, multe sau putine au ramas tot acolo. Iar dragostea de munte nu a fugit nici ea pe coclauri.

Ne bucuram amandoi ca avem acum ocazia sa ne intoarcem aici, tot in doi. Mai ales ca de cand ne-am facut 3, iesirile in doi, acelea in care stai si vorbesti pe indelete, sunt pasari rare...

Buila ne intampina cu ceata. Intuiam ca pe sus va fi si ceva zapada asa ca ne setam obiective mici. Fugitul de acasa e mai important ca traseul pe care il parcurgem si ne oprim planurile la un tur al Builei, cu plecare din Barbatesti. Pe vale e frig si umezeala si pe masura ce sarim raul dintr-o parte in alta realizam ca nu am urcat niciodata pe crucea aceasta albastra. Stiam meteograma, stiam ca nu avem sanse sa iesim deasupra norilor, ii invidiam pe brasovenii ramasi acasa care se scalda in soare darnic si ne croim drum printre frunzele alunecoase, prin iarba uda si pe poteca usor noroioasa. Pentru o scurta perioada de timp, iesim din plafonul ce se insira pe vale, dar intram in altul care ne va insoti pana in Curmatura Builei. 

Zapada incepe si ea sa isi faca usor, usor, simtita prezenta. Mai ales la picioare pare frig. Am facut o alegere asumata cand am plecat in adidasi stiind ca vom fi constant in miscare. In dimineata asta mohorata, pe aici suntem doar noi si caprele. Refugiul s-a tinut bine in picioare, dar tot e interesant sa te gandesti ca tu ai trecut pe aici cand inca nu era niciun fel de infrastructura turistica, cand muntele era mai degraba al oilor si al ciobanilor. 

Partea vestica are considerabil mai multa zapada, fara insa sa puna probleme de inaintare.  O perioada avem urme, insa acestea se termina si spre Poiana Piscul de Brazi suntem doar noi si amintirile noastre. Puteam linistiti sa venim sa dormim la refugiu, caci nimeni nu a urcat de curand incoace.

Am uitat coborarea din Curmatura Oala spre Pahomie, dar strangem din dinti caci stim ca vom fi curand izbaviti de drumul placut spre Patrunsa, ocazie perfecta pentru a lasa vorbele sa curga. Long talks, ceva ce nu merge sa mai faci cu un copil, mai ales cand si adultii se culca la 9.30, o data cu copiii. Sau cu gainile alea mai fara somn... De aceea, pentru a pune ordine in ganduri, asemenea ture in doi sunt imperios necesare. Credem cu tarie ca timpul in doi trebuie cultivat in continuare, chiar si atunci cand familia creste si parintii trebuie sa ramana inainte de toate iubiti si parteneri. Pentru ca vine si vremea cand copiii, la randul lor, cresc, pleaca de acasa si parintii raman din nou singuri. Si pentru acele momente au nevoie de proiecte comune, de pasiuni impartasite sau macar intelese si de puncte comune care sa nu se opreasca la mancarea de la pranz si la amintirile cu copiii.

Date si track: aici 

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Buila, clatita si lumanarea

Blogul zice ca acum fix 2 ani, am facut fix acelasi traseu, fix in acelasi munte- Buila. Facebook-ul imi sugereaza o “amintire” de acum 4 ani cand am fost in aceeasi perioada la schi in Buila, partial pe acelasi traseu. Este clar, februarie trebuie sa fie o luna buna pentru Buila. 

Pentru a scoate aceasta tura din anonimat, o asortam cu niste clatite pe care planuiam sa le facem seara, la refugiu. Asa ca pe langa bagajul regulamentar aferent unei nopti de iarna, mai inghesuim in rucsac si oua, lapte, faina, gem, o tigaie, iar Cristi cara o sticla de vin rosu, ca sa avem ce asorta la clatite. Radu definitiveaza meniul cu ingredientele unui papricas de cartofi, punem si niste cafea pentru dimineata, si uite asa, tura noastra devine o tura primavaratica-gastronomica- inedita.

In rolul principal- Tigaia

Traseul il stiam destul de bine si de dragul plaiurilor Cacovei, domoale si cu deschidere spre Capatanii, induram cu stoicism si forestier, si noroiul drumului de taf, si poteca monotona prin padure, plina de capcane, crengi si radacini ascunse sub covorul gros de frunze netublurat de multa vreme de pasii drumetilor. Zona asta e putin batuta cand oile nu sunt sus la stana si iti da o senzatie de “tot muntele e al meu”.

Pe primii kilometri de forestier

Iesiti din padure

Cu Capatanii in departare. Fata si spate si profil

Iarna fuse si se duse

Cacova e mai putin baltata decat anul trecut si inclusiv la refugiul din Curmatura Builei zapada e pe duca. Asta nu inseamna ca pe aici se merge ca primavara. Combinatia de pamant inghetat si pudrat cand si cand cu zapada asternuta peste radacini alunecoase, impune atentie. In rest, suntem singuri. Nici o urma pe nicaieri. Nu poti sa nu te intrebi de cand domneste linistea asta aici. Cand au trecut pe aici ultimii bocanci si apartinatorii lor. Muntele apartine la acest moment din an doar animalelor. Urme de lupi, de vulpi, cerb si chiar de urs am descifrat cu usurinta pe poteci, urme de oameni, mai putin. Poate e mai bine asa. De fapt din cauza asta am si venit aici. Pentru a avea parte de liniste, de salbaticie, de tihna muntelui adevarat. Poteca de sub creasta se prelinge prin poieni, traverseaza cateva valcele mai inguste sau mai late si pare o ultima reduta a iernii.

Prin dosul Builei

Refugiul este neclintit, curat si friguros. Asa ca dupa ce ne instalam comod, revendicandu-ne fiecare cate un prici, pinguinii se pun la masa, iar eu si Radu urcam deasupra refugiului si mai pregetam 15 minute afara pentru a vedea apusul. Rosu, galben, portocaliu, nuantele se spalacesc unele in altele pana cand se pierd la orizont in spatele culmilor negre nesarsite ce se intind la orizont. Apusul de aici imi aminteste cumva de apusul de la Marea Baltica, soarele fiind inghitit usor de marea de linii curbe a dealurilor si muntisorilor din nord- vestul Olteniei.

Apus. Si inca unul frumos

Odata cu noaptea, in refugiu pornesc primusurile si ultimele pregatiri ale serii culinare pe care o pusesem la cale. Radu gateste o mancare de cartofi, Vali, Muha si cu mine facem munca de echipa la pregatirea aluatului de clatite intr-o sticla de 2 l, Cristi se lupta sa recreeze o lumanare din resturile de ceara adunate intr-un castron gasit prin refugiu si din niste vata culeasa si toarsa de pe betisoarele de urechi uitate prin trusa medicala, iar Andrei, el isi dezgheata mainile. 4 ore de intuneric pana la auto-impusa ora 22.00 de culcare par multe, dar cand ti le ocupi cu activitatile potrivite, cand compania e placuta si ne simtim bine impreuna, cand curg glume, si buna-dispozitie umple spatiile goale din refugiu, seara se anunta excelenta. Apogeul este evident operatiunea clatite facute la primus, la aparate trecand pe rand Muha, Vali, Radu si Cristi. Suprinzator interesul baietilor pentru intors clatite prin aruncare :).

Cartofii se pregatesc sa fie fierti, ceapa si ardeii sunt si ele curatate si taiate. In fundal, Muha bate ouale pentru clatite

Prima clatita dintr-o lunga serie de peste 20 de bucati

Invartind la clatite. Cu gem de visine 

Fiecare isi dovedeste maiestria la intors clatite

Eu raman fidela etapei “umplutul clatitelor” si randamentul este 0. Clatita produsa este mancata pana sa fie gata urmatoarea. Initial mancam toti 6, apoi renunta Andrei, Radu, apoi Cristi. Dar eu, Muha si Vali ramanem pe baricade pana la final si nu cedam pana nu dovedim si ultima clatita, una americana, mai groasa si mai pufoasa decat precedentele. Dupa cum descrie foarte plastic Vali, suntem plini de clatite pana in gat, iar omusorul pluteste delirand pe cateva visine din dulceata, ce pur si simplu nu mai au loc :).

Astfel, cu burtile pline, ne facem culcus si dormim neintorsi pana la 7.00 dimineata. A doua zi se anunta mai lunga ca distanta, dar cu mai putina diferenta de nivel, urmand sa incheiem bucla si sa parcurgem partea estica a Builei. Aici vom reintalni primavara si cum incepem coborarea din Curamatura din Oale, zapada se inmoaie de tot pana cand dispare cu desavarsire, iese soarele, iar la izvorul de dinainte de Patrunsa reintalnim campurile de ghiocei mult-asteptate. Poiana Scarisoara e chiar mai darnica, oferind la pachet ghiocei si branduse.

Coborand spre Pahomie

Desavarsind tura culinara cu cafeaua de la ora 13.00

Martisor :)

Iar eu sper din tot sufletul ca iarna sa nu se mai intoarca. Sper ca vrajile noastre cu clatite, vin si lumanari sa o faca sa inteleaga ca e mai bine ca anul asta sa se dea batuta definitiv si sa ne lase sa gasim noi locuri originale pentru operatiunea “clatita”. Asteptam sugestii.

Foto by Radu

Traseu:

Sat Pietreni- Cheile Costesti- Izvorul Priboiului -Valea Prislop (TG, traseul 3)-Muntele Cacova-Varful Piatra-Curmatura Builei (PR, traseul 11)-La Troita-Poiana de Piatra-Poiana Fata Piscului-Curmatura Comarnice (TR, traseul 5)-Curmatura din Oale-Stana Oale-Schitul Pahomie (PG, traseul 10)- Schitul Patrunsa (CR, traseul 8)- Poiana Scarisoara (PG, traseul 6)-Pietreni (TR, traseul 5)

Descriere: aici

Rute GPS si datele turei:

Ziua 1

Ziua 2

Harta

Citeste mai departe...

Ocolul Builei

Desi tura de fata a fost ultima tura a lui Radu in Carpatii romanesti pentru urmatoarele 9 luni, nu el a fost cel care a ales destinatia. Eu, Vio si Cristi ne doream prea mult primavara ca sa rezistam numelui “Buila Vanturarita”. Iezerul era mai inalt, mai pretentios, poate necesita bocanci de iarna si noi, inspirati de vremea de afara, ne doream soare si caldura. Asa ca plecam spre Buila, un loc care imi este suprinzator de drag pentru cat de mic si cat de putine trasee sunt acolo. Insa fiecare traseu din Buila isi are frumuestea lui, pe unele le-am parcurs de mai multe ori, dar e departe de a se instala plictiseala. Totusi ca varietate alegem de data asta sa intram din satul Pietreni si aproape sa refacem in sens invers o tura facuta acum ceva timp pe schiuri de tura. Acum nu mai e nevoie nici de schiuri si nici de bocanci de iarna. E cald, Viorica gaseste ascunse in iarba marturii florale pentru sosirea primaverii, iar pasarile sunt si ele insufletite de schimbarea regimului termic si vestesc, vestesc vremea buna. De grabit nu ne grabim, Buila e oricum un loc tihnit sau care imbie la tihna. Cele doua refugii generoase si de multe ori libere, potecile aproape pustii, schiturile numeroase din zona toate isi au partea lor de contributite la atmosfera generala.

Buila, pregatita de primavara

Vremea buna ne indemna si ea sa ne domolim pasii, asa ca baietii au sapat urme in fata, iar eu si Viorica ne-am multumit sa dam mai mult din gura si mai putin din picioare pe urcarea spre Cacova. Apoi iesim la loc uscat si ne insiram pe culmea lunga si aproape lipsita de zapada, curpinzand cu ochii zarile spre satele din vale, spre Capatanii si spre creasta principala a Builei Vanturarita.

Dalmatian de Cacova

Coborand spre refugiul din Curmatura Builei pe Hornul/Hududaul/Bucinisul din stanga

De data asta nu vom ajunge pe acolo, deoarece odata ajungi la refugiul din Curmatura Builei, pe sus se aduna negurile, asa ca prindem poteca pe curba de nivel ce merge prin poienile din dosul Builei. Izvorul de la Troita trebuie curatat si dureaza ceva pana il convingem din nou sa curga, dar perspectiva topitului zapezii pentru baut nu ne prea incanta. Apoi pentru unii din noi incepe un fel de golgota…Unii, ajutati de raportul favorabil dintre numarul la pantof si greutate reuseau sa pluteasca pe crusta ca pe apa, pe cand cei mai grei sau cu numar mai mic la pantof se munceau cu crusta pacatoasa care se rupea sub pasii lor, chiar daca incercau sa mearga ca pe oua. Fara indoiala efortul de a scoate mereu piciorul din groapa si de a-l arunca in urmatoarea groapa nu era de neglijat, astfel incat si vitezele de deplasare erau diferite.

Cu toate acestea ajungem la refugiu inca pe lumina si avem timp sa ne gospodarim in voie. Bineinteles ca si acesta este pustiu, asa cum l-am gasit si pe cel din Curmatura Builei. Soarele apune in curand si noi ne apucam sa combatem frigul inca iernatic cu supe diluate si fierbinti, ceapa, sunculita ori paste. Sacii ne cheama repede si dormim nici mai mult nici mai putin de 12 ore. Pana si pe Cristi atatea ore de somn l-au luat prin suprindere… Inutil sa spun ca pentru mine ar putea fi ceva aproape normal.

A doua zi aveam program lung dar traseul avea sa fie mai lejer. Si cel mai important, aveam intalnire cu primvara. Astfel ne grabim sa ajungem in Curmatura din Oale si sa ne vada si pe noi soarele de pe fata estica a Builei.

In Curmatura din Oale

Pe cealalta parte a muntelui e parca alta viata. Zapada este inmuiata, bine batuta de soare pe toate partile. In plus prin unele zone ea a disparut chiar, lasand loc peticelor de iarba galbena, ramasa de asta toamna…si ghioceilor. Inainte de Patrunsa am vazut pentru prima data pe anul acesta ghiocei. Unii deja infloriti, altii doar firavi boboci, gata sa infrumuseteze coastele insorite ale muntelui. Primavara a venit devreme, devreme. De regula abia in martie mergeam in Macin pentru primele flori de primvara, insa se pare ca anul asta vremea nu mai are rabdare.

Inainte de Pahomie, putin Mordor

Pauze de soar pe alese si culese

Plimbarea pe la soare, pe potecile uscate ne-a uns pe suflet si ne-a dat aripi pentru o noua saptamana petrecuta intre 4 pereti, in care vedem prea putin soarele si lumina. Asa ca recuperam mereu in weekend cu bai de soare si de aer curat cum numai la munte poti face. 

Traseu: Sat Pietreni- Cheile Costesti- Izvorul Priboiului -Valea Prislop (PG, traseul 3)-Muntele Cacova-Varful Piatra-Curmatura Builei (PR, traseul 11)-La Troita-Poiana de Piatra-Poiana Fata Piscului-Curmatura Comarnice (TR, traseul 5)-Curmatura din Oale-Stana Oale-Schitul Pahomie (PG, traseul 10)- Schitul Patrunsa (CR, traseul 8)- Poiana Scarisoara (PG, traseul 6)-Pietreni (TR, traseul 5)

Pentru descriere trasee: aici

    Foto by Radu si Cristi

Citeste mai departe...

Buila Vanturarita pe schiuri

by Radu

De vreo 3 weekend-uri incoace tot am piticul cu schiul de tura in Buila Vanturita. E un masiv care imi place, poate si din cauza ca e mult mai putin umblat si parca mai salbatic decat muntii de pe Valea Prahovei. Asta si faptul ca e zapada suficienta pentru a pleca si a te intoarce pe schiuri la masina, pentru prima data dupa in ultimii cativa ani, a fost probabil motivul mobilizator pentru Buila Vanturarita.

Planul era destul de simplu, urcat la refugiul din Buila Vanturarita, ceva schi prin zona in functie de cum e zapada, urmata a doua zi de coborarea prin stana La Vacarea. Si pana la urma planul de acasa s-a potrivit destul de bine cu cel din targ, cel putin de data aceasta.

Plecam din Bucuresti sambata dimineata cu dubita lui Dani, care din pacate era cam congelata si congelata a ramas pana in Barbatesti. Aici dupa un pic de mosmondeala pornim pe drumul spre Patrunsa. Pe drum binenteles de intalnim cu mai multi localnici care ne zic ca sus pe munte sunt nametii de 2 metri si ca nu o sa razbim, zambim si noi inapoi si le zicem ca om vedea cum o fi si pornim mai departe. Pe drumul spre Patrunsa e o poteca destul de bine sapata de toti oamenii care au urcat acolo in ultimele zile. Singura problema e ca e cam abrupta si ca in unele locuri serpentinele sunt cam inguste pentru schiuri, astfel incat avem putin de muncit la deal.

O tura in nuante de negru si alb

Spre Patrunsa

Sapand si urme prin padure

Muntele era acoperit de ceata, si cand ajungem in cele din urma la Patrunsa incepe sa si fulguiasca, fulguiala ce nu prea se incadra in prognozele meteo pe care le stiam de acasa. De aici incepe sa deschidem si poteca, initial pe o curba de nivel pentru a ajunge in poiana Bulzului, si dupa aia tot in sus pe versantul stang al vaii spre Curmatura Builei.

Usor de povestit, mai greu in schimb de deschis poteca pe acolo. Sincer traseu nu prea se preteaza prea bine la schi de tura, cel putin portiunea dintre poiana Bulzului si momentul in care traseul se intalneste cu poteca care vine direct pe muchie de la Patrunsa. Pana la urma a mers cu chiu cu vai, cu zig-zag-uri mai mult sau mai putin chinuite pe pante abrupte.

Zapada destul de multa, si nu prea stabila, astfel incat in anumite locuri destul de plate in care se stransese zapada am avut parte si de cateva “whoumf-uri”, zgomotul caracterstic dat de zapada care se taseaza. ajungem in cele din urma pe la 17:00 in Curmatura Builei, nu dupa o ninsoare ca-n povesti pe ultima bucata.

Muntele creionat

Ninge ca-n povesti

Inca un pic pana la refugiu

La refugiu nu mai fusese nimeni de la revelion, suntem primii oameni dupa aproape doua luni de zile daca e sa ne luam dupa caietul din refugiu. Facem si un pic de ordine, pentru ca aparent in timpul celor doua luni a intrat un pic de zapada in refugiu. Dupa asta ne mai mobilizam sa urcam pe un mic damb pentru a face ceva poze cu refugiul, gatim vreme de doua ore, sapam un adapost in zapada pentru Dani.

Apropo de adapostul in zapada, una peste alta mi se pare ca e ceva de muncit, mai ales daca incerci sa faci ceva in care sa ai tot confortul. In total cred ca ne-a luat cam 2 ore pana cand a iesit un mic adapost in care ar fi putut dormi cam doua persoane. Avantajule in schimb e ca e mult mai cald, probabil ai un pic sub un grad indiferent de cat de frig e afara.

Incadrare la apus

Vanand ultimele poze ale zilei

Barlogul lui Dani

Am dormit de voie pana a doua zi la 8. A doua zi cand ne trezim in schimb vremea se arata tot ciudata pe sus, cu ceata alternand cu scurte perioade de soare. Plecam in cele din urma in continuare pe creasta, unde in schimb gasim o lipsa aproape desavarsita a zapezii. Vantul cred ca a suflat-o de mult si a pus-o prin padure sau prin zonele adopostite. Coborarea spre stana din Cacova o incepe cu un pic de frica pentru schiuri, dar pana la urma gasim locuri cu zapada chiar buna pe care ajungem fara prea multe daune pana la stana. Ne-a placut atat de mult incat mai facem doua urcari/coborari printr-o padure larga, cu zapada buna pe alocuri, alternata cu cateva portini cu crusta.

Desenand prin zapada

Tree skiing

Cu iz de Mehedinti

Palarie de zapada

Spre Barbatesti

Deasupra satului

In schimb mi-a placut foarte mult coborarea lunga pana in Barbatesti, pe piciorul domol care coboara pana aproape in sat. Nu a fost nimic specactulos de schiat, dar a fost o plimbare foarte frumoasa pe schiuri, prin locuri prin care probabil nu prea ajunge nimeni cateva luni pe an. Din cand in cand chiar merge si cate o tura de doua zile iarna la munte, cu dormit pe undeva pe sus, cu tot bagajul in spate si cu timp si libertate de miscare. Dar nu foarte des, pentru ca dureaza totusi ceva timp sa uiti cum e cu bagajul greu, fie la deal fie la vale.

Un pic mai multe poze aici.

Citeste mai departe...