De joi e liniste si pe Facebook si pe email si pe Strava, de
parca toata lumea e plecata in vacanta. Ma rog, de fapt cam toata lumea e
plecata la ProPark si concursul numai vacanta nu a fost, dar sentimentul de
lasat pe afara e pregnant.
Sambata dimineata ne asternem la drum in formatie de trei
(eu, Andrei si Claudia), cu destinatia clara-Plaiul Foii- acolo unde era tabara
de la ProPark. Vremea se anunta superba si cum noi nu aveam de gand sa navigam
prin Persani, ne indreptam interesul spre Crai. Lanturile si Creasta Sudica ne atrag
pe toti 3 si dupa ce ne dam bine cu crema de soare si punem in rucsac apa ca
pentru o zi lunga in Crai ne asternem la drum.
Cand te cheama Craiul, nu e chip sa ii rezisti |
Iezerul vazut de la Fereastra Zaplazului |
Pe Lanturi |
Cand am oprit ceasul nu imi venea sa cred si am cerut
imperios pauza, sa mananc, caci trebuia sa ma pregatesc pentru runda 2 de
alergat, pe Creasta Sudica de data asta. Noroc ca pauza asta l-a scos din ritm
pe Andrei si am revenit si noi la un mers normal, mai ales ca viata nu e asa de
roza in adidasii tehnici, cum e in adidasii de trail. Desi ne asteptam sa fie
vanzoleala mare pe creasta, pe sudica a fost liniste. Noi trei, cu soarele,
vantul si floricelele dupa care Claudia alerga precum o caprita cu aparatul in
maini. Terenul diverificat, cu urcari, scurte descatarari, jnepeni si poteca
cand mai clara, cand mai pierduta intre iarba ne mai franeaza entuziasmul si ne
mai reduce viteza. Totusi eu nu ma grabesc niciunde. Timp avem, pe creasta
sudica e prima data cand ajung vara si a doua oara de cand merg pe munte, asa
ca astazi nu este ziua de alergat pe munte.
Ajungem totusi rezonabil dupa 2 ore si jumatate in Saua
Funduri si de aici luam la pas lungul drum de coborare spre Spirlea. E drept ca
in mintea mea drumul acela nu este niciodata lung. Are cam 2 ore, caci cumva,
pe scoarta cerebrala raman doar timpii si viteza de deplasare de la MPC. Cu
viteza de trekking nu sunt obisnuita, si ce e drept ma sperie si pe mine
indicatorul cu 4h-4h 1/2 de care imi aduc aminte bine de la concurs si care e
pus dupa ce inchei socotelile cu valea Urzicii. In primul rand, Valea Urzicii e
curata, depasim hornul cu cablu, ne luptam putin cu grohotisul si pamantul
negru si apoi intram in ruta clasica de la maraton. Drumul spre Spirlea se
transforma usor, usor intr-un mars al tacerii, agonizant de lent, de parca nici
capul, nici picioarele nu vor sa mai lucreze unele cu altele sub soarele de
iunie. E deja dupa-amiaza, dar soarele bate fix pe peretele vestic, copaceii
sunt firavi, piatra alba reflecta si ea caldura, noi tot mergem sus- jos si
jos-sus si reperele clasice (Marele Ghrohotis, Umeri, Cerdac) vin si trec greu.
Grohotisul de la MPC |
Inca 4h30 pana in Plaiul Foii??? |
Sub caldura amiezii |
Lasa-ti soarele sa vina la mine |
Pentru un schi varatic era numai buna limba asta de zapada |
Ajungem in Plai abia pe la ora 20.00 si ne oprim direct la o
ciorba si la o bere la cabana. Vio ni se alatura si ea ne pune la curent cu
ultimele noutati de la ProPark. Cum nu a venit nimeni si prima echipa ar trebui
sa ajunga abia la noapte, punem de o sedinta scurta si ne bagam cu totii la
somn. Se anunta o noapte agitata si rece, asa ca ma imbrac bine, trag pe mine
si pufoaica, ma invelesc suplimentar si cu sacul lui Radu, imi pun doapele in
urechi si incerc sa bag somn. Nu mi-a prea iesit, asa cum nu le-a iesit multora
din tabara.
Dimineata, venirea lui Radu ma trezeste de-a binelea, cu
mult inainte de a suna ceasul si noutatile curg valuri peste mine. Picioarele
mi-s grele de la tura de ieri si stiu ca nu o sa fac mare branza astazi la
concursul de MTB de la Brasov, asa ca, daca nu ajung, imi e tot una. Totusi
Claudia nu se lasa si la 9.53 ma vad
parcata in Piata Unirii, fug sa imi iau numarul de concurs si apoi nagivam fara
cap si fara coada pe stradutele inguste din zona, cautand loc de parcare. O
scoatem pana la urma la lumina (masina, de ea vorbesc) si pe la 10.20 ma apuc
sa imi asamblez bicicleta. Da Doamne sa nu produc tocmai acum vre-un critical
failure. Termin de asamblat bividiul, invart de roti, strang franele, pare ca
totul merge, inghesui totul in buzunarele tricoului si imi fac incalzirea pe
scurta coborare spre Piata Unirii. Aici, soc si groaza. Desi e doar 10.40 toata
lumea e asezata la start si sedinta tehnica e in plina desfasurare. Se pare ca
o sa plec de la coada plutonului si asta nu prea imi convine caci de urcat, nu
urc chiar asa prost si drumul pana in Poiana il stiu de anul trecut. Dar nu e
loc de inaintat si nici nu imi sta in fire, asa ca astept lipsita de entuziasm
sa treaca minutele. Ma consolez cu gandul ca daca plecam din mijlocul
plutonului, m-ar fi deprimat toti acei oameni care m-ar fi depasit pe urcare,
pana se incingeau motoroasele si pana disparea senzatia de picioare grele mostenita
de la alergarea de vineri seara si tura de sambata in Crai. Totusi n-as fi
renuntat la nici una din ele, asa ca, hai sa plecam odata, sa ne punem pe
urcat, ca sa am alte ganduri mai interesante sa plimb prin cap.
Drumul pe la Pietrele lui Solomon e ca in palma si imi place
cum merge 29er-ul lui Radu. Dupa 4-5 kilometri plutonul se mai rarefiaza si nu
pot sa spun ca nu imi place urcarea asta umbrita, constanta, facubila integral
pe foaie medie, daca as avea si eu picioarele mai odihnite. La punctul de alimentare
de la Cariera de Piatra nu opresc, alimentez din mers cu jumatate de gel si apa
si ii dau in continuare spre Poiana. Varianta de drumuri si poteci pe care ne
baga organizatorii este de departe mult mai interesanta decat asfaltul pe carel-am bagat cu Radu in toamna, cand am fost mai mult sau mai putin pe acelasi
traseu.
De coborat, cobor prost. Acasa elucidez si misterul asta.
Presiunea in roti era prea mare si cauciucurile nu se mulau cum trebuie pe
suprafata de rulaj. Stiinta domne si cu tubless-ul asta.
Apoi vine bucata de sus-jos de pe Spinarea Lunga. Aici imi cade
lantul, asa ca pierd 2 minute sa intorc bicla cu fundul in sus si sa il pun la
loc. Pornesc din nou in urmarirea celor 2-3 baieti care m-au depasit pe aici.
Locurile mi s-au parut mai faine toamna, cu toate culorile si cu caldura aceea
neasteptata de noiembrie. Acum aici miroase a vara, mie imi este cald in
tricoul gros de ciclism si ma gandesc cu groaza la coborare.
Credits, Rares Constantinescu |
Din fericire
organizorii au fost mai inspirati decat am fost noi toamna trecuta cand am
coborat pe o directa de toata frumusetea. Acum avem un drum care ne scoate usor
si placut aproape de soseaua asfaltata care vine din Rasnov. Treaba cu soseaua
noi nu avem si mergem pe niste drumuri prafuite, de viteza spre Poiana Mica. Aici simt
ca incep sa imi dau drumul, ca incep sa traga motorasele. E si un moment bun in
care vad vreo 10 oameni aflati in fata mea si asta ma motiveaza sa trag de mine
mai cu talent. Ignor si acum punctul de alimentare din Poiana Mica si urc din nou spre
Cariera de Piatra. Aici depasesc primele 2 fete din concurs.
Inca o jumatate de gel, apa si ajung la ultimul punct de
alimentare. Nu stiu cat am facut pana aici, caci mi-am setat ceasul pe puls,
diferenta pozitiva de nivel si distanta, dar intrebarea voluntarilor din post,
daca mai sunt multi concurenti dupa mine, nu imi cade deloc bine. Apoi ultima
nu sunt, dar dupa cum a cazut intrebarea, se pare ca as fi printre
ultimii. Pai asta nu e bine, ar trebui
sa bag span si sa depasesc ceva oameni pe aici. Cum ziceam, am simtit ca in ultima
jumatate a cursei am facut o treaba mai buna decat in prima jumatate, sau cel
putin, din punct de vedere al numarului de oameni depasiti. Situatia de la
alergare se repeta fidel si la MTB, semn ca mie imi pica mai bine cursele lungi
decat cele scurte. Si 38 km pe bicicleta, e scurt….Ca sa fie probabil
echilibrat cu alergarea, ar trebui probabil sa vorbim de 60 km cel putin.
Coborarea pana in drumul forestier Valea Cetatii o stiu bine
si e frumoasa. Bicicleta curge (are merge si mai bine daca as sti eu sa ma dau
si sa o exploatez la adevaratul potential, dar nu vorbim de asta acum, aici e
loc doar pentru frumosul coborarii), reperele trec unul dupa altul si ma
trezesc ca din forestier, urcam la loc pe poteci de pamant, ajungem pe la
treptele lui Gabony si tot dam roata Tampei pana ne vine randul in final sa
coboram la asfalt. Opresc cronometrul la 3h, profit de timpul ramas pentru a
manca ceva, a-mi spala bicicleta si a imi trage sufletul la umbra.
Finish, Credits Roxi si Sabin |
Goana de final a dus si la un loc V la open, dar cum nu au fost prea multe fete, nu e motiv de mandrie (credits Andrei Cucu) |
Medalia |
Site oficial: Bike Race Brasov
Foto Crai, by Claudia
3 comments:
Sa stii ca am avut si eu un soc cand am verificat ca nu mai fusesem pe La Lanturi din 2009, decembrie... Cu siguranta am mai recitit jurnalele, mai ales in perioada Canada cand altceva n-aveam ce face...
O sa ramana de referinta drumul la Brasov si peripetiile de pe stradute, ai fost un copilot bun si curajos :D
La Lanturi - unul din cele mai frumoase trasee facute de mine
*biDiviu! :)
Trimiteți un comentariu