Zombie mode on (Magura Branului cu Oamenii Muntilor) ~ Amintiri din munti

Poate ca un concurs de noapte in primul weekend dupa intoarcerea acasa nu a fost cea mai buna alegere. Cu siguranta insa, continuarea weekendului nedormit cu o drumetie pare sa fie insa o alegere chiar si mai proasta, dar stii cum e, cand a trecut ora de culcare si nu se lipeste somnul de tine pentru ca afara e prea mult zgomot, in cort e prea frig, sau stomacul ti se revolta de la sosul gras de parmezan, stii ca e timpul sa curmi suferinta si sa te scoli. Ar intra acum o cafea, dar speriati de aglomeratia ce va creste ca un buboi si va sufoca Branul, alegem sa spalam putina cat mai repede si in loc de cafea bagam un ciclu de somn in masina scaldata in soare si abandonata in parcare la pensiunea Cehov.

Ce e drept si Oamenii Muntilor au mila de noi si cred ca reusim sa plecam in tura dupa miezul zilei cand deja nu mai aveam mari sperante ca vom face ceva, poate cel mult sa urcam pe Magura Branului si sa ne intoarcem pe acelasi drum. Urcam asa de lesinat pe marcajul TA, incat ma relaxez de tot si ma las in voia zilei frumoase de toama, indiferent ce va aduce cu ea.

Activarea se produce cand dispare marcajul si noi sfarsim prin a ne croi drum pe o poteca ingutsa si verticala ce pare sa se sfarseasca in culmea mult dorita.

Ultimii 50 de metri diferenta de nivel ne-au teleportat din adancul intunecos al padurii de foioase in culmea scaldata in soare, unde un grup de copii au incins un meci de fotbal. Facem si noi o pauza prelunga si pornim apoi pe marcajul banda rosie spre Bran. Mihaela, cel mai mic omulet din gasca noastra merge suprinzator de bine, cu placere si combinatia aceea de usurinta aparenta si siguranta instinctiva pe care am remarcat-o si la alti copii dusi pe munte ma bucura. Imi place sa merg in spatele ei si sa ii urmez pasii mari si lipsiti de frica. Cand nu ma uit la picioare, padurea iti capteaza toate privirile, caci locurile au intrat in anotimpul schimbarii si zi dupa zi, copac dupa copac, tufis dupa tufis, arata altfel. Ma fascineaza mai ales arbustii nehotarati, cu destul de multe frunze inca verzi, unele de un verde trecut, cateva zeci deja ingalbenite si o mana de frunze gata ostenite, stand aninate de crengi cu ultimile puteri. Totul intr-un copacel de un metru jumate. Si mai sunt si macesii, cu boabele lor rosii, pline, carnoase, scaldate in soare si profilate pe iarba galbena.

Craiul a ramas in urma, subminat de unghiul nefericit in care cade lumina pe el. La orele astea de final de zi, Bucegiul este adevaratul rege si spre el se indreapta privirile mirate si fermecate ale drumetilor. Mi-a fost dor de tine, batrane. Oi avea tu doar jumate din inaltimea Anzilor, oi fi tu doar o mana de stanci si vai comparativ cu marea de varfuri de la Antipozi, dar tu esti acasa, pe tine te am la idemana celor 30 de kilometri care ne despart in ambele directii, pe potecile tale si in refugiile tale ne traim weekendurile si aventurile din timpul saptamanii. Tu te schimbi de patru ori pe an in ritmul anotimpurilor si pentru tot ce ascunzi, pentru toate sentimentele traite pe potecile tale, pentru toate reusitele si infrangerile personale nu te-as da pe toti Anzii.