luni, 3 februarie 2020

Gerar de Brasov 2020

Ianuarie este aproape mereu sinonima cu skiul de tura si trainerul. Doua constante care se repeta de cand stam in Brasov. Au fost insa niste Morning Glory faine la inceputul asta de an, dar si niste curse reusite pe zwift. Totusi natura e singura care va rezista capriciilor uitarii.
Let the magic begin (by Radu)
1 ianuarie - Alergare pe Tampa si o plimbare friguroasa pe Kremen

Incep anul, ba chiar deceniul cu o alergare pe Tampa impreuna cu Vio. La ora 8.30 orasul e pustiu, la 8.45 Racadaul pare ca nici nu respira. Toata alergarea am fost doar noi doua, cu padurea, uneori cu poteca inghetata, alteori cu zapada ce scartaie placut sub talpile pantofilor de alergare. Ma simt bine, inca nu am strans deficit de somn, inca nu am devenit dependenta de cafea, asa ca aerul rece al diminetii este cel mai bun motivant. Intre Bancuta si Saua Tampei poteca si padure arata ce intr-o zi autentica de ianuarie, pe jos e gheata si alergam cam ca pe oua. 

Date: aici

Cei 12 kilometri sunt urmati de un brunch la noi acasa, cu omleta si clatite. Apoi oamenii pleaca spre Bucuresti, iar eu, Radu si Muha pornim intr-o plimbare lejera pe Crucurul Mic. Plimbare ce a fost foarte friguroasa si pe alocuri vantoasa, muchia ingusta fiind maturata periodic de vantul ce batea dinspre Tampa. Nu ma intrebati cum trece prin niste randuri dese de copaci, cert este ca reusea magistral sa isi invarte fuioarele si sa isi bage coada peste tot si sa imi inghete mainile in ciuda celor doua perechi de manusi.  Ma simt izbavita cand ajungem la intersectia cu Crucurul Mare si poteca merge in coborare nesperat de bine. Incheiem ziua in Racadau, alaturi de prieteni, bucurandu-ne de niste paste "4 branze" care de fapt sunt doar doua (ca atatea mai erau in frigider) si de o negresa umeda, marca Chef Ursu. 

Date: aici


In noaptea de revelion, Muhai ii scapase o lacrima in coltul ochiului cand a vazut cat de bine arata partiile si cand a dat peste baietii care coborau pe schiuri din Postavaru. Si pentru ca ar fi dat si ea o tura matinala, imprumutam o pereche de schiuri si de clapari de la Claudia si bagam o urcare si o coborare usurele inainte de a incepe nebunia in Poiana.


4 ianuarie Postavaru Matinal cu Claudia si Ciucas cu oameni faini si un pui de viscol

Azi Claudia are liber de la imparatie, asa ca planificam o zi plina, petrecuta afara.

Incepem cu un Morning Glory matinal, la inceputul caruia Claudia ma alearga ca pe hotii de cai. Deja incep sa regret ca i-am spus cu atata hotarare cand am plecat de la masina sa plece lejer imbracata. Mai bine se infofolea mai bine, ca sa avem noi, acum, motiv de pauza. Imi dau seama ca ritmul nu e sustenabil cand vad ca mentinem constanta distanta dintre baieti (Radu si Tale). Entuziasmul, bata-l vina! Strang putin din dinti, ii promit inimioarei mele scoasa din sperieti ca data urmatoare, cand urcam doar noi doua (adica eu si inima mea) o sa merg calculat si sustenabil si o rog sa imi ia exemplul si sa mai reziste putin. Inainte sa intram totusi pe Sulinar varianta lucrurile se mai aseaza, caci deja incepusem sa ma intreb daca imi bat  cel mai bun timp (de concurs) cu ritmul asta nebun. Ratam rasaritul cu vreo 10 minute pe varf si cu 1 minut la punctul de belvedere de la cabina mica si coboram furibund la masina, cat sa plecam repede din Poiana, pana nu ramanem blocati pe straduta ingusta pe care suntem parcati. Noroc ca astazi nu ne grabim la job. Doar foamea ne cheama acasa si zabovim in fata unui mic dejun variat si indestulator, cat sa ne tina cale de 5 ore de trekking in Ciucas.

Date: aici


Credits, Claudia
Schimbam muntele, adaugam oameni noi in companie si dupa ce ne invartim bezemetic prin parcarile pline din Pasul Bratocea, Muntele Rosu si Valea Berii ramanem in final la ultima varianta. Legam o plimbare cu de toate (zapada, soare, viscol) pe traseul Valea Berii-Fantana lui Ioan-Muntele Rosu-La Rascruce- Saua Chirusca- Cabana Ciucas- Valea Berii. Cea mai placuta parte a fost fara indoiala urcarea de la Muntele Rosu la La Rascruce, pe o poteca cu zapada faina, scaladata in soare si ferita in mod nesperat de uraganul ce batea din toate partile, materializat atat prin vuietul nebun al vantului prin copaci, cat si prin viteza incredibila a fuioarelor de nori ce treceau pe desupra noastra.

Inainte sa iesim in muchie facem sfat si cum doar eu si Radu eram sceptici in ceea ce priveste continuarea prin vant, majoritatea decide. A batut vantul, nimic de zis. Tare chiar. Avantajul a fost insa ca afara nu era foarte frig. Iar eu una, stiind unde merg, eram imbracata asa cum se cuvine. Blindata din cap pana in picioare. La fel de putin placut ca viscolul din creasta fost si drumul Valea Berii-Cabana Ciucas si retur, plin de masini de teren ce plimbau turistii dintr-o parte in alta.

La final de zi s-au strans totusi ceva kilometri, ceva diferenta de nivel si ceva oboseala cat sa ma gandesc cu bucurie la valul de ninsori anuntat pentru maine si pentru luni dimineata. Dupa mine poate sa vina codul.



6 ianuarie- Zwift Ramp Test

Nici ieri, dar nici azi nu a fost o zi tocmai buna pentru sport si mai mult de un FTP test pe repede inainte nu intra. Aleg ramp testul pentru ca implica cea mai mica suferinta, desi intuiesc cumva ca e si cel mai putin exact. Se termina repede cu un FTP care ma suprinde putin. Va trebui oricum comparat cu un FTP test facut pe bune, oricat de mult mi-as dori sa il evit.


Dupa vorba cu de ce ti-e frica, de aia nu scapi, initial, pentru astazi, Radu imi recomandase sa ma bag la o cursa. Si chiar eram montata aka consolata cu suferinta implicita. Mi-am pregatit frumos aranjamentul, am ales workoutul de FTP Test ca sa imi fac incalzirea si sa intru cum trebuie in cursa, dar am ratat startul. Dintr-o mare confuzie am incurcat ora cu vreo 10 minute. Asa ca in lipsa de optiuni am revenit la testul de FTP, am facut din nou partea introductiva, adica intervalele de activare si apoi m-am lansat cu inima stransa in cele 20 de minute de chin. Citisem eu pe undeva sa incep usor, asa ca am inceput la 215 W cu planul ca dupa 5 minute sa cresc la 220 W, apoi 225 si tot asa. Bine ca am facut asa, caci in realitate abia dupa 10 minute am crescut la 220 W. Si cand oamenii imi spuneau ca daca ma simt puternica sa mai adaug 10 W, eu ma gandeam doar daca ii duc pe astia 220 pana la final. Dupa 12 minute cu 8 ramase am inceput sa le impart in calupuri de 2 minute, caci imi pareau mai digerabile si da, in ultimile 2 minute chiar m-am dus la 230 W, cat sa scot media pe 20 minute la 220 W. FTPul afisat m-a dezamagit pentru un scurt moment, caci era evident mai mic decat cel de la ramp test, dar mi s-a parut oricum mai aproape de realitate. Acum in fond nu imi ramane decat sa fac media celor doua valori si cu asta plecam la drum, eventual pana dupa Tenerife. In orice caz, W/kg au crescut doar din faptul ca am cu 5 kilograme mai putin decat anul trecut pe vremea asta si trag cu dintii sa raman la greutatea asta.


Prima cursa din sezonul curent de zwift. Mi-a fost asa de frica de ea, adica de suferinta implicita, incat pur si simplu am tot amanat momentul. Si cred ca tocmai din cauza fricii mi-a iesit mai bine decat m-am asteptat, desi inca mai suspectez o mediere dubioasa a wattilor datorata unor erori ale power meterului. Pe scurt, ma incalzesc constiincios, cu cateva intervale scurta facute peste FTP si plec tare. Maxim de tare. Rezist cam 5 minute cu plutonul fruntas, dar apoi raman in urma cu esalonul doi format in majoritar de oameni de la categoria B. Categoria oricum nu este relevanta acum, la inceput, cand toata lumea trage cat poate. Totusi lucrurile merg bine, sunt undeva in jur de locul 74 intr-un grup de B. Trag, dar mai sunt rezerve. Stiu ca asta nu e grupul meu, dar am de gand sa stau aici cat pot de mult. Asta pana incepe power meterul sa imi joace feste si ba nu am watti, ba imi pune vreo 2000 W. Dupa 2 feste din astea pierd vreo 20 de locuri dar reusesc sa ma lipesc de un grup de baieti (B si C amestecat) de care reusesc sa ma tin pana la final. Au fost si momente in care am muncit, au fost si momente in care am lasat pedala si am stat la plasa. Daca ma intrebai cu 5 km inainte de finish iti spuneam chiar ca imi place. Dar pe final s-au incins carbunii. #rezist macar pana la sprintul final. Radu vine la incurajare si sfaturile lui chiar ma ajuta, doar ca am plecat prea devreme si s-a cam terminat gazul. Dar per ansamblu, cursa a  iesit peste asteptari, am mers o cursa intreaga la FTP, am avut cel mai bun sprint ever pe zwift. Semne bune anul are. Si imi place cumva constanta asta din ultimile zile cand au iesit watti.

PS : aparent ramp testul a fost mai aproiat de FTP decat testul dedicat. Sau cel putin din 3 incercari (2 teste si o cursa, 2 s-au suprapus, deci s-a strigat bingo). 

9 ianuare Zwift OH CRIT!! - The Double Race - Race 1/2

Eu sincer aveam in minte un group ride in care sa fac ceva antrenament de sweet spot, dar Radu mi-a deturnat planurile spre o cursa. O cursa una dupa alta nu suna bine, dar ma simt asa pe val cu Zwiftul (pana cand oi incepe sa ma plafonez) incat am zis sa incerc. Oricum cursa se anunta scurta, oricum de maine si pana luni-marti fac pauza de zwift, asa ca hotararea e ca si luata. Mustrata de constiinta ma bag la categoria B. Aici se va termina huzurul, caci dupa watti pe kilogram pe care ii generez momentan sunt undeva la coada categoriei. Deci plec ca din pusca cum m-a invatat Radu, pierd plutonul fruntas dupa 2 minute (bine, nici nu mi-am pus problema sa ma tin de el) si raman cu al doilea pluton format din aproximativ 10 oameni. Mai prindem cativa de pe drum, mai pierdem cativa, dar in mare ramanem cam aceeasi. Pe gaturi oamenii accelereaza, eu dupa ei, pe plat lasam pedala uneori chiar si sub 3 w/kg. Si mai sunt 5 kilometri din cursa asta scurta, cand din urma ma prinde un grup mare care a aparut parca din senin. Unii din oameni se agata de el, altii, putini ce e drept, dar printre care si eu, se taie. Ajung sa pedalez singura un kilometru, dar pe final ma lipesc de alti doi baieti si pedalam impreuna pana la final. Pe unul il fac la sprint, celalalt ma face si cam asta e. 35 de minute intense, un nou FTP. Semne bune iarna are.

10 ianuarie- Postavaru Morning Glory cu 19 oameni pe varf. Fara soare, dar ce mai conteaza

Nu stiu daca motivul acestui record de participare din actualul sezon s-a datorat entuziasmului baietilor care au bifat constiincios condica pe varf (indiferent de vreme), a manei bune pe care a avut-o Cosmin cu anuntul sau, ori pur si simplu faptului ca a trecut gerul Bobotezii. Probabil un cumul de factori. Diminetile cu rasarit au mereu un numitor comun: eficienta. Vrei sa calculezi cum trebuie totul:sa pleci la ora potrivita de acasa, sa ajungi la ora care trebuie in Poiana, sa urci ceas ca sa nu ratezi intalnirea cu soarele si tot asa. Astazi, pana la intalnirea cu soarele avem parte de o luna plina, mare si galbena. Inca de la plecarea de la masina sunt uimita de forfota din parcare (si asta nici macar nu e parcarea oficiala). Pe partie lucrurile sunt si mai animate. Depasesc si ma astept sa fiu depasita de baietii care urca in spatele meu: Alin, Radu, Andrei Tale, Robert. Totusi cred ca schimbul se face la Zidul Mare, cand eu aleg sa urc pe Sulinar varianta si ma opresc vreo 2 minute pentru o poza nereusita cu luna aceea care iti vrajeste privirile. Spre varf lucrurile sunt tulburi caci norii par agatati la peste 1600 de metri altitudine. Cat contrast cu claritatea din campie....Oamenii continua sa se insire pe Sulinar si cu cat urc, cu atat cuprind mai multi in orizontul vizual. Majoritatea pe schiuri de tura, cativa in alergare, doi oameni la trekking si chiar cineva care pe o sanie a pus o pereche de schiuri de partie, claparii aferenti, si ii da la deal tractand sania dupa el. Oare toti au in minte aceeasi intrebare? Va fi sau nu va fi un rasarit fain. Adica se vor risipi sau nu norii? Daca da, aura, sundog si alte cele. Daca nu, ramanem cu cafeaua, ceaiul si ciocolata. Si cu bucuria. Bucuria de a nu fi singur in nebunia ta. Postavaru Morning Glory e un amestec interesant de antrenament individual de tip tempo/sweet spot si de 15 minute de socializare pe varf, incheiat cu bucuria unei coborari pe o partie care iti apartine. Si o zi inceputa afara si incheiata la sala intr-o atmosfera de joaca, efort si fair play nu are cum sa nu fie o zi buna, indiferent cat de aglomerat esti la job, cate taskuri care trebuiai sa fie gata ieri se ivesc din senin etc.




11 ianuarie -Sorica Morning Glory

Cum in orice activitate pe care o faci, la un moment dat e nevoie de putin diversitate, la un Morning Glory asta nu poate veni de la schimbarea programului (caci Morning Glory este legat implicit de rasarit), ci doar din schimbarea locatiei. Desi sunt multe varfuri si multi munti pe langa Brasov unde se poate face morning glory, la vremea asta, pe schiuri, nu sunt prea multe optiuni. Zapada putina cere musai o partie si ideea unei urcari pe Sorica o am de multa vreme, doar ca ea nu este neaparat fezabila pentru o zi de saptamana, caci totusi drumul ia mai mult decat miscarea in sine. Dar totusi ideea merge bine intr-o zi de weekend, inainte sa ajunga turistii si desi rasaritul propriu zis nu se poate vedea decat poate de pe varful cazacu, ma voi multumi cu siguranta si cu imaginea maiestuoasa a Bucegilor scaldati in galbneul rosiatic al primelor minute dintr-o noua zi. Asa ca sambata transforman planul in fapta. La 7 suntem deja pe partie si simtim sub talpile schiurilor zapada inghetata. Varfurile betelor ce abia zgarie suprafata zapezii batatorite si transformate nu fac decat sa ne confirme banuiala si ma pregatesc psihologic pentru o urcare si o coborare provocatoare. Panta nu iarta si ne straduim pe cat posibil sa urcam frontal, mentinand toata talpa schiului in contact cu partia, pentru a spori aderenta. Pauzele sunt dese caci urcarea nu cere doar tehnica si grit fizic, ci si concentrare. Dar ne scuzam mereu cu imaginea superba a Bucegilor, peste care initial apune o luna plina, mare si galbena, iar care mai apoi primesc mangaierea primelor raze de soare. Claudia pierde de vreo doua ori batalia cu aderenta si pana la urma sfarsim amandoua prin a urca cu schiurile in spate. Am pierdut deja si batalia cu rasaritul, dar vantul ce bate pe sus nu invita oricum la stat. Amanam atat cafeaua cat si prajiturile si ne echipam pe repede inainte pentru coborare,coborare pentru care amandoua suntem oarecum ingrijorate. De fapt eu sunt ingrijoarata pentru Claudia, caci partia bocna de inghetata cere control si nu prea lasa loc de greseli cu schiurile usoare si flexibile de tura care vibreaza maxim pe urmele de ratrac. Capul si oasele sa scape tefere. Dupa cateva viraje o vad pe Clau topaind vesela prin padure, asa ca eu ii dau la vale, cat sa prind partia libera si sa nu imi bruieze niciun schior logica virajelor. Acum nu inteleg de ce ar da cineva 140 lei ca sa frece o zi intreaga aceleasi doua partii inghetate si cu zapada putina (desi partiile sunt faine), dar asa sunt eu haiterita cand vine vorba de schi. 

Pe moment imi pare rau de alegerea cu Azuga, dar mai apoi aflu ca la fel a fost si in Postavaru si plimbarile la Diham din weekend, precum si postarile prietenilor de pe strava imi arata in mod clar ca s-a deschis sezonul la patinaj artistic pe poteci.
Cam putina zapada pentru a justifica schiurile
11 si 12 ianuarie-Diham cu colegii de munca, iar o zi mai tarziu cu familia

Pentru cei mai multi oameni care nu au treaba cu muntele, turele de iarna sunt cumva un subiect tabu. Iarna muntele pare a fi rezervat doar alpinistilor si singura distractie palpabila pentru marea masa ramane schiul, sau eventual saniusul. Unii poate au incercat, insa riscul de esec iarna este mult mai mare: traseu prea greu, zapada mare, vant, frig, poteca alunecoasa, echipament nepotrivit. Sunt o multime de factori care pot transforma o tentativa bine intentionata intr-un esec si astfel subiectul tura iarna pe munte sa ramana definitiv inchis. Tocmai din cauza asta, atunci cand le-am propus colegilor mei de munca si ulterior mamei si fratelui meu sa mergem intr-o plimbare la munte iarna, stiam ca trebuie sa fiu atenta la detalii pentru a nu-mi irosi sansa de a le arata ca muntele poate fi prietenos si iarna daca ai echipamentul potrivit si iti faci temele temeinic de acasa: prognoza, traseu, posibilitati de scurtare a traseului, logistica asa. Acest lucru nu este imposibil nici din fata calculatorului, dar daca ai si sansa sa ai ceva informatii recente de la fata locului/sa traiesti la munte, e cu atat mai usor. Asa ca aleg cu grija confortul si siguranta unei cabane pozitionate strategic la mijlocul traseului, indes in rucsac tot echipamentul necesar de la manusi subtiri de rezerva, ciorapi de schimb, incalzitoare, snowline, bete, termos cu ceai cald etc si arunc momeala cu vremea buna, soare si temperaturi pozitive. Momeala prinde in ambele situatii, asa ca bifez ambele zile in calendar ca fiind ocupate, imi mai fac o data o trecere in revista a planului si sambata pe la 10, pe un soare darnic, dar cu vant, ma intalnesc cu colegii de munca pentru mica noastra escapada hivernala. Dupa panta prostului imi dau repede seama cum trebuie distribuit echipamentul strategic  (snowline si bete) astfel incat sa ne miscam eficient, placut si in siguranta pentru toata lumea. Zapada nu e mare, copacii sunt scuturati de omat si soarele se copilareste printre trunchiurile gri-maro. In Saua Grecului bate vantul, pe forestier e umbra, dar Bucegiul ne asteapta frumos, decorat cu 2-3 norisori sidefii, pregatit sa se lase imortalizat de telefoanele si camere celor ce nu se asteapta la asa o intalnire fata in fata cu muntele. Nu intru in detalii legate de trasee, ma multumesc cu cateva repere/varfuri principale. Imi e suficient ca inima priveste Bucsoiul cu infinita dragoste, si nu cu frica. Ca mintea ii stie o parte din cotloane, ca imaginea aceasta, pentru multi inexpulgabila, e doar o aparenta, o masca pentru a-i descumpani pe cei nehorati, respectiv o pauza pentru a-i intoarce din drum pe cei nepregatiti. Sunt cativa munti in tara asta ce stiu sa isi ascunda cu strasnicie potecile, braiele cu flori de vara, crestele zimtate si vaile racoroase. Si e bine sa ramane asa.

Cabana ne asteapta cu ceai cald si cu mancare buna, cea mai buna mancare posibila cand vine dupa 2 ore de mers prin zapada. Returul l-am ales special mai domol, pe la Pichetul Rosu si Poiana Izvoarelor, cat sa ramana toata lumea cu o impresie buna dupa tura. 

Cum sambata totul a mers bine, pastrez aceeasi reteta a succesului si duminica, cand ajung prin aceleasi locuri cu mama si cu fratele meu. Din nou o experienta faina, din nou un stereotip daramat. 

Pentru diversitate, era nevoie sa incerc si altceva si nu pot sa zic ca mi-a parut rau. 


Am dormit ca o valiza in gara si in dimineata asta si m-am motivat doar cu greu sa fiu pe trainer la ora 8, dar am reusit. Incalzire nu am prea reusit sa fac, asa ca in loc sa plec ca din pusca si sa incerc sa ma agat cat mai mult de plutonul fruntas, am sfarsit in a doua jumatate a plutonului. In jurul meu s-a format un grup fain de vreo 20 de oameni si am pedalat toti cam 75% din distanta. Am mai prins din urma si cativa ciclisti solitari si inainte de ultimii 5 kilometri deja incep sa ma treaca toate apele cand ma gandsc ca ne apropiem de sprintul de final. Dar traseul, pe care e drept ca nu ma uitasem anterior, imi rezerva o supriza. Finishul e in urcare, vreo 3 kilometri. Asa ca aici apas pedala si arunc in joc toate resursele economisite pana acum. Si depasesc, asa cum nu prea depaseam niciodata pana acum. Si ies wattii, fara sa ma mai gandesc doar ca trebuie sa supravietuiesc si urcarii asteaia. Ma depasesc doar doi tipi din plutonul cu care eram, restul raman in spate, dar si eu depasesc cativa ciclisti solitari. Termin pe la jumatea clasamentului la general, tura lunga. Daca se putea mai bine? Da, pot sa cobor sub 1h10 daca plec mai bine si stau intr-un pluton mai rapid la inceput, desi trebuie sa recunosc ca pace-ingul a fost ideal pentru durata si profilul asta. 

Seara merg cu Clau la clasa de TRX a Irinei, care merge chiar bine. Dar nu despre asta voiam sa scriu, ci despre sauna de dupa. De regula la sauna sunt singura, dar azi a afost animatie. Am avut infuzie de menta dar si de plastic din sticle de apa, bidoane,  telefoane, prezervativ din acela de pus pe cap cand faci dus ca sa nu te uzi pe par si lapte de corp. Sunt convinsa insa ca oamenii pot aduce mult mai multe chestii in sauna. 


Group ride sau cursa, linia de demarcatie dintre ele este extrem de fina, spre inexistenta, fiecare intelegand de aici ce vrea atunci cand antrenamentul de grup nu are un lider si un pace prestabilit. De altfel, eu vad evenimentele din Tour de Zwift exact ca pe niste curse. Unele cu foarte multi participanti. Cam 1650 au fost la evenimentul de astazi, impartiti pe 3 distante. Evident ca m-am bagat la cea lunga. Mi-am facut si temele, m-am uitat pe profil, am notat pe o fituica la ce kilometru incepe urcarea, cat tine, ce diferenta de nivel e de acoperit. Mi-am facut incalzire ca la carte, am ales muzica buna, am bagat carbuni la 150% FTP si am plecat ca din pusca, cum am invatat de la Radu. Am tras cu dintii de locurile 260-280 pe primii 29 de kilometri de plat, fara sa ma gandesc prea mult ce o sa se intample cand vine urcarea. Am urcat mult in picioare si am terminat dupa 1h si 7 min cu o putere medie apropiata de FTP, semn ca de fapt FTPul e mai mare, dar nu ma motivez eu sa trag.


Vremea impecabila de azi invita la plimbari pe sus, acolo unde ochiul se pierde liber in departari, acolo unde soarele aproape ca a topit zapada putina de anul asta. Am ceva idei, dar dat fiind faptul ca sunt in contratimp de planuri cu Radu, nu reusesc sa ma mobilizez si ma tot razgandesc intre mers la sala + dat pe zwift si facut o drumetie de jumatate de zi. Pana la urma castiga drumetia si dupa ce analizez variantele ma opresc la muntele din spatele curtii, respectiv Postavaru. Voiam de multa vreme sa revin pe Drumul Serpilor si acum pare o ocazie numai buna in lipsa de idei, cu urme facute si cu o jumatate de zi de umplut. Orice tura in Postavaru, indiferent ca este pe schiuri, pe clapari sau pe MTB are avantajul ca incepe si se termina de cele mai multe ori acasa, fara sa implice niciun fel de logistica. De data asta beneficiez de 17Bul care ma duce pana la benzinaria Petrom de la Timis, fix peste drum de intrarea mea in traseu. Cursele astea nu sunt dese deloc si aveam de ales intre cea de ora 12.30 care imi lasa cu siguranta o ora de petrecut pe varf si cea de ora 14 care insemna ca trebuia sa apas putin pedala ca sa ajung pe varf inainte de apus. Aleg apasatul de pedala, caci iarna nu ma inspira prea mult statul intr-un singur loc. Ca reper aveam un singur timp de parcurgere, din vara lui 2016, cand am facut 3 ore pana sus. Ei bine, astazi trebuia sa fac 2 ore 45, cu tot cu luptatul cu zapda, ca sa ajung la timp. De multa vreme nu ma mai intereseaza cat spun indicatoarele, pentru ca stiu ca de regula scot timpi la jumate. Daca am un reper dintr-o tura anteriorara, atunci acela e singurul lucru la care ma raportez.  Si planul chiar imi iese. Nu sunt pe graba, dar nici nu stau. Fac doar doua pauze in partea de sus, una sa imi pun snownline-urile si una sa fac cateva poze. In rest mers constant, mentronom, stilul care, de altfel, ma si caracterizeaza. Ies sub varf si imi croiesc drum prin urmele adanci. Bate vantul cu putere si ma felicit ca am ales sa alerg putin pe aici, caci nu era de stat o ora pe varf. Nu azi. Urc doar cat sa vad cat de alunecoasa mai e treaba si cobor rapid. Apoi in jos pe Sulinar, impreuna cu ultimii schiori, spre autobuzul 20. Ajung acasa destul de infrigurata si uda la picioare, asa ca aterizez direct in pat.


Dupa ziua de ieri in care s-a strans ceva diferenta de nivel si o coborare suficient de abrupta, imi simt picioarele destul de abuzate, asa ca tura de azi din Magura Codlei imi cade manusa. Stiu ca nu prea sunt oameni fascinati de Magura Codlei, dar mie imi place muntele asta mic si accesibil, si mai ales acum, dupa ce Primaria Codlea si Rucksack Mountain Guides au refacut marcajele, era cazul sa dam o raita. Alegem un traseu nou pentru amandoua, respectiv muchia ce urca din Poiana lui Sulica spre Cetatea Neagra, un traseu pe care il aveam de ceva timp pe lista. Desi vremea nu ne ajuta, caci pe muchie bate un vant rece si enervant ce aduce cu el fulgi razleti, noi ne vedem de drum, fara mari sperante. Atmosfera cenusie nu inspira pentru lucruri mai marete. Insa in micul luminis de sub varf, acolo unde este si borna cu altitudinea si cu tricolorul prindem putin soare si ne facem de lucru cu cateva poze cu sarituri, marca Claudiei. Apoi coboram alert pe Serpentine, propunandu-ne sa revenim la primavara pentru o parcurgere completa a traseului marcat cu punct rosu.

Jurnal Claudia


Foto by Claud

Asta a fost un antrenament in care am suferit. Destul de lung, cu ceva diferenta de inaltime, a depasit bine media de 1 ora in care suferinta pare acceptabila. Ce a stricat cumva socoteala, din punctul meu de vedere, a fost faptul ca prima urcare (si cea mai mare) au venit mult prea repede in economia cursei. Lumea avea prea multa energie si urcarea a fost oricum suficient de lunga cat sa rupa plutonul. Pe coborare am incercat sa nu pedalez deloc si sa las avatarul sa isi faca treaba, dar nu cred ca am prins exact tehnica. Pe platul ce a urmat ne-am strans cativa omuleti si am lucrat impreuna, dar apoi a venit ultima urcare unde am ramas de caruta. Apoi a venit platul final unde initial eram singura, dar apoi m-am infratit cu un japonez. Cum zicea si Radu, mi se pare incredibil ca in celalalt capat de glob, un om sta si el pe trainer, invarte pedala si isi propulseaza avatarul in timp real. Problema cu platul asta e ca a fost prea lung (8-10 km), iar noi nu mai scoteam mai mult de 3. 2 w/kg. Asa ca eram sigura ca soarta ne va fi  una singura: sa fim prinsi de un alt grup din spate, de 4 oameni, care nu mergeau mult mai repede la nivel individual, dar erau mai multi. Si se stie doar proverbul cu unde-s multi.... 
Inevitabilul se intampla pe ultimii 2km suntem prinsi din urma. Intre noi totul se va juca la sprint, doar ca, vai, sprintul nu e specialitatea mea. Radu vine la sustinere si ma incurajeaza ca toti sutem la fel de obositi. Plec pe ultimii 200 de metri si bifez cu ocazia asta, in mod absolut incredibil, primul sprint castigat pe zwift. Deci asta e in fond strategia. Sa astepti sprintul ala care vine dupa 4h, nu dupa 40 de minute. 


Nu stiu daca cei 35-40 de oameni care au fost astazi pe varf au de-a face cu puterea exemplului venita de la Alin, care urca aproape zilnic in Postavaru. Unii da, altii nu. A populariza un loc, o activitate, un produs, un serviciu este mereu o activitate cu doua fete, uneori benefica, alteori nociva, uneori atat buna cat si rea. Ce iti e si cu dualitatea asta. E la fel de sigur insa ca Postavaru este un reper in zona Brasovului si cand asta se suprapune peste o zi libera, cu vreme buna, e cumva de asteptat sa ai mult mai multa lume care sa isi doreasca sa urce pe varf. Chiar si la rasarit.  Dar cu siguranta nu ne-am imaginat amploarea cand am plecat din Poiana si am pus aglomeratia din parcare pe seama zilelor libere si a turistilor cazati la hotelurile din zona. De altfel am urcat aproape singuri si am ajuns chiar sa il descumpanim pe schiorul matinal care ne intreba daca "suntem cu grupul" si ar fi vrut sa se lipeasca si el de cineva. Cum la intrebarea mea "care din cele multe grupuri" nu am primit un raspuns pertinent, i-am explicat in continuare ca aici fiecare e pe barba lui. Inca il pomenesc pe Nae cu vorba lui "e iarna si nu mai asteptam pe nimeni". Aici e insa altceva. Da, e iarna, dar de fapt graba sta in intrecerea cu soarele. Adica fiecare isi eficientizeza dimineata astfel incat sa se scoale, sa plece de acasa si respectiv din Poiana in functie de ritmul in care stie ca va urca pana pe varf, astfel incat sa ajunga acolo cam cu 5 minute inainte de a rasari soarele. Si asta face din Morning Glory o activitate aproape individuala cu exceptia celor 10-15 minute de socializare pe varf, cand scoti termosul, ceva dulce, te adapostesti de vant si te pregatesti de spectacol ori te lasi mangaiat de primele raze de soare ale zilei. Asa ca urmam rutina si plecam separat de la masina. Eu stiu exact cum sa plec imbracata, ce playlist sa pun si ce ritm sa adopt astfel incat totul sa mearga constant pana sus. Ma las repede prinsa in miscarea ritmica si in amestecul de ganduri si muzica ce imi bombardeaza neuronii. Astazi nu am chef sa imi ascult respiratia🙂 . Pana dupa Poiana Ruia vad doar doua lumini sporadice in fata si ma gandesc ca sunt Suzi si Iustin, dar distanta ramane constanta. Insa in partea superioara din Sulinar dau cu ochii de multime. Radu ma depaseste aproape de iesirea in platou si acolo descopar si mai multi oameni. Incep sa numar si imi dau peste 30. Oh well, Alin o sa aibe sigur o supriza. La Cabina Mica imi pun snownline-urile pe clapari si schiurile pe rucsac. Si apoi legat pana pe varf. Pe langa cei care au urcat de jos pe schiuri sau pe picioare, mai e un grup care a dormit la cabana si a dormit acolo.

Soarele este generos astazi. Rasare cuminte si isi face spectacolul zilnic. Pregetam la o poza, doua, trei, oamenii incep sa coboare, ramanem la final doar vreo 5 si mai stam putin la povesti. E bine, e frumos, e munte, sunt oameni faini, e din nou o zi buna.
Baietii ma depasesc repede si cobor in ritmul meu, pe partia goala, concentrandu-ma doar pe miscarea serpuita. Plecam din Poiana la 8.45, din ce in ce mai devreme, din ce in ce mai la timp pentru a ajunge la munca.

"The Tour heads to Northern Italy for a romantic ride on the 2019 Giro d’Italia Stage 1 TT course. Pedal past porticos and stunning sights like the Fountain of Neptune and Basilica di San Petronio. Let’s bring our climbing legs for the final push. Andiamo!"

Cam asa suna descrierea etapei 4 din Tour de Zwift si pentru care, singura sansa sa ma dau era astazi. Asa ca dam ignore faptului ca dimineata urcam in Postavaru si pornesc ca din pusca la start. 1300 de oameni. Imi gasesc repede locul in intervalul 250-270 m. Graficienii se lauda ca au reprodus zone istorice din Bologna, dar cine are timp sa se uite? Primii 6 kilometri de plat trec repede. Nimeni nu a apasat cu adevarat pedala pe aici, toata lumea se pastreaza pentru urcare. De fapt urcari. Doua la numar. 2 km cu medie de 10%. Aici pierd cam 20 de locuri desi incerc sa stau constant peste ftp. Recuperez insa super bine pe plat caci ma lipesc de un pluton maricel care lucreaza frumos. Ajung chiar pe 230 la un moment dat. A doua urcare merge evident mai prost, mai pierd aici 20 de locuri si termin fix pe 250,  in 49 de minute. Partea interesanta e ca circuitul a avut fix 24 km si 526 m diferenta de nivel, adica o Poiana. Dar eu nu urc si cobor in si din Poiana in 50 de minute. Insa prevad ca la primvara o sa stabilesc un nou PB pe urcarea din spatele casei. 


Initial o tura de cursiera pe langa Bucuresti parea o idee foarte buna: cald, soare, drumuri uscate, tot ce iti poti dori la final de ianuarie. Si in cei 80 de kilometri parcursi chiar ne-am intalnit cu multi alti ciclisti, care se bucurau si ei de lucrurile marunte dar importante enumerate mai sus. Si cred ca se bucurau mult mai sincer decat ne bucuram noi, caci noi am pedalat toate orele bantuiti de intrebarea: Cum de am rezistat atata timp in Bucuresti? Si din ea au derivat alte intrebari/ uimiri: gunoaiele de peste tot din camp, soferi agresivi, graba, trafic, haos. Nu zic ca in Brasov ar fi curat, dar e mai curat. Cum ajung toate gunoaiele alea pe marginea drumului, pana se umplu santurile? Unde se grabesc toti oamenii aia? Si asta nu am observat-o doar la soferi, ci si la prietenii mei, la oamenii de la sala care dau buzna de cum se deschide usa, fara sa ii lase pe cei dinauntru sa iasa, prietenii mei ce merg de parca ar fi la mars, mama care alearga dupa metrou intr-o zi de duminica in care nu aveam nicio ora de intalnire, cu nimeni. Unde intra atatia oameni? 35-40 de oameni la o clasa de fitness, haos in vestiare, sala de forta plina, troturare aglomerate de oameni, trotuare sufocate de masini. Vai, e asa de usor sa te obisnuiesti cu binele si sa te uiti crucis la viata pe care o duceai inainte. Pentru noi, experienta emigrarii ne-a reintors acasa. A trebuit insa sa traim 3 luni intr-un oras de provincie ca sa ne fie clar ca nu ne vom mai intoarce in Bucuresti. Picioarele noastre prind radacini din ce in ce mai adanci la baza muntelui

29 ianuarie - Zwift Workout 1/2 SST (Med)

Asta a fost un antrenament esuat. Parea usor, insa in realitate nu a fost deloc asa cu 30 de minute putin peste si putin sub sweet spot. Nu mi-a iesit decat prima serie si chiar si asa am tras cu dintii pentru ca spatele nu mi-a dat pace. Mai am insa 2 saptamani bune de asteptat pana dau in final de soare si reincepe productia naturala de vitamina D, cea care ma scuteste de orice durere.

30 ianuarie- Tour de Zwift: Stage 5 Group Ride (Long Ride)

Una rece, una mai calduta. Nu a fost la fel de buna ca alte curse de pe Zwift, dar a fost decenta. Aparent mai putina urcare decat scria in descriere, dar s-au strans totusi 550 m de urcare si per ansamblu am tinut aproape de un grup care  a lucrat destul de ok cam toata cursa.

31 ianuarie- Postavaru MG, pana la Cabina Mica.

Din nou pustiu, partii bune, intrecerea cu soarele e din ce in ce mai greu de castigat, fapt ce nu ma supara, caci in fond asta vesteste primvara.



0 comments:

Trimiteți un comentariu