O urcare in Saua Strunga si o noapte petrecuta la refugiul omonim fac parte din microaventurile de traditie, de cand ne-am mutat in Brasov. Fara prea multa planificare, arunci in rucsac sacul de dormit, salteluta, niste haine si niste mancare, urci bicicleta pe masina si te teleportezi la poalele Bucegilor.
De regula, urcarea in Saua Strunga vine la pachet cu frumoasele culori ale apusului si eventual o seara de socializare. Culori am avut, bujori aproape deloc (s-au trecut intre timp), floricele nu prea. Izvorul de sub Strungulita era secat, asa ca ne-am umplut minutele de crepuscul cautand ceva sursa de apa care sa fie peste baltile ce tronau in drum. Am ajuns la refugiu la frontale si am speriat un grup de belgieni cantonati acolo si care au crezut ca a venit ursul. Loc in refugiu ar mai fi fost, dar cum nu imi suradea sa impart virusurile cu niste necunoscuti, profitam de noaptea linistita si ne culcam pe prispa. Imi pun un reminder virtual sa nu mai plec fara folia de supravietuire, caci buna ar fi fost acum sa o pun pe jos.
A doua zi, lumina ma trezeste fara drept de apel, imi strang repede catrafusele si urc putin, peste drum de refugiu, sa intampin soarele. Somnul de azi noapte nu a fost foarte odihnitor, dar platforma asta de iarba decorata cu primele floricele varatice, soarele ce castiga metru cu metru si se apropie hotarat de noi, aroma cafelei si batonul de martipan, toate pot fi considerate un bun inceput de zi. Chiar si coborarea spre Moeciu merge bine, astfel ca la 9.00 sunt in fata laptopului. Si nimeni nu imi stie micul secret, nimeni nu banuieste cat de pline mi-au fost ultimile 16 ore si cate se pot face intre 2 zile de munca.
 |
| In Bucsa |
 |
| Peretii din Batrana scaldati in lumina apusului |
 |
0 comments:
Trimiteți un comentariu