Gaura si Clincea.O zi ca o icoana

Pot sa scriu un jurnal despre o "banala" tura de trekking? Da, (inca mai) pot. Am facut asta ani la rand, cand stateam departe de munte si weeekendul imi era hrana pentru minte si suflet, de ma tinea o saptamana intreaga. In jurnalele acelea am stors toata inspiratia mea si am gravat prinosul cuvintelor venite din inima. Inca mai pot sa fac asta, desi muntele s-a "banalizat" putin de cand stam in Brasov. Sunt multe iesiri care nu primesc o postare de sine statatoare, se pierd in amalgamul amintirilor. Dar sunt si altele care, prin cuvinte, vor transcende timpul. Ce le diferentiaza? Locul unde s-au intamplat, ce s-a intamplat, durata...De aceea, a scrie un jurnal pentru o tura de trekking in Bucegi, pe trasee pe care am mai fost (si nu o data), nu e treaba usoara. 

De fapt, a scrie nu e niciodata treaba usoara.Uneori cuvintele se nasc spontan din nimic si se varsa in valuri. Alteori imbatranesti asteptandu-le si la final, oricat de faina a fost tura, nu iese nimic mai mult de un raport de tura, cateva randuri cronologice si ingineresti, lipsite de suflu si poezie. Putini oameni din putinii care inca mai tin bloguri au veleitati de scriitori si timp pentru a migali cuvintele. Printre job, activitatile zilnice, copii, sport, timp liber, sa pitrocesti randurile, sa le stergi si sa le asterni din nou, e o treaba care cere timp si perseverenta.

Dar nu si astazi. Astazi cuvintele curg precum un fluviu. Mi se pravalesc in minte inca de dinainte de a termina munca si aproape ca trebuie sa le pun dop. Le simt cum bolborosesc in interiorul meu ca apele unui izbuc. Si cand, in final, ma asez la laptop, degetele lucreaza singure, parca teleghidate, cu precizie si putine stersaturi. O parte a creierului meu naste fraze. O alta parte, mai ascunsa, cauta explicatii pentru rabufnirea asta. Cauza nu e unica. Sunt saptamanile in care am fost departe de muntii de acasa (aproape o luna in fapt), e soarele care ne-a mangaiat aproape toata ziua si a transformat jumatea de rucsac plina de haine in balast, e zapada care lipsea de pe poteci, dar pudra generos toate pantele de iarba ori de stanca de la peste 2000 m, e compania placuta, e ziua de toamna perfecta din care o sa dumicam cel putin pana in urmatorul weekend.

E bucurie sincera (by Claudia)

Cand am plecat de acasa nu aveam un plan clar in minte. Ciotul de autostrada ne ajuta si nu prea. Bucegii par initimidanti cu albul lor, Piatra Craiului intra in carti, Leota e si ea undeva la granita. Alba, dar abordabila. Pe masura ce ne scurgem spre Bran, pe la poalele Bucegilor, unghiul se schimba. Scara, Tiganesti si mai departe abruputurile dinspre Batrana arata mai primitoare comparativ cu stancaraile Bucsoiului. Asa ca propun repede ceva. Urcam pe Clincea, coboram...vedem noi pe unde. Speram ca soarele o sa mai topeasca din zapada de pe sus pana incepem noi coborarea.

Cum ne ridicam putin deasupra satului, ochii imbratiseaza Magura Branului luminata de soarele ce tocmai s-a ridicat peste munte. E locul perfect pentru admirat toamna, am fost pe acolo in fiecare toamna de cand stam in Brasov si o pun pe lista si pentru anul asta.  Apoi ne lasam inghitite de padure. Nu ne grabim cu urcusul. Putem mai repede, dar niciuna dintre noi nu vrea sa scurteze ziua care promite mult. Ne purtam pasii lenesi printre copaci si ne facem simtita prezenta prin fluviul de cuvinte care vibreaza in jurul nostru, caci niciuna dintre noi nu e vreo taciturna. Insa abia cand ajungem la refugiul de la Tiganesti ne dam seama ca vom avea o zi buna. Asta e un loc unde mai mereu bate vantul. Acum e o liniste deplina. Ne scufundam in iarba moale. Din locul in care stam, vara sade fata in fata cu iarna. Galbenul ierbii pastreaza parca ceva din soarele verii. Peste drum, Bucsoiul este alb. Sub noi, valea Tiganesti este alba si ea. Doar un puf, doar o adiere, doar o prevestire, dar noi suntem constiente de curgerea implacabila a anotimpurilor.

Joc si joaca

"De azi, omule, nu te vei mai culca afară și nici nu vei mai dormi pe pământ. Căci pe sub el se vor ascunde lighioane, iar frigul nopții va avea lung tăiș. De azi, iarba va îmbătrâni pe câmpuri și va bate prima pală de galben în frunze. De la mesteceni și fân va veni primul semn de toamnă.

De azi, amintește-ți, omule, că ești trecător și privește cum înainte de a trece vremea ta, trece vremea tuturor lucrurilor pe care le atingi. Poamele se coc, semințele se scutură, florile se ofilesc și se duc spre pământ.

Dar tu nu-ți încărca azi sufletul cu tristețe, nici nu îl certa, căci așa îți va sta până va da din nou colțul ierbii.

Ci ridică ochii tăi spre slăvi și însoțește-te azi cu oameni care înțeleg înaltul. Și schimbă-te. Și, dacă ai fost rău, fă-te bun. Și dacă ai făcut rău, fă bine. Și dacă ai urât, iartă. Și dacă ai greșit, îndreaptă. Înțelepțește-te, căci vine toamna." (Camelia Radulian). Sau iarna...La munte vine iarna.

Fara preaviz se porneste vantul, semn ca sederea noastra a fost cam lunga. Multumim muntelui pentru ragaz si ne asternem la drum, infofolite cu o parte din hainele din rucsac, spre Turnurile Tiganesti si apoi mai departe, spre Scara. Vantul ne insoteste pana in Saua Hornurilor, insa spectacolul cetii care se naste din vai si urca spre creste, zapada care inca scanteiaza deasupra noastra, cerul de un albastru smarald, pudrat cu nori fotogenici, dar si linistea muntelui, caci pana aici nu ne-am intalnit cu nimeni, toate sunt infinite frane de mana care ne tin multe clipe in loc.

Gaura e o placuta revedere. Rascolim fiecare prin amintiri si cautam o parcurgere anterioara. Nu ne gandim la cat e de lunga. Peretii inalti ce flancheaza valea pe ambele parti ne incanta. Poiana din Valea Gaura ne smulge o ultima privire inapoi, padurea ne inhata din nou, frunzele galbene ni se astern covor, sunt doar primele din lunga jertfa a toamnei. Noroiul drumului de exploatare ne trezeste din visare. Raul rece de munte spala cu greu glodul, dar pana la urma razbim. Orele au trecut pe nesimtite, dar stiu dupa puterea soarelui si dupa ungiul luminii ca ziua e pe sfarsite. O zi ca o icoana, o zi de pus pe rana.