Morning Glory boieresc, la Piscul Baciului

Stau intinsa in sacul de dormit si somnul se lasa asteptat. Imi este cald si bine. La umarul drept simt respiratia lui Radu. La cel stang simt prezenta cele mai bune prietene, pierduta pe undeva prin sacul de dormit mult mai mare decat ea. In seara asta sunt impacata, desi as avea suficiente motive sa fiu trista si deprimata, caci nu stiu cand ma voi mai gasi prea curand (sau poate niciodata) intr-o situatie asemanatoare, cu 2 din cei mai dragi oameni mie de-a stanga si de-a dreapta povestitorului. E un fel de mica magie si desi am cam amortit pe spate, nu imi vine nici macar sa ma invart de pe-o parte pe alta, ca sa nu tulbur clipa suspendata. Dimineata nu va ramane nicio urma in spatele nostru, dar eu sper sa imi imprim gandurile si impacarea adanc in neuroni, sa reziste uitarii.

Daca as spune ca am avut parte de o urcare linistita de la Casa Folea pana la refugiu as ignora galagia pe care 3 guri pot sa o faca prin padurile adormite ale Craiului. Eu si Claudia vorbim mult, repede si tare. Radu isi gaseste si el loc printre fluviile noastre verbale (s-a obisnuit de atatia ani), si cand discutiile ajung in zona feminista, ii dam si lui ocazia sa isi apare cauza. In mod suprinzator la refugiu nu bate vantul si ceasul arata 7 grade. Se anunta o noapte linistita...

Peste noapte Radu mi-a furat frontala si acum robotesc prin refugiu la lumina telefonului. E una din putinele dimineti cand am nevoie de cafea, cat sa imi fac curaj pentru urcarea de 600 m pe stomacul gol. Sper ca zgomotul arzatorului sa ii trezeasca si pe prietenii mei. Ca de obicei, eu si Claudia ne asternem primele la drum. Renunt repede la hainele suplimentare si ma asez cuminte in spatele prietenei mele. Stiu ca am plecat relativ tarziu la drum si pauzele in care il asteptam pe Radu nu ne ajuta in lupta cu minutele. Caci soarele are un timp al sau si chiar daca astazi rasare la una din cele mai tarzii ore din an, el isi urmeaza nestingherit calea. Nu ca noi oamenii, care ne cautam mereu un drum, scuturati de dileme si intrebari.

In dimineata asta nu suntem singurii care am prins loc in primul rand la spectacol. Vreo 5-6 capre negre isi fac veacul pe pantele de iarba de sub Coltii Gainii. Avem cu totii loc sub soare. Bucegiul se arata din ce in ce mai clar in spatele nostru, cerul se inroseste din ce in ce mai puternic. Cand il aud pe Radu ca spune ca acum rasare soarele, grabesc pasul. Urcam in sincron. El lent, de dupa munte. Eu cu ultimii pasi spre varf. Vantul bate doar cat sa ne faca sa simtim ca suntem pe creasta, dar la adapostul muchiei ne e bine. Ne e bine imbracate cu lumina din exterior ce isi croieste drum printre celule si ne intra drept in suflet. Radu ne trage in poza, o poza din aceea de pus in albumul acela cu coperti din piele si foi despartitoare de pergament pe care mi-l arata mama cand eram mica. Desi ziua abia incepe, eu simt ca am trait atat de mult in aceste 2 ore, incat orice urmeaza e prea putin important. Nu pot sa opresc timpul in loc, nu pot sa opresc soarele din miscarea lui pe cer. Dar pot sa fauresc din cuvinte o cutie de bijuterii si sa adaug acolo si dimineata asta. Si din cand in cand, mai ales in zilele cenunsii ale vietiii sa deschid sipetul si sa scot zilele puse cu grija la pastrare, ca niste perle, lucioase, sidefii si perfecte.

Foto by Radu si Claudia