Pic,pas, pic, fleosc, pic, pic, pic. Declansatorul aparatului ar trebui sa se auda si el, dar cand aparatul de fotografiat a fost inlocuit cu un simplu telefon, niciun tacanit nu mai tulbura linistea padurii care musteste a ploaie. A cazut apa zile in sir, ca atare e apa in jurul meu cat sa inunde geaca cea noua de un galben mustar. Nu pot sa nu remarc cu puterea gandului ca acesta culoare se asorteaza chiar bine cu verdele padurii. Gandurile hoinare raman suspendate, pe cand privirea mi se agata de o prima panza de paianjen in a carei tesatura, picaturile de apa poposesc indelung, stralucind ca niste diamante.
Apa din padure pare sa sfideze regulile gravitatiei. O gasesti levitand pe palaria ciupercilor, agatata intr-o rana de firele lungi de iarba, inmuind rasina coniferelor si in general, oriunde pasesti ori respiri. Desi traseul din Babarunca in Poiana Teslei e destul de anost, ploaia l-a facut extrem de interesant si am haladuit in voie pe langa jgheabul-poteca, facand ocoluri ample in padure, atrasa de culorile ciupercilor ce au invadat solul umed si maroniu. Ceata se prelingea si ea printre trunchiurile drepte si zvelte ale fagilor, ce se ridica spre cer ca niste lumanari.
 |
| Puiul padurii, cam singura ciuperca comestibila pe care o stiu si eu |
 |
| La 37 de ani imi place din ce in ce mai mult sa cutreier paduri |
In Poiana Teslei regasesc apa. De data asta este la mine in adidasi. 20 de pasi prin iarba mare si eu ma simt de parca as fi traversat un fluviu. Ma gandesc ca ideea unui traseu prin padure a fost buna, dar trebuia sa caut ceva fara poieni.
Indicatorul de la iesirea din poiana ma dezarmeaza: 3h-3h30 pana in Saua Tiglailor. E ora 12 si mie deja imi e frig la picioare. Rezist totusi tentatiei de a scoate din rucsac perechea uscata de sosete si intru stoica in padure. Merg cu gandurile hai-hui, inhaland linistea. Pana in Bratocea nu m-am intalnit decat cu 2 caprioare (ne-am speriat reciproc) si cu multe gainuse si cocosi de munte. In rest nicio urma. Nici de urs, nici de om.
Daca prin padure mai reusesc sa mai scot niste apa din incaltari, cand ies sub Goliat, o pun la loc si in Bratocea, unde bate vantul, ii scriu lui Radu ca vin mai repede acasa. Am 0 chef sa urc pe varful in ceata si tot ce ma anima acum e sa stau cu picioarele invelite in patura albastra de polar. Ma gandesc o clipa daca sa cobor direct pe triunghiul rosu spre Cheile Babaruncai, dar raman la planul initial cu Triunghiul Galben. Pe o parte din el mai fusesem fix acum un an, cat de rau poate fi partea de jos?
Poteca e invizibila printre tufele mari de afine si eu merg cu grija, cand din amintiri, cand dupa intuitie, cand urmarind cate un stalp rar de marcaj, cocotat pe vreo stanca.
La intrarea in padure, cand mi se ingusteaza orizontul vizual, incep sa dau cate un pau ocazional, caci la cat de putin umblata e poteca asta, pariez ca ursul nici nu se oboseste sa caute rute alternative cand urca la afine.
Pana in Poiana Zanoaga/ Poiana Bratocei (depinde de surse) totul merge destul de bine si imi calculez ca intr-o ora sunt la masina. Deja am consumat tot entuziasmul fotografic in prima parte a turei, acum nici nu ma mai obosesc sa scot telefonul din rucsac. Cruxul traseului e fix poiana mai sus mentionata. Poteca te scuipa efectiv din padure intr-o mare de bozii, urzici si zade tinere. Muntii Nostri ma afunda si mai tare in urzici si ma chinui mult si bine sa ies (hint, nu urmati traseul de pe aplicatie, ci tineti-va cat mai mult pe langa padure. Desi e mai lung, e mult mai usor si per total, scapati mai repede de zona problematica). Dupa un intermezzo prin iarba umana, supliciul continua printr-o plantatie de zade unde din nou, poteca merge pe de-a dreptul, de ma simt crucisator de zade, nu alta. Din mijlocul lanului se vede un stalp de marcaj la marginea padurii, dar pana acolo pierd directia, imi iau 50 de intepaturi si impunsaturi si candva ies la lumina.
Intunecimea padurii de foioase se simte ca lumina de la capatul tunelului, nu alta. Ultimele sute de metri diferenta de nivel sunt triste in felul lor, pe un drum de exploatare cu santuri adanci. Norocul meu ca solul era sol de munte, pietros si sanatos si nu lutul de campie.
Per total, nu recomand triunghiul galben. Mi se pare un traseu tras de par, destul de balauros si cu foarte putine sectiuni/locuri interesante. In schimb, de Ciucas mi s-a facut dor de cand m-am suit in masina si sper ca toamna asta sa ii mai calc macar o data cararile, fie la pas prin Gropsoarele-Zaganu, fie in saua bicicletei. Ceturile ce gravitau in jurul varfului, soarele ce le mana de colo-colo, iarba inalta din Bratocea si intunecoasele-i paduri de fag, toate cer o reintalnire.
0 comments:
Trimiteți un comentariu