"Niciodata toamna, nu fu mai frumoasa".
Asa spun in fiecare an, caci fiecare toamna e speciala. Si ma zbat in fiecare octombrie intre frumusetea fara seaman a padurilor si tristetea griului ce se apropie pas cu pas de noi. Iesirile se scurteaza in armonie cu ziua din ce in ce mai scurta, dar se si indesesc. Turele lungi de bicicleta sunt inlocuite cu iesiri scurte in padurile de foioase, caci toamna e a doua primavara, cand fiecare frunza e o floare. Si toamna mie imi place sa ma imbat cu culoare.
Am inceput devreme, din primele zile ale lui octombrie. Cateva zile de concediu venite pe neasteptate si care se cereau a fi luate cat mai repede posibil inseamna ca accept orice vreme, numai frunze galbene sa fie. Si azi mergem sa le cautam pe Magura Branului. Fara tinta, fara plan, cu dor de stat afara, cu dor de soare, de galben si de rosu. La asta am asortat si cateva prajituri (una inainte si una dupa tura) si a iesit ceva extrem de reusit.
Ne apropiem de schimbarea orei, soarele rasare din ce in ce mai tarziu si acum e un moment bun pentru Morning Glory. Prognoza zice ca fie va fi spectacol cu mare de nori fix sub varf, fie nu va fi nimic. Nu a fost nimic. Soarele a rasarit, dar nu in Postavaru. A rasarit la cota 2000 si la Balea, semn ca prognoza a fost buna, doar ca a gresit cu 100 m nivelul plafonului de nori...
Dupa ani si ani, acum cand ma caracterizez ca fiind ciclista amatoare si nu alergatoare montana, in sfarsit imi e usor sa fiu la MPC, fara sa particip. Poate in anii urmatori ne veti gasi ca voluntari cine stie pe unde. Anul asta am fost doar la galerie. Am luat copiii (multi la numar, cat sa umplu o masina), mi-am luat si inima in dinti caci nu stiam cum o sa ma descurc eu cu atatia copii si am plecat spre la drum. Initial spre Magura, pe poteca piticilor, iar apoi ne-am schimbat resedinta pentru poienile de la Plaiul Foii. Galeria de la Magura a iesit chiar fain, caci alergatorii au venit cumva in grup compact, au trecut repejor, entuziasmul copiilor era mare. La Plaiul Foii, cum deja s-a instalat obisnuinta si a si crescut grupul de copii, joaca a fost cea care a dictat mersul orelor si galeria a ramas mai mult in sarcina oamenilor mari. Dar important este ca am petrecut o zi intreaga afara, in soarele bland de octombrie, am incurajat si am salutat oameni dragi si am si socializat (oamenii mari cu oamenii mari, copiii in lumea lor).
O alta zi libera, tihnita, in care nu fac decat sa ma bucur de ore in plus alaturi de prietena mea. Si de toamna. Le am pe amandoua alaturi. Si trebuie sa recunosc ca eu chiar ma bucur ca raman in loc, aici sub Tampa, sa ma bucur in continuare de potecile ei stiute si mai putin stiute, sa imi scurg iarna printre nori, ceata si umezeala si sa visez la saptamanile in tarile calde...
Una din rarele iesiri matinale in doi. Caci atunci cand copilul vrea sa fie primul la gradinita, soarele rasare tarziu si picioarele inca nu au ruginit de tot, se poate.
19 octombrie-Foculet pe Stejeris
Noi, oamenii mari ne doream de ceva vreme sa vedem apusul de pe Piatra Corbului. Doar ca nu e treaba usoara sa convingi si copilul ca asta e suficient de interesant sau ca e timp suficient si de apus si de desene. Intelegerea temporalitatii e un lucru care ia timp si la 5 ani 100 de ani se amesteca cu 10 zile si la somnul de pranz inca se ureaza noapte buna. Si Radu era cat se poate de sceptic in ceea ce privesc sansele noastre de a prinde apusul, iar amintirile mele de acum 5 ani, cand am fost acolo cu Claudia si Miruna erau cat se poate de vagi. Insa in realitate nu sunt decat 10 minute de mers, poteca e superba, plina de frunze, iar piatra inca nu a fost napadita de vegetatie,asa cum ma asteptam. Cu siguranta vom mai reveni acolo...
Azi a fost spectacol pe Tampa. Si m-am bucurat asa cum imi place mie, in liniste. Marea de nori din depresiune era destul de sus si desi nu am prins efectiv rasaritul, m-am sincronizat perfect cu momentul in care soarele a iesit deasupra norilor. A fost ziua aia in care pana si mie mi-au iesit niste fotografii decente.
Profit de excesul de zile libere si o chem pe mama la Brasov. Este ultima strigare la frunze galbene asa ca o scot pe mama la o plimbare pe Tampa, mai pe jos asa, caci pe sus, fagii sunt deja scuturati.
O alta Morning Glory, din seria copilul vrea sa fie primul la gradinita, iar parintii sa prinda rasaritul pe Tampa.
Astazi e ziua in care soarele rasare cel mai tarziu inainte de schimbarea orei. Mai precis la 8. Mai este si weekend, asa ca pare un moment bun sa mai incercam o data cu Marius un Morning Glory pe Tampa. Din pacate rasarit nu va fi, pentru ca avem un plafon de nori serios la est. Dar clatitele ies chiar bune si trebuie sa mai repetam experienta.
Sincer nu credeam ca o sa mai prind un slot in care sa strang 100 km pe cursiera in octombrie si 100 km erau destul de optimisti daca e sa ma gandesc ca ultima data cand m-am urcat pe rotile subtiri a fost...in august. Totusi baietii isi fac de drum in Postavaru, iar eu astept cuminte sa se risipeasca ceata din depresiune si sa iasa soarele. Desenez ceva, dar ajung sa fac altceva, respectiv Poiana Marului-Sinca Veche dus-intors. Asfaltul e ireal de bun dupa lucrari, versantii mai pastreaza ceva din culorile toamnei, soarele e darnic astazi si eu pedalez fericita la tricou si pantaloni scurti. Iar in minte invart tot felul de combinatii pentru evadari insorite la iarna. Pentru ca trebuie sa recunosc, sunt dependenta de soare.
Ultimii 20 de kilometri sunt destul de grei, dar trag de mine si inchid ceasul dupa 110 km. Apusul il vad de pe canapea, caci nu mai am motivatie sa urc nicaieri...
Azi e un event fain organizat de Adi Branescu, o intrecere amicala intre alergatori si biciclisti. Formatul e unul simplu. Toata lumea pleaca din Piata Unirii si conteaza doar cine ajunge primul pe varf. Fata de editia din 2020 s-au strans mult mai multi oameni, garantia unei socializari pe cinste la cabana. Eu urc cu Marius cu gondola, iar apoi coboram pe Drumul Rosu, la final de zi.
Am facut din nou schimb de biciclete toamna asta si astept sa ma impresioneze full-ul. La deal e mortaciune rau, comparativ cu hard tail-ul, iar momentan, la vale, nu ma ajuta frunzele de pe poteci. Dar speram la o toamna lunga, in care in noiembrie se toaca frunzele si noi stam pe bicicleta pana la Craciun.
0 comments:
Trimiteți un comentariu