marți, 3 ianuarie 2023

Sezonul 2022


Aceeasi bicicleta, aceeasi tehnica defectuoasa pe coborari, ceva mai multe kilograme ca anul trecut, dar cel mai lung sezon de pana acum. De rezultate nu m-am plans niciodata, mereu au venit, caci in Romania sunt (inca) putine fete care merg la ture lungi (cursiera si mtb) si nu exista o concurenta prea mare. Desi au fost curse in care am mers chiar bine din punct de vedere al rezultatului (comparativ cu elitele) si curse mai slabe (tot comparat cu Suzi, Salome si Miruna), una peste alta, la final feelingul e ca a fost un sezon destul de constant, cu cursele bune si foarte bune "alergate" acasa.

Sezonul 2022 nu era deloc in plan sa fie asa de lung si atat de bogat in curse. Dupa experienta de anul trecut cand am batut tara in lung si lat la etapele de Cupa Nationala si m-am dat pe trasee care mi-au placut mai mult sau mai putin, am zis ca in 2022 voi fi mult mai selectiva si voi merge doar la cursele la care imi doresc sa merg, fie pentru ca au trasee faine/care mi se potrivesc, fie pentru ca au premii ok in bani.

Dar planul din iarna (si nici macar cel din primavara) nu se potriveste cu realitatea unei familii marite peste noapte de la 2 la 3 membrii. Si uite asa, un pusti de 5 ani a intors planurile cu susul in jos si m-a determinat sa merg la concurs dupa concurs, ca unica evadare din realitatea cotidiana. Cateva ore/zile petrecute cu bunicii erau acceptabile comparativ cu cateva zile cate ne-ar fi necesare pentru o tura de bikepacking.

Tot pustiul mi-a aratat ca uneori less is more. Cifrele de pe Strava arata clar ca anul acesta am avut cele mai putine ore de antrenament, cea mai mica distanta totala pe bicicleta si nu chiar asa de multa elevatie pe cat ti-ai putea imagina ca se strange la Brasov. Toate cifrele au cazut (desi statistica de final de an spune ca nu au cazut foarte mult, dar cred ca m-a tras in sus luna din Spania). Au fost insa multe zile de recovery, ca sa zic asa, in care petreceam totusi timp afara cu Marius, care nu e nici el genul care sa stea in varful patului...


Au fost in total: 

14 concursuri
10 concursuri de MTB
2 curse de cursiera
2 curse in sistem in sistem de Gentelmen's Race, de cursiera
47 ore in concurs

Sezonul a inceput cu Triada de MTB, cursa de o zi, unde am mers prost pe coborari si m-am simtit prost pe bicicleta, overall. Am terminat si pe 2, fara sa inteleg mare lucru din concursul asta, consolandu-ma cumva ca anul asta nu va fi anul concursurilor si e ok si asa, caci in fond sunt alte prioritati.

Epopeea locurilor 2 continua cu Cozia MTB, prima etapa din Cupa Nationala. Imi doream de ceva vreme sa fac traseul de la tura lunga si faptul ca acum era si parte din Cupa Nationala era o motivatie chiar si mai mare. Primele curse sunt sinonime cu suferinta caci dureaza ceva pana te reobisnuiesti cu realitatea pulsului din zona 5. La Cozia a fost si destul de cald comparativ cu standardul termic din Brasov, asa ca suferinta a fost dubla. Desi ma asteptam cumva sa nu fie concurenta prea mare si sa vin in spatele elitelor, Anca Popescu mi-a bagat watii in cap, organizatorii au comasat elitele cu masterul si amatorii si eu am ramas cu unicul castig al unui prim concurs care sa deachida sezonul.

Gentelman's Race avea sa fie ultima cursa pentru care nu trebuie niciun fel de aranjamente familiare. Pur si simplu te inscrii si te duci. Inca nu mi-am revenit din dusul rece numit Cozia, dar ma consolez ca la cursiera ar trebui sa mearga mai bine pedala avand in vedere tot timpul din primavara petrecut pe roti subtiri. Adevarul e ca am o zi buna, pedala merge si indeplinim profetia lui Radu atat din punct de vedere al timpului efectiv de cursa, cat si al locului din clasament. Entuziasmul revine.

Vidraru Bike Challenge a fost din nou despre suferinta, desi nu am simtit ca am suferit cu folos, ca anul trecut, caci timpul final a fost cu 30 de minute mai slab. M-a durut spatele si am urcat prost. Din nou un gust amar caci s-au premiat in bani doar elite feminin si cel mai probabil anul urmator o sa zic pas si o sa merg in zona doar pentru socializare si pentru o tura de cursiera duminica, dupa concurs.

Transfagarasan Challenge si KOM-ul de la Paltinis. La Tranafagarasan Challenge eram inscrisa de cand lumea si pamantul, din 8 martie. Si desi era concurenta mare (aka multe fete inscrise), trageam speranta ca o sa mearga pedala, asa cum a mers toata primavara pe cursiera. Si am avut dreptate cu un onorabil loc 3 la open, respectiv 2 la categoria de varsta, dupa Ela. Bun a fost si KOM-ul de la Paltinis si aparent eforturile astea relativ scurte dar de intensitate nu intra rau deloc. Ambele concursuri au avut premii in bani chiar ok si in sfarsit nu am mai iesit pe minus.

Guduc MTB. Aveam cumva chef de un concurs mai mic, fara presiune. Cum Radu a fost la Maratonul Tarnavelor mie imi revine Guduc MTB. Unde am mers prost. Am venit pe 2, iar Roxana a venit si la la cateva minute in spatele meu. Plus ca am plecat flower-power, fara foita si m-a prins o ploaie pe coborare, sora cu hipotermia.

Motorsirulo Challenge e mai mult un pretext pentru a fugi o zi intreaga impreuna de acasa. Plus ca aveam o restanta cu evenimentul asta de anul trecut, cand desi am mers bine, o pana m-a facut sa termin undeva pe la jumatatea clasamentului. Acum aveam de gand sa merg cel putin la fel de bine, voiam sa fiu prima fata si poate si un top 10. Asa ca am plecat setata sa merg in regim de concurs toti cei 200 km. Bun, nu in zona 5, dar nici cu pauze inutile  e bere, KFC etc.  Rotund, constant, zona 3, zona 4. Suferinta e aceeasi si daca stai pe bicicleta 7 ore si daca stai 11 ore...7 ore suferi mai intens, dar apoi te relaxezi cu picioarele in sus, mancare buna si bere....Sau 11 ore mergi incet, ajunge sa te doara toate cele de la statul in sa, ti se pare ca nu se mai termina etc... Mereu voi alege varianta repede si cat mai scurt posibil si aceeasi strategie am aplicat-o si aici. Anul acesta oamenii au fost chiar mai bine organizati comparativ cu anul trecut cu punct de hidratare si alimentare, asa ca nici macar sa ma opresc la magazin nu a mai fost nevoie...Timpii au fost asa si asa. Pe anumite segmente mai buni ca anul trecut, pe alte segmente mai slabi. Insa per total, pot sa spun cu mana pe inima ca am facut o cursa buna, asa cum imi doream.

Pe la jumatatea sezonului am schimbat si echipa si am trecut la Merida, in primul rand pentru ca anturajul in care ma invart e format din oameni de la Nomad (Radu, Suzi, Iustin). Pentru ca am ajuns sa impartim cazari si cine post-concurs si sa ne simtim bine impreuna. Apoi am inceput sa vad beneficiile de a avea o echipa si lucrul acesta s-a simtit cel mai bine la campionatele nationale. Insa prima cursa in tricoul verde de la Nomad a fost acasa- Teleferic Challenge. Un traseu care nu imi place in mod deosebit, dar care are premii mari si costuri minime. Practic in afara de inscriere si geluri, nu dai banii pe nimic. Am oscilat pana in ultima zi daca sa ma inscriu la tura medie sau la tura lunga si sfatuita de Radu m-am inscris la tura medie. Chiar daca erau multe fete, erau sanse bune sa vin pe 1. Era esential sa merg bine si sa nu gresesc. Traseul il stiam, recunoastere facusem, era uscat, conditiile pareau perfecte. Si adevarul e ca am facut o cursa buna cu care am spart in sfarsit gheata locurilor 2 care incepusera sa ma urmareasca sezonul acesta.

A doua cursa alaturi de cei de la Nomad a fost la TBT. O cursa pe care o aveam de mult pe lista, dar a trebuit ca ea sa fie inclusa in calendarul Cupei Nationale, ca sa ma motivez sa particip. Teoretic profilul cursei mi se potriveste, cu o urcare lunga la inceput si apoi, fara probleme tehnice. Un traseu de flow si de fuga. Insa de data asta, probabil fix pentru ca elevatia nu e importanta, la tura lunga s-au strans suficiente fete si nu exista decat un clasament la open. Termin pe un onorabil loc 3, mai bine decat m-am asteptat. A fost o cursa la care m-am simtit bine si care mi-a dat sperante pentru Campionatele Nationale, care vor fi peste 2 saptamani.

Pentru Nationale aveam un plan si aveam sperante...Asta pana sa fac covid. M-am hotarat in ultima zi de inscrieri sa merg totusi si a fost o cursa urata si solitara, in care am suferit de la un capat la altul. Urata din cauza traseului ales, solitara din cauza numarului mic de participanti si grea datorita covid-ului. M-au ajutat insa enorm Daniel si Iustin care au stat in mai bine de jumatate din punctele de alimentare/ hidratare, mi-au indesat geluri in buzunare si apa rece in bidoane. In egala masura am savurat podiumul acela si tricoul sta chiar bine pe mine. Posibil sa il si imbrac la cateva ture😄 .

Up to Postavaru e un concurs pe care pusesem ochii inca de anul trecut si mai ales pentru ca este acasa. In Poiana Brasov. Daca in 2021 a fost un concurs bazat exclusiv pe urcare, acum baietii s-au jucat putin cu potecile din bikepark si au introdus si putina coborare. Merg sa fac recunoastere si sa exersez scurta coborare cu Radu, dar inainte de concurs ploua, asa ca ajung sa fac ce stiu mai bine- sa iau cele 2 viraje de inceput pe langa bicicleta. De urcat  urc insa chiar bine. Le am pe Suzi si pe Miruna constant in campul vizual. Simt ca in sfarsit a sarit dopul de dupa covid si motoarele au reinceput sa mearga. Up to Postavaru a fost si cel mai profitabil concurs de pe anul acesta.

Dupa Nationale entuziasmul meu pentru concursuri s-a terminat. Ma motivez cu greu sa merg la Apuseni, la ultima etapa a Cupei Nationale. Am chef de frunze galbene si drumetii lungi si perspectiva de a conduce cu orele spre Cluj si de a suferi pe un traseu destul de lung, nu ma atrage deloc. Cum aici matematica e simpla si tot ce trebuie sa fac ca sa imi castig categoria si cupa e sa termin, merg conservativ. Ma opresc in puncte si mananc mancare solida. Imi iau in buzunar batoane si alune. Dau cu ulei pe lant si apas pedala doar 95% din cat o fac la alte concursuri. Totusi, ritmul asta mai asezat imi prieste. Nutritia merge, nu ma doare nimic si termin cei aproape 80 km cu zambetul pe buze.

Bike Race este ultimul concurs al sezonului. Simt uzura, mi-a disparut cheful, visez doar la off-season. Dar e acasa. Pe potecile pe care ies saptamana de saptamana. Asa ca mai rascolesc putin in gramada de entuziasm, mai gasesc niste jar, suflu de cateva ori si ma aliniez la start. Am facut cea mai buna cursa a sezonului comparativ cu elitele, dubla impreuna cu Suzi la open feminin si de acum imi jur ca pun bicicleta in cui pana incepe sezonul de Zwift.

Planuri pentru anul urmator?

Clar trebuie sa schimbam strategia in familie si sa nu mai mergem amandoi la aceleasi concursuri, astfel incat sloturile in care Marius sta cu bunicii sa fie rezervate pentru ture in doi, fie de aventura, fie de bikepacking.  In plus, pustiul sta din ce in ce mai bine pe bicicleta si de la anul putem incepe sa facem echipa la proba family 💪.  

2 comments:

Claudia spunea...

Erai și înainte de Marius capabilă de organizare exemplară, dar acum îmi pari și mai eficientă, astfel că 2023 va merge chiar mai bine ca 2022. Consecvența și împărțirea timpului în familie, două chestii la care te pricepi foarte bine, n-au cum să dea greș. Iar ce faceți cu Marius îl va aduce mult mai repede ca pe oricare alt copil în lumea outdoor a activităților de orice fel și, desigur, a independenței.
Bravo pentru un 2022 împlinit și spor în spițele lui 2023!

Mihaela Diaconescu spunea...

Nu sunt sigura cat de organizata am fost anul acesta. Ceea ce m-a ajutat a fost faptul ca am avut parte de o perioada foarte linistita la job si cu 0 stres, ceea ce duce la o oarecare stare de zen, rabdare si genereaza extra timp. Ma indoiesc ca 2023 va fi la fel pe acest plan. Insa da, 2022 a fost un an reusit si nu regretam deloc faptul ca il avem pe Marius alaturi de noi. Trebuie doar sa gasim solutia sa il convingem ca e fun si sa stea o saptamana sau doua la bunici, fara mama si tata :D .