Iarna a venit cu greu in Brasov si dupa mine putea sa stea la ea acasa, sa imi lase drumurile depresiunii curate si sa puna doar asa o mana de zapada prin munti, cat sa aibe entuziastii hivernali pe unde sa isi toceasca coltarii. M-am bucurat de potecile si drumurile uscate cat am putut, dar la final de luna a trebuit sa invat sa ma bucur si de sanius si alte sporturi iernatice. Ce e drept, daca nu aveam copil, fugeam si anul asta o luna pe undeva...poate pe coasta de sud a Portugaliei.
 |
| Cam asa arata iarna perfecta din punctul meu de vedere |
sau problema de ciclist amator: de cate liniute Zarnesti-Plaiul Foii e nevoie pentru a strange cei 100 km propusi pentru azi?
Prognoza anunta soare si 9 grade pentru astazi, insa la ora 11 soarele se lasa inca asteptat in depresiunea Brasovului. Desenasem o bucla spre Sfantu, dar pe vremea asta e o mare engima cand voi reusi sa ies din ceata, asa ca profit de faptul ca Radu si Marius merg spre Casa Folea si ma hotarasc sa ies din ceata...motorizat.
In Tohan deja e soare asa ca ma pun pe pedalat. Prima idee e sa merg spre Plaiul Foii si sa mai trag putin de timp. Poate se ridica ceata in depresiune, poate imi vin idei de cum pot lungi tura...
Prima lungime Zarnesti-Plaiul Foii merge bine. Trafic moderat, multi ciclisti, pe alocuri ud, pe alocuri uscat si mult soare.
Fac o prima pauza in Zarnesti cat sa arunc o coaja de banana si decid sa nu dau vrabia din mana pe cioara de pe gard si sa mai dau o tura spre Plai. Apoi ma conving ca daca o dau si pe a treia pot sa ma intorc triumfatoare acasa. Oricat de haina o fi ceata din depresiune, 20 de kilometri ii dovedesc eu!
Adevarul e ca ceata (re)incepea la iesirea din Cristian. Si mai adevarat e ca cel mai tare am inghetat la coada de la spalatorie.
Cand stii ca se termina huzurul si vorbim deja, probabil, de una din ultimile ture de bicicleta din mijlocul programului, accepti si vant si nor si iesi sa invarti pedala.
La munte a venit iarna, inclusiv in Postavaru. Nu e iarna aia de scos schiurile, daca nu esti un entuziast al schiului, dar e suficienta zapada cat sa bucure copiii. Asa ca azi ne infiintam la cabana, noi adultii cu ceva lichide calde in fata, copiii afara, in frig, la joaca. Coborarea cu farasele merge decent pana mai jos de intermediara.
Adevarul e ca la 5-6 ani nu e foarte fun sa urci sute de metri la deal. Si pot sa inteleg asta. E fun sa te joci, e fun sa cobori in alergare, e fun sa te dai cu farasul pe zapada, dar nu sa urci. Si cum eu si Elena intelegem nevoile astea ale copiiilor (si probabil nu aveam chef de proteste), ne punem de acord sa urcam spre Garbova cu telescaunul. Acum, ca urcarea e 50 lei (comparativ cu 30 in Poiana cu gondola) e alta treaba, mentalitate de bisnitari care vor sa scoata bani si din piatra seaca, desi telescaunul ala clar nu face mai mult decat gondola din Poiana. Oricum, macar sus e soare pentru mame si zapada pentru copiii. Soarele a ramas darnic toata ziua, zapada insa a fost ceva intermitent, iar la coborare s-a transformat intr-o mare noroiala, macar am folosit hainele de ieri si nu e nevoie sa speli doua randuri.
Dupa o sesiune de ploi si vreme proasta in depresiune, se intrevede in sfarsit soarele si pe strada noastra. Vineri, Postavaru a iesit pentru prima data in ultimile zile de sub plapuma, cateva ore si cine a avut cum sa fuga repede pe sus, a fost un fericit. Dupa asa vesti/ imagini (traiasca cei care au impanzit Postavaru cu camere web), destinatia de sambata era implicita. Niciodata nu e suficient de mult Postavaru. Ne inarmam cu sanii , farase si alte dispozitive alunecatoare si ne infiintam la gondola. Sus e soare darnic, iar langa cabana un loc de joaca strasnic pentru toate varstele. Coborarea pe sanii / farase pana mai jos de intermediara nu a dezamagit nici ea si desi nu e sezon de schi, macar saniusul pare sa mearga
Am capul destul de bruiat dupa ziua de ieri cu Marius si stiu foarte bine ca pentru mine, nimic nu functioneaza mai bine ca...fugitul de acasa, preferabil in natura. Imi calculez ca nu am timp decat de un Postavaru pana la ora setata de Radu sa iasa cu cursiera si desi nu ma atrage foarte tare ideea, caci am fost si ieri in Postavaru, decid totusi ca e mai bine sa o iau din loc. Cum partiile nu ma incanta deloc (un amestec trist de zapada si noroi, totul rascolit de ratracuri), urc pe la Pestera de Lapte. Picioarele merg bine, varful e la locul lui, desi nu l-am mai vizitat in ultima vreme. Pe sus ma bucur de soare si singurul regret este ca nu mai am timp sa trec si pe la cabana pentru o prajitura...Si coborarea merge suprinzator de bine si din cei 10 kilometri as spune ca am alergat mult mai mult decat m-am asteptat.
Am simtit primavara in aer inca de ieri, dar nu am avut cum sa ies, asa ca o pandesc si marti dimineata. E tot aici, in depresiune, nu a plecat nicaieri. Si desi e 7.30 dimineata, eu invart fericita pedala spre Stupini in hainele de primavara. E incredibil ce se intampla la Brasov acum in ianuarie si sper din suflet sa nu platim pentru asta prin aprilie-mai, dar ma bucur de tot. De faptul ca pot sa pedalez inainte de job si sa nu mor de frig, de hainele lejere in care sunt imbracata, de ploaia in spatele careia merg si de soarele ce a iesit la Zarnesti si tot asa. Cu vantul nu prea m-am inteles, caci a batut doar din fata...Cand sa il am si eu din spate, s-a oprit.
Radu si Suzi spun ca potecile sunt in stare excelenta si ii cred pe cuvant. Dupa ce il las pe Marius la gradinita ma confrunt cu o dilema: rasarit pe Dealul Melcilor vs mai mult timp pe poteci. Aleg rasaritul, din simplul motiv ca va fi singurul pe saptamana asta. Cu timpul ramas, traversez Schei-ul si apuc sa urc la Bancuta si sa cobor in Saua Tampei. Platul din Racadau intra la fix, asa, la final de tura, uscat si scaldat in soare.
Dupa cum arata prognoza, asta e ultimul weekend de toamna-primavara inainte de a veni iarna cea adevarata. Asa ca e musai sa ies afara. Nu ma tenteaza foarte tare sa ies la rasarit, as prefera sa profit de putinele ore de lumina, asa ca ma decid pentru Piatra Mica. Situatia, asa cum se vede ea de la geam este simpla: nor, nor si nor pana pe la 1600 m, apoi soare pe creasta. Iarasi e mare de nori, iarasi ar prinde bine o zi intreaga petrecuta afara, la altitudine, insa nu ma lasa cursa lui Radu si planul lui de antrenament😄 .
La 8 cand plec de la masina, poteca ce urca de la Fantana lui Botorog este linsitita. Pamantul este inghetat si doar urmele adanci in noroiul acum intarit tradeaza sutele de picioare ce urca si coboara pe aici in orice zi de weekend. Poiana Zanoaga este nemiscata sub bruma ce acopera orice fir de iarba. Ma intreb ce mai face brandusa pe care au admirat-o luni Tudor, Victor si Andra. O curajoasa grabita, cu capul in nori, prea credula in fata temperaturilor mincinoase.
La cabana nu opresc, maresc pasul spre Saua Crapaturii, caci deja pe ici, pe colo, se vad petice de cer albastru si eu astazi sunt aici ca sa ma intalnesc cu soarele. Impreuna cu soarele vine si zapada si traseul pe la lanturi si prin hornurile Pietrei Mici e pe alocuri destul de inghetat. Gherutele ma ajuta, dar trebuie sa imi caut cu grija prizele pentru maini. Am parte de poteca buna, vantul e calm, creasta e doar a mea. Daca nu m-ar astepta Radu acasa, pentru a face schimb, as sta aici toata ziua, tolanita la soare, mai ales ca o data ce incep coborarea o sa intru din nou in ceata si frig. Ma misc repejor prin Zanoaga, caci nu e rost de stat la congelator si decretez, la masina, ca asta a fost o alta tura reusita, de raid.
Deschiderea sezonului de schi bate la usa. De fapt se va intampla chiar maine. Asa ca din prea mult entuziasm ne gandim ca asta ar fi o seara buna sa urcam la cabana. Pe jos, tragand saniile dupa noi. Noi adultii ne dam insa seama, destul de rapid, ca nu are niciun sens, fiind o munca de Sisif. Pur si simplu prea multa munca pentru prea putina distractie. Reusim insa abia pe la Intermediara sa il convingem si pe Marius si sa ne punem cu fundul pe sanii, dand drumul la distractie.
Sa urci cu autobuzul pana in Poiana si apoi sa cobor cu sania pana la Pietrele lui Solomond, facand eventual concurs cu alti copii, ei bine, chestia asta poate sa dea dependenta chiar si pentru oamenii mari.
Nu imi era deloc dor de frig, udatura, zapada, frig, zapada. Si mai multa zapada, balti in masina, uscat echipament pe calorifer. Si acum, de cand e Marius, si mai mult echipament de uscat pe calorifer, de parca nu imi ajungea tot ce isi intindea Radu pe toate caloriferele din casa...Dar no, daca tatal se sacrifica sa ii hraneasca copilului entuziasmul pentru schi, eu profit de orele libere pentru o prima urcare la cabana. Urcare faina pana la statia Intermediara, destul de neplacuta dupa aceea datorita aglomeratiei de pe partie. White-out-ul era la datorie. La fel si prajiturile de la cabana. Am luat si la pachet pentru baieti si m-am bucurat ca nu m-a omorat nimeni pe partiile destul de aglomerate pentru gustul meu.
2 comments:
In plin sezon de schi/bicicleta/sanius/gradinita imi imaginez cat de muncit arata calorifele voastre. Ale noastre sunt mari si verticale, dar cum tot avem nevoie de uscat la foc continuu, ne-am luat uscator de rufe, unul mai mic sa intre in baie si pe sarmele caruia insiram de zor. Basca gresia radiaza caldura si e locul perfect de aruncat sosetele :D
Bine ca nu suntem la fel de activi ca voi, ca nu stiu ce ne-am face!
Sa stii ca noi ne-am descurcat cu cele 2 calorifere de la baie si unul din sufragerie (pentru claparii lui Marius).
Trimiteți un comentariu