Cand copilul nu-i acasa...

Un weekend de vara cu Marius plecat la bunici a dus la scoaterea echipamentului de bikepacking din pod si la un short friday la munca, continuat cu un long ride & push bike pana pe Comisu.

Initial, Radu desenase ceva cu 3 munti in 2 zile: "urcam in Leota, coboram in Rucar - Bran, urcam in Iezer, facem creasta Iezerului, coboram pe Setu-Papau, urcam in Fagaras pe Valea Zarnei si luni dimineata coboram din Comisu spre masini".

Mai trece o zi si o tura de seara in Piatra Mare, mai taiem un munte din plan si ramanem cu Fagaras si Iezer. O tura perfect ciclabila ma asigura Radu :).

Perfect ciclabilul a tinut vineri seara pana in Saua Namaia, pe la 1300 m altitudine. Cam aici trebuie sa parasim forestierul si sa intram in padure spre varful Comisu. 3 ore arata indicatorul si eu nu de ce, caci drumul de pamant pe care l-am prins pare ca ne va duce pana sub varf. Asta doar in imaginatia mea. Radu ma asigura ca o sa avem parte de push bike si prin padure. Si adevarul e ca inaintarea e anevoioasa. Sunt si bucati de push, sunt si segmente pe care coboram, doar ca sa avem ce sa urcam la loc si in general, pare ca padurea asta nu se mai termina. Ajungem la izvor cu ultima geana de lumina si facem urcarea finala la frontala. Imi place aerul racoros cu care ma intampina muntele. Adie o boare, suficienta cat sa apreciem adapostul tarpului, pe care Radu il monteaza cu view direct spre rasarit. Daca tot nu am vazut apusul, macar rasaritul sa il vedem, direct din confortul sacului de dormit.

La plecarea din Plaiul Foii, unde era inca perfect ciclabil

Luam pulsul acasa. Copilul si bunicii sunt bine

Vantul ma deranjeaza cand si cand, la fel si folia tarpului, pe care s-a pus condens si care imi atinge sacul de puf cand ma intorc de pe o parte pe alta.

Cu un ochi evaluez sansele unui rasarit azi si cum calculele nu dau bine deloc din cauza norului de la orizont, inchid ambii ochi, mai fur 30 de minute de somn si creierul ma rasplateste cu cel mai frumos rasarit. Ceva plamadire a mintii, cu un Fagaras pudrat cu zapada, cu un soare ce rasare repede si pe care cateva flori proiecteaza umbre in contre-jour si o gradina magica cu fructe din cele mai dulci. Stiu ca visez, dar e asa faina plasmuirea asta, incat mai tin putin, voit, ochii inchisi, pastrand visul pe pleoape si in amintire

Asta avea sa fie cea mai reusita dimineata a turei noastre de bikepacking. Soarele s-a miscat cum trebuie, s-a ridicat deasupra norului si acum ne incalzeste placut. Terciul de ovaz a iesit cremos si aromat, iar cafeaua potrivit de tare, ma binedispune.

Aproape ca in reclamele de la Therm-a-rest

Simt ca e un bun inceput de zi si ca orele din creasta Fagarasului vor fi, in mare parte, placere. Nu am mai parcurs niciodata segmentul Comisul-Curmatura Zarnei in sensul aceata si oricum, despre mtb-ul din Creasta Fagarasului am pareri impartite... Full-ul nu ma ajuta mai mult decat o facea hard tail-ul pe poteca ingusta croita printre malurile de iarba. Si nici mare ramp up la skill-uri nu mi-am facut...

Cum necum ajungem in Curmatura Zarnei si din amintirile mele, de aici totul avea sa fie usor. 200-300 m la vale spre stana pe poteca, apoi un drum ce incepe la 1600 m si ne scoate dupa vreo 30 km in asfaltul de la Nucsoara. Da, doar ca astea erau doar amintiri de acum 4 ani si mai bine. Realitatea e ca drumul s-a stricat fiind maturat de ape, stana nu mai e in folosinta, iar poteca a fost inghitita, la propriu de vegetatie. Atata mare de iarba nu am traversat de multa vreme. Iarba inalta cat un stat de om, cu seminte din acelea enervante care iti intra in incaltari si nu mai ies de acolo... Si prin care tragi sau impingi sisific bicicleta.

Zone din astea salbaticite vin insa la pachet cu biodiversitate (ursi in cazul nostru) si muulta zmeura la care nu a ajuns picior de biped. Doar noi si ursii ce ne batem pe bobitele roz si pline de dulceata. Facem nazuri, alegem doar ce e mare si frumos si cu greu ne dam dusi la vale. Dupa portia de iarba in papuci, vine portia de picioare in rau. Nenumarate traversari ale Zarnei, direct prin albie, desculti, prin apa dureros de rece...  Asta pare un joc prost ce nu se mai termina si din care nici nu ai cum sa iesi... 

Valea Zarnei, in varianta salbatica

Jos, la forestierul de 30 km ne prafuim din cap pana in picioare, fara ca macar magazinul din sat sa aibe ceva mancare cu sens... Conserve de carne deloc imbietoare, conserve ieftine de peste, fanta de struguri si inghetata... Cu asemenea oferta eu sigur nu urc in creasta Iezerului... 

Asa ca dupa negocieri stranse, reusim sa cadem la pace si sa sarim doar Curmatura Bahnei, ca sa ne apropiem mai mult de Campulung. Drumul are grija de noi in seara asta si ne scoate in cale o stana nefolosita, astfel incat scap de bivuacul in iarba mare din seara asta si il inlocuiesc cu aerul statut cu arome de branza. 

In ultima zi a singurei noastre ture de bikepacking de pe anul asta ne stau in fata doua variante, ambele cu multi kilometri,ambele trecand prin Campulung si ambele in teren oarecum cunoscut. 

Putem merge mult pe asfalt, in directia Podul Dambovitei, pentru a ne intoarce pe la poalele Craiului. Sau putem profita de vremea buna pentru a urca in Leota si a mai sta putin la altitudine, prin locuri unde nu ajungem chiar in fiecare zi. De data asta aleg eu si aleg Leaota. Apropierea spre Stoenesti merge bine, insa apoi Valea Badenilor pare pur si simplu nesfarsita. Urca  cumva greoi, cu suficiente portiuni in soare sau mancate de ploile recente.  Din amintirile mele de la 4 munti trebuia sa fie mai usor... 

E bine abia cand iesim din padure la 1800 m altitudine. Si e si mai bine cand ne oprim sub varf, la o pauza de masa. 

Doar ca binele nu tine mult si Leaota nu e asa, un camp de iarba cum le  cade bine unor picioare deja obosite. Implica si push bike si carry bike, iar Curmatura Fiarelor, ce de pe varf parea atata de aproape, vine cu greu. 

Mergem in aceeasi directie impreuna cu un cuplu ce merge la hike si reusim sa ii depasim doar ajutati de coborare. Coborarea din Curmatura Fiarelor e inca ok,  in ciuda ploilor de vara asta ce au distrus multe poteci. Salveaza putin dintr-o zi lunga de pedalat... 

Din Moeciu avem abordari diferite pentru a ajunge in Zarnesti. Radu, cu zaharul in sange dupa o portie serioasa de gofre cu glazura de ciocolata merge spre Valea cu Calea. Iar eu prefer varianta mai lunga si mai rulabila prin Tohan. Ajung mai repede si tot stand pe banca in centrul Zarnestiului, imi pare usor de necrezut cat de animat e locul intr-o zi de duminica seara, la ora 21.00.

Per ansambul, tura asta nu a salvat un an intreg de bikepacking, dar au fost 3 zile facand ce ne place. Inca suntem in cautarea retetei care sa ne aduca mai multe astfel de zile, petrecute doar in 2.

Foto by Radu