Orice zi libera cu soare afara se cere petrecuta afara. Dupa ce ma fragezeste bine Irina la sala, continui cu o drumetie in Piatra Craiului. Initial in varianta plimbare fara pretentii si bai de soare cu Doru, Oana si copiii, iar de la doua incolo, intr-un mars spre si dinspre La Om.
E ora 15.05 si toata lumea normala coboara spre casa. Doar noi urcam/ ne pregatim de urcare. Radu se arata suprins ca astazi nu me-am intalnit cu nimeni, asta pentru ca jumatate din turistii din Crai erau aici, pe traseul spre La Om. La Grind suntem priviti cu scepticism cand lumea vede ca pornim pe varf atat de tarziu. Explic in doua vorbe ca nu ne ia mai mult de 1h45 dus-intors, dar stiu ca vorbele mele sunt judecate cu scepticism. Insa pe mine chiar nu ma intereseaza asta, stiu foarte clar cat fac si la urcare, si la coborare si stiu ca afirmatiile mele nu sunt vorbe goale. Urcarea chiar mi-a iesit in 59 de minute, cu tot cu o pauza de masa de 5 minute. Daca bocancii (de care m-am dezobisnuit) si supra-pantalonii nu s-ar fi simtit ca o carcasa enervanta, limitandu-mi libertatea de miscare, as fi reusit chiar sa savurez miscarea asta rapida, fluida, putin animalica, in care totul functioneaza cum trebuie (puls, respiratie, muschi, siguranta pasului).
Pe creasta, vantul isi face de cap, insa pe partea estica am fost perfect ferita de vant si 2 m mai jos de La Om gasesc un loc excelent (uscat si linistit) pentru o scurta pauza. Radu ar pregeta pentru apus, eu insa nu imi permit luxul asta, caci la 6 trebuie sa fiu inapoi la masina de la Casa Nobilis. 1h45 de tropait la vale, din care cei mai delicati sunt kilometri pana la La Table. Cobor cu atentie primele 300 m si maresc pasul pe pnatele de iarba. La refugiu mai gasesc chiar cativa din oamenii cu care m-am intalnit la urcare. Imi umplu mintea cu ganduri si imi pun picioarele la treaba, sa ma duca pana la destinatie. Un 1 decembrie plin, cu vreme buna, mai degraba o zi de toamna tarzie.
Astazi nu aveam de gand sa fac nimic in afara de ceva stretching. Dar ma momeste Suzi cu o alergare, asa ca o inghesui in programul aglomerat de la munca. Ies 8 km pana la Belvedere si inapoi, pe o poteca lipsita de zapada si intr-un ritm placut.
1h25 e cel mai lung antrenament pe Zwift din sezonul asta. Imi place progresia asta calculata, in care se aduna ceva volum in zona 4 si creste usor durata totala a antrenamentului. Totusi planul se va termina curand si ar trebui sa ma hotarasc in ce directie vreau sa merg: antrenamente mai lungi sau mai scurte si mai intense?
Cele 9 grade din Brasov te invita sa stai afara. Asa ceva, in decembrie, e o raritate. Contrazicand prognoza, soarele e chiar generos azi. Intre alergare si mtb, aleg mtb, cu gandul de a salva picioarele pentru o tura de trekking maine. Nu am asteptari de la iesirea la MTB si nici nu ma da pe spate. Ba chiar voiam sa ma intorc acasa dupa prima tura, caci nu am inteles nimic din coborarea plina de frunze. Insist totusi, de dragul vremii bune, cerului senin si soarelui si urc de 3 ori pana la Belvedere.
Aveam chef de o drumetie. Solitara sau in compania altcuiva. Imi e bine oricum. Stiu sa petrec timp si cu mine insami, ma bucur si de prezenta prietenilor. Azi a fost sa fie solitara. Ma intreaba Claudia daca nu imi e teama sa urc singura, ca e cam ursarie. Adevarul e ca nu imi e teama. Si ultima data tot singura am fost. Imi place urcarea dinspre Timis, hotarata asa cum e ea. Inca de cand imi trageam ciorapii in picioare in masina oprita la Petromul de la Timis, ii vizualizam primele serpentine in care parca si poteca si omul isi incordeaza muschii. Padurea nesfarsita, poiana micuta aninata sub varf, poiana care iti ofera si singura deschidere spre Piatra Mare, Neamtului si un colt de Ciucas. Iesirea suprinzatoare sub varf, de aproape ai putea sa faci "bau" cu turistii care urca din greu pe pietrele rotunjite, dezvoltand o relatie stransa cu balustrada. Stiu ce ma asteapta si privesc senina la cele 2 ore de efort. Savurez poteca uscata si nu ma necajesc cand frunzele ii ascund detaliile. Benzinaria colorata se face din ce in ce mai mica, mut repede hainele groase de pe mine in rucsac si ma bucur de soare si caldura. E asa un aer de primvara aici, cu vantul asta ce bate constant dinspre sud.
Pe toata urcarea ma intalnesc cu un singur grup in partea inferioara a traseului. In rest admir ciuperci, muschi, brazi tineri. Ultimii 200 m diferenta de nivel necesita putina grija caci pamantul e inghetat, dar nimic de speriat. Ies sub varf si desi era suficienta lume, urc si eu, caci vantul parea acceptabil. Stau cat pentru 2 pahare de ceai din termos, ferita de vant, privind la Sulinar si la Poiana Ruie. E un freamat necurmat de turisti urcati cu gondola sau telecabina. Trag aer in piept si cobor rapid pana la intrarea pe Sulinar. Acolo se face liniste. Calc ca pe oua pe zapada ce a facut deja crusta si ajung apoi in Crucur. Aici stiam deja ca vreau sa cobor pe Kermen, alt traseu mai putin umblat. Gasesc un loc linistit, departe de poteca, cu putina deschidere unde stau putin la soare. Mai fac o mica pauza deasupra Racadaului si trag singura poza a turei- un autoportret. Pe varf nu am simtit nevoia sa scot telefonul. Erau deja prea multe clickuri si imagini, iar eu sunt mai obisnuita cu gasca de la Morning Glory.
Stiu ca ar fi fost un apus fain pe Tampa, dar nu am timp sa cobor in Racadau si sa urc si pe Tampa, oricat de tare m-as grabi. Incheiem seara alaturi de prieteni, intr-o orgie cu gem si clatite calde.
Pe jumatate echipata de alergare imi dau seama ca as putea iesi la fel de bine si la mtb. Ba chiar mai bine, caci e probabil ultimul mtb al anului. Alergari or sa mai fie. Intr-o ora nu e timp pentru prea multe, dar o urcare in Saua Tampei si o coborare la Iepure merge intotdeauna. Ma bucur cat pot de soare si de linistea potecilor.
Cum scria si Alin pe Brasov Adventures, asta parea sa fie singura dimineata cu ceva potential de vreme buna pentru intreaga saptamana. Asta are darul de a mobiliza ceva lume, iar eu, la randul meu, reusesc sa o mobilizez pe Claudia. Asa cum ii spuneam si pe messenger, ori va fi ceva fain, ori nu va fi nimic. Cand ies pe poarta la ora 5.50, privesc in lungul strazii si vad Tampa cat se poate de clar, ma cam ingrijorez. Preferam sa fie ceata si umezeala aici, ca sa am siguranta de vreme buna pe munte. Senin aici poate insemna orice la 1800 m. Radu intarzie si plecam de la Cariera cu ceva intarziere. Claudia isi ia o tranta pe bucata de plat ce precede partia Bradul si pare ca sortii ne sunt potrivnici azi. Urcam in schimb cu spor pe Sulinar. Gradientul te obliga la concentrare maxima, asa ca imi pun muzica, ignor sporavaiala din urma-mi si urc cu capul golit de ganduri. Incerc sa imi caut cea mai eficienta trasa, cea care necesita minimul de efort. A naviga printre zapada intarita, pamant afanat de ratrac, pamant inghetat in valuri si smocuri de iarba, nu e deloc treba simpla. Sub Ruia ne luptam si cu zapada, si cu vantul. Partea superioara din Sulinar este la cheremul tunurilor de zapada. Ma opresc cu spatele la vartejul de particule si ii astept pe Radu si Claudia. Lacul e plin de valuri, semn ca vantul nu e o parere. Suntem la limita plafonului, curand vom intra in el si ma intreb cat de gros o sa fie. Sunt aproape sigura ca nu avem cum sa iesim deasupra lui, si 300 m cat ne despart de varf nu au cum sa fie suficienti.
Ii dam totusi inainte, caci in ciuda vantului, nu e deloc frig cand te misti. Imi sunt suficiente manusile subtiri de alergare.
Am depasit ora rasaritului, dar lumina e cat se poate de interesanta. Ceata s-a subtiat, inspre est se topesc culorile una in alta, spre vest, e un bleu ireal. Ajung prima pe varf si descopar o gasca mare ce ovationeaza soarele al carui aparitie e dictata de cum aleaga norii. Stam si noi in zona vreo 10 minute, cat sa mai pridem 2-3 aparitii si apoi pornim in alergare usoara la vale, cu grija mare la capcanele inghetate ale Drumului Rosu.
Ca si weekendul trecut, si acum avea chef de o drumetie, lunga sau scurta, conta prea putin. Timp petrecut in natura sa fie. Intreb in stanga, intreb in dreapta, dar lumea fie sta acasa, fie merge la schi la Sinaia. Claudia rezoneaza, asa ca o las sa propuna traseul. Bucsa alege, Bucsa sa fie. Sambata seara vad ceva poze din Bucegi si imi dau seama ca s-ar putea sa fie ceva zapada proaspata pe sus. Destula. Raluca Chirab, cu tura ei pe Strava imi aminteste de circuitul de pe Tamas, si il salvez ca varianta de rezerva. Duminica, Bucegii se ghicesc maiestuosi si albi. Reconfiguram pentru Craiul cel fara zapada. Doar ca la Plaiul Foii descoperim ca avem aproape pana pe spate. Si iata cum, din benzinarie in vulcanizari inchise sfarsim in Codlea, cat sa dam putin din picioare. Ce e drept pe Magura Codlei nu cred ca as convinge prea multi oameni sa mearga. Maxim Claudia. Urcam deci pe TG si coboram pe PR, spre Strand Codlea. Marcajele sunt si mai bune ca ultima data (poate si ajutate de lipsa vegetatiei), potecile sunt linistite si printre povestile ce curg ca doua fluvii din gurile noastre gasim timp pentru a observa noi detalii ale acestui varf izolat din prea putin cunoscutii Persani. Ca e vorba de un clopotel de toamna intarziat, ca e o ciuperca de copac colorata in verde, ca sunt trunchiurile garbovite si roase de vreme ale copacilor de pe muchie, natura e mereu suprinzatoare si va ramane evadarea si bucuria mea cea mai mare. O bucurie interioara, pe care de multe ori o consum singura sau cu prieteni buni, in cadru restrans. Dar cel mai bine o simt cand merg singura ori cu Claudia.
Prima cursa pe zwift din sezonul 2020/2021. Dupa tura pe Magura Codlei, desi se uscase pe jos, nu aveam nicio tragere de inima sa ies cu cursiera, asa ca profit de un eveniment pe zwift pentru a incerca o prima cursa a sezonului. Faptul ca nu era o cursa propriu-zisa era un lucru bun, caci daca ma taiam, puteam sa o transform in social ride. Dar eram hotarata sa o abordez ca pe o cursa, cat de mult pot. As spune ca in perioada starii de urgenta, eram clar mult mai in forma si watti ieseau mai usor. Acum stiu ca am pierdut ceva wattii, am pus 1 kg si forma nu e la nivelul celei din primavara, dar facem rai din ce avem. Nici nu cred ca ar putea sa fie la nivelul din primavara, caci atunci numai asta faceam, acum e si trekking, si alergare si bicicleta, in curand si schi. Cu atatea activitati diferite, stiu ca nu voi excela in nimic si slabe sanse sa vad FTP mai mare decat am vazut in aprilie 2020. Dar stiu ca sunt o persoana a experientei si nu una a disciplinei, si eventualele mele realizari sportive sunt legate strict de o baza foarte puternica stransa in ani de zile. Revenind la cursa, am trait-o. 1h30 in care am avut capul gol, muzica a bubuit in urechi, picioarele spuneau ca nu mai pot si eu le mai ceream niste watti. Nu a fost sa fie 1h30 cum imi propusesem, motiv sa mai bag o fisa si sa testez schimbarea bicicletei pentru portiunea de jungla. Dar ma bucur ca am spart gheata.
O alergare lejera, foarte lejera, cu puls mediu de 120, care s-a simtit insa foarte placut.
Astazi Radu sta in pat pana tarziu, dar asta nu ma impiedica sa pun osul la treaba si sa urc in Postavaru. Andrei se mobilizeaza si el. Cu o cafea diluata si 2 biscuiti glazurati ma pun pe picioare dimineata. Afara e cald, asa ca plec imbracata lejer. Alegem sa urcam integral pe Sulinar si merge repede. Dupa un inceput mai greoi, pe la mijlocul Sulinarului imi dau drumul si am zvac pana sus, pe varf. E si astazi ceva lume pe aici si este extrem de placut. Stau doar in foita, fara manusi si fara sa imi fie deloc frig. E minunata inversiunea asta termica si daca nu ar trebui sa merg la munca, nu m-as mai da dusa de aici, caci nu am nicio tragere de inima sa intru din nou sub ceata groasa si umeda sub care sufera Brasovul.
Ma enerveaza la culme ceata asta fara drept de apel si soarele ce scalda darnic altitudinile mai inalte. Tot scot capul afara, dar imi pare frig din cale afara pentru bicicleta, asa ca ma setez pentru un city run prin centru, inainte sa porneasca Targul de Craciun.
Am fost sa caut placerea in MTB ul din decembrie. Nu am gasit-o, desi am insistat (Poteca de fete si Stechil-Saua Tampei).
Plecasem de acasa imbracata cu pantalonii de ciclism, incalzitoare de vara, o a doua pereche de pantaloni trasa peste, base layer, bluza de lana, windstopper, foita de vant, 2 perechi de manusi.
Prima problema a aparut dupa 200 m (pedalati si nu urcati). Alunecam grav de pe sa cu acea a doua pereche de pantaloni. Apoi m-am oprit sa dau jos foita ca faceam sauna sub ea. La Solomon am dat jos si perechea aia enervanta de pantaloni. La urcare imi era ok din punct de vedere termic, dar din ceata ce imbraca muntele bura usor, cat sa ude usor cam tot ce aveai pe tine. Ma simteam rigida la extremitati (cu siguranta, tot din cauza frigului). Cobor Poteca de fete care e in stare buna, dar placerea lipseste cu desavarsire. Decid sa insist si mai urc o data Valea cu Apa, de data asta pana la bancuta. Cobor lung spre Saua Tampei >> Iepure. Poteca e in stare buna, nu merge foarte tare, caci mai sunt capcane, dar se coboara bine. Insa combinatia asta de ceata, umezeala si frig e moartea pasiunii. Imi aduce aminte de ce am plecat din Berlin fara sa ne uitam inapoi. Decid sa imi asum lobotomizarea pe trainer si sa ies pentru alergare, drumetie si ceva schi, cand o veni zapada. Atat.
Frigul de vineri m-a cam lovit in moalele capului, iar vineri si sambata nu am fost buna de nimic. Duminica dimineata ne mobilizam reciproc (eu si Claudia) si iesim pana la urma la o tura. Claudia alege Bucsa si stiu ca nu avem cum sa dam gres. Va fi putina zapada, ceva urme si mult, foarte mult soare, de care avem nevoie oricum. Imediat ce lasam in urma bifurcatia spre Poiana Gutanu, intrezarim primele raze si ne grabim spre ele. Daca pentru mine circuitul ales este extrem de cunoscut, mergand pe el de 2-3 ori pe an cu MTBul, pentru Claudia e o raritate si ma bucur ca o pot insoti prin locuri familiare.
Urcusul pe triunghiul rosu merge cu spor si vorbele ce se scurg ca un fluviu intre noi scurteaza si mai tare timpul. Observam totusi o raza superba de soare ce a reusit sa se fofileze prin spatele plafonului si ne pozam in stroboacopul ei.
 |
| by Clau |
Deasemenea eu constat pentru mine insami ca zapada incepe sa creasca incet si constant, muschii se incalzesc si ei, iar efortul devine din ce in ce mai placut. La iesirea din padure ne oprim pentru o gura de ceai si pentru a ne pune ochelarii. Sus, in culme, ne oprim sa ne dezbracam. Soarele este extrem de generos astazi, vantul abia se simte si se poate sta fara probleme la tricou. Asa ca sesiunea foto va fi la tricou. Se putea si la bustul gol la cat de pustiu era pe la noi.
 |
Serie by Clau
|
Urmele pe care am urcat continua spre Saua Strunga. Spre Bucsa zapada e neatinsa si ne straduim sa alegem cea mai buna trasa printre tufele de ienupar. Nu ne grabim. Ziua e tanara si frumoasa. Si peisajul este superb de jur imprejur. Claudia intuieste corect momentul in care locurile ajung la maximul de frumusete, si anume apusul. Azi nu il vom prinde pe sus, dar la vara voi veni cu Claudia aici pentru o noapte de vara la cort. Ori poate chiar un bivuac sub cerul liber.
Pe Bucsa facem pauza de masa si de soare. Caldura lui nu doar ca ne usuca tricoul, ci ne incalzeste pana la oase. Pe culmea paralela ce vine dinspre muntele Clabucetul urca un grup mare. Descoperim o stana noua si ne vin idei pentru o tura noua,explorand acest varf izolat, ce ofera insa deschideri spre Bucegi, Leota si Piatra Craiului, iar acum se gaseste fix la marginea cetii, inconjurat pe toate partile de mare de nori. Nu ne grabim deloc sa ii dam la vale, pentru ca intrarea in padure va coincide si cu intrarea in plafon si disparitia caldurii. Cel putin coborarea merge repede si intr-o ora suntem inapoi la masina, cu o tura superba in buzunar, ce merita repetata si pe rachete ori schiuri de tura, ba chiar si in a doua parte a zilei, cand peretii Batranei sunt mangaiati de rosul apusului.
Pentru mine, ziua continua cu foculetul de solstitiu, anul acesta facut pe undeva pe langa Brasov. Foculetul a fost un esec total in prima parte, insa apoi s-a dat pe brazda, astfel incat eu si Radu am stat pana la 22.30, am ars toate lemnele si doar restrictiile de dupa ora 23 ne-au trimis acasa,ca altfel, padurea era mare si plina de cazaturi.
Dupa alergarea usoara cu fetele, am mai ramas in zona si am mai urcat o data in Saua Tampei, pentru a culege ceva materiale pentru 2-3 coronite de Craciun. M-am intors cu 2 plase si cam asta e rezultatul final.
Craciunul alaturi de parinti e in orice an normal un lucru de la sine inteles si cat se poate de simplu. Nu si in anul covidului, cand totul trebuie planificat cu multa grija si trebui atentie in toate. In egala masura ne dorim mult sa ne vedem si stim ca asta va fi si pentru parintii nostri cea mai mare bucurie. Si cand este dorinta, exista si o cale. Avem astfel grija la contacte si ramanem in bula redusa, ne testam marti, iar miercuri cand primim rezultatul intru in modul impachetat. Nu sunt prea multe de impachetat , ce e drept. Laptopul, adidasii de alergat , niste haine, si luam drumul Bucurestiului. Ziua de Ajun o petrecem la Bucuresti si daca tot sunt acolo, convoc la alergare 2 prieteni, mai responsabili chiar decat mine. Joi ies cu Andrei si strang la bord 14 km cu pace de 5:45, iar in ziua de Craciun, ies cu Vio, pentru alte 3 ture de parc. Totul este asa cum trebuie. Picioarele merg, respiratia e linistita, povestile curg, temperatura este primavaratica, ma simt bine cu oamenii cu care sunt , iar acasa ma asteapta cei dragi pentru o zi intreaga petrecuta impreuna, o zi in care zambesc cu gura pana la urechi si zambetul nu mai este ascuns in fata mastii cea de toate zilele.
Saptamana ce vine se anunta o vreme impecabila, insa prognoza asta buna nu ma ajuta cu nimic, caci eu lucrez. Asa ca sunt hotarata sa nu las sa imi scape printre degete ziua de duminica, chiar si noroasa si mohorata cum este. Ma lipesc de Andrei, Claudia, Andrei si Alina, pentru o tura tihnita la Diham. Arata destul de iernatic pe aici, cu brazi incarcati la peste 1400 m si un pui de frig. De luni incolo,ma urc pe trainer si incerc sa scot jumatate de Rapha 500 festive challenge.
Rapha 500 e un proiect ce mi-a dat tarcoale de cativa ani, dar la Brasov este aproape imposibil sa il duci la capat, exclusiv datorita vremii/ frigului. Anul acesta e insa diferit, cu temperaturi placute. Dar la ce bun, caci eu lucrez, iar dimineata de la 7 la 9 nu sunt chiar temperaturi placute. Insa anul acesta Rapha 500 a fost diferit, fiind posibil si ca virtual ride, sau un cumul de indoor + outdoor. 500 km pe trainer in 8 zile e mult dar nu imposibil. 60 km pe zi. Asta daca ai trainerul la dispozitie in fiecare zi/ sau poti sa iesi afara. Eu mi-am inceput numaratoarea abia de luni, pe 28 si cu 4 zile ramase + job, stiam ca 500 km sunt doar un vis frumos, ce se va amana si anul acesta pentru o data ulterioara. Disciplina m-a tinut fix 2 zile (luni si marti) cand am reusit sa fac in fiecare zi cate un social ride de +60 km. Miercuri insa m-a chemat muntele si am preferat un rasarit in Piatra Mica alaturi de Claudia.
Fix 2 zile m-a tinut disciplina trainerului. Apoi am evadat in natura. Era chiar pacat sa nu profit de o dimineata alaturi de cea mai buna prietena a mea. Chiar si cand asta presupune o trezire matinala, la ora 5.15. Ma mobilizez exemplar si in drum spre tomberonul de gunoi caut cu ochii stelele. Nu le gasesc si ma ingrijorez. Dar gasesc luna. Pe drum spre Zarnesti, impartindu-mi atentia distributiva intre drum si povestile din masina, continui sa caut cu ochii norii. Care sunt la datorie. Ii spun Claudiei ca fie va fi un rasarit spectaculos, cu nori colorati, fie nu va fi nimic. Peste Piatra Mica troneaza... un nor. Rostesc insa cu voce tare gandul ca mai important ca orice altceva e faptul ca ne-am ridicat din pat si ne-am asternut la drum. Restul e pur si simplu regula simpla a mersului pe munte. Nu exista retete magice pentru experiente faine. Trebuie pur si simplu sa bagi suficiente fise. Noroiul de care imi povestise Claudia e la datorie, dar inca nu e asa deranjant, probabil pentru ca inca nu s-a incalzit suficient. Urcam cu spor spre Poiana Zangoaga si acolo primim primele semne datatoare de speranta. Norii si Bucegiul se coloreaza frumos. Consultam ceasul, notam ca suntem in intarziere si incepem verticalul spre varf. Dupa atatia ani de mers pe munte, e prima data cand urc pe aici desi ii stiam profilul foarte bine: 1.15km cu +423 m. E genul de urcare pe care nu mai fusesem demult, de care imi era dor. Bagi capul in pamant si urci. Cu pasi inalti, caci si treptele sunt inalte, cu pulsul in zona 4, cu cvadricepsii care protesteaza dar pe care tu ii ignori. Astazi, la lista de mai sus, se adauga si amenintarea nemiloasa a minutelor. Desi intram in nor si cu asta spunem adio rasaritului, orgoliul nu ma lasa sa pierd prea multe minute. 3 au fost. Facem pauza sub varf, cat pentru un ceai si ceva turta dulce. Si apoi facem cale intoarsa cu promisiunea unei reintoarceri, intr-o zi cu vreme mai buna.
Coborarea spre Botorog merge in pas alert, semi-alergat, atat cat ne-a lasat noroiul. E surprinzator de multa lume pe poteca la ora aceasta. Cum dus-intors pana pe Piatra Mica nu sunt decat 8 kilometri si eu as fi vrut sa strang 10, pentru #𝐅𝐢𝐧𝐢𝐬𝐡𝐞𝐫𝟐𝟎𝟐𝟎, o corup pe Claudia pentru inca 2 kilometri. Claudia alege Magura si acolo mergem, facand fata cu brio noroiului. Nu stiu cum de nu ne-am gandit ca potecuta ingusta printre garduri, framatata de copitele animalelor si de pasii oamenilor, are un imens potential de noroi.
31 decembrie- Revelionul
Planuri erau multe, ba o alergare ca sa profit de soarele generos de afara, ba 40 km pe bicicleta, pentru partea a doua din #𝐅𝐢𝐧𝐢𝐬𝐡𝐞𝐫𝟐𝟎𝟐𝟎, dar nu a iesit nimic de genul asta. M-am simtit destul de obosita dupa ziua de ieri si nu am fortat nota, mai ales ca stiam ca in fata imi stau 3 zile libere, in care sigur voi face cate ceva. Pentru Revelion ne-am strans cu Suzi, Iustin, Andrei si Claudia si am facut un foc la locul stiut. Mamaliga lui Radu, tiramisul lui Andrei si artificiile aduse de Suzi au completat aranjamentul. Alcool nu a fost caci din 6 oameni, 3 eram soferi. Dar a fost bine si cald.
