Dupa cursa proasta de la Valea Iasului entuziasmul legat de suferinta de la concursuri si increderea mea in faptul ca o sa mearga pedala erau la cote minime. Cand Radu si Suzi se intreaba ce sa si faci altceva (in afara de a merge la curse), eu am mereu raspunsuri (macar in sinea mea). Ce e drept, anul asta oricum am exagerat cu participarea la curse (cel putin dupa standardul meu de 2 concursuri pe an). Asa ca intr-un fel de abia asteptam sa treaca si concursul de la Pucioasa.
Am venit aici din doua motive:
- Pentru ca teoretic traseul mi se potriveste.
- Pentru ca era ultima etapa din Cupa Nationala la MTB si pentru ca eu sunt buna la matematica concursurilor. Mai buna chiar la matematica decat la pedalat.
Asa ca mi-am facut temele, am verificat lista de participanti, am adunat puncte, am facut eu clasamentul care nu era actualizat din iunie pe site-ul FRC si mi-a rezultat ceva foarte simplu: daca ajung la linia de sosire, termin oricum pe primul loc la Masters la cupa (nu ca ar fi fost aglomeratie mare la fete anul asta).
Ma uit la sedinta tehnica, imi fac rezumatul traseului si il lipesc pe bicicleta, imi numar gelurile, calculez cam cat timp inseamna push bike-ul anuntat de Catalin si decid sa plec conservativ, caci ziua avea sa fie lunga, iar traseul de 75 de kilometri, o noutate pentru mine. Oricum, din tura medie de anul trecut imi aduc aminte majoritar noroiul...Acum macar stiam ca o sa fie uscat.
Elitele tasnesc la fluierul de start. Si Cosmina tasneste pe langa mine. Imi ia maxim 5 secunde sa decid ca nu are sens sa ma fugaresc cu ea astazi. Obiectivul meu e sa termin si nu sa imi scuip plamanii pe urcari. Asa ca imi gasesc dupa vreo 3-4 kilometri un loc bun in spatele lui Laurentiu. Uneori as trece in fata, pe coborari chiar, dar ma temperez. Totusi nu pot sa nu observ ca ma simt "asezata" astazi pe bicicleta si stau fara probleme in spatele lui Barza, fapt ce nu se intampla in Postavaru cand el sa da cu full suspension-ul. Drumurile insa ni se despart in primul punct de alimentare, in care eu nu ma opresc caci e prea devreme. Si aici, ca si la Valea Iasului am incercat sa ii ascult sfatul lui Suzi si sa merg cu un singur bidon, sa ma opresc sa il umplu la nevoie, cat il umplu sa iau o banana sau ceva mancare solida pentru stomac si apoi sa plec mai departe. Pe masura ce pedalez imi reamintesc portiuni de anul trecut si imi repet ca trebuie sa revin pe tura medie cu prietenii.
 |
| Aici eram deja impachetata bine anul trecut |
Dupa 1h30 de pedalat incep totusi sa ma ingrijorez caci punctul de alimentare de la kilometrul 24, care este in egala masura si punct de control cu timp limita nu se apropie de mine atat de repede pe cat mi-as dori si daca acolo ajung in ultimul moment,s-ar putea sa nu ma incadrez in cel de la cabana Leota...Multe ganduri se invart prin minte la un concurs...
In Runcu nu mai fac greseala de la Valea Iasului. Opresc, cer izotonic, iau pastile de sare si imi pornesc muzica. Aveam castile pregatite, stiam ca in fata imi sta o urcare lunga, fara prea mari distractii, asa ca am nevoie de ceva care sa ma anime. Pulsul ramane constant in zona 3 superioara pe tot asfaltul si forestierul aferent, iepuri nu am, e un rulaj solitar asa cum stiu ca nu e bine sa faci intr-o cursa...Dar ma salveaza urcarea aceea abrupta de care se vorbea la sedinta tehnica. Cand o vad imi suna in minte doar push-bike, insa mie nu imi pare chiar asa de grava situatia. Asa ca urc, pedala dupa pedala, in saua bicicletei. Ridic oda omului care a bagat lama pe aici azi dimineata si a tasat drumul. Simt ca imi revine entuziasmul, se desfunda conductele. Aderenta e perfecta, trasele sunt vizibile, rapoartele pe care le am sunt ideale. Si incep sa depasesc, metodic, fara gafait, cu "imi faci si mie loc, te rog ? " si "multumesc" la final. Il ajung pe Liviu. Cosmina nu e cu el, deci e in fata. Stiu ca e un monstru pe urcari, dar gandul imi revine la matematica. Ajung la cabana Leota parasita, mai fac foarte putin push bike pana la stana unde era si punctul de alimentare si ajung acolo cu cheful meu normal de viata.
Coborarea tehnica trece repede, nu pentru ca as fi eu mare talent, ci doar pentru ca inca alerg repejor la vale cu bicicleta pe langa mine. La finalul ei, chiar inainte de a iesi in forestier, vad tricoul rosu al Mirunei. Al doilea segment anuntat la sedinta tehnica ca fiind de push-bike. Jumate il urc in sa. Jumate imping, facand putina conversatie cu Miruna si apoi grabind pasul. Ma simt bine. Si de sub Leaota continui sa ma simt bine pana la final. Nu gresesc nimic pe coborari, merg fix cu viteza aceea cu care ma simt in control, opresc la alimentare, iau apa, beau cola, mananc banane, imi ies radacinile, imi ies acele de par, bicicleta face ce vreau eu, ii inchin o oda lui Radu-mecanicul si imi setez ca obiectiv pentru iarna asta sa invat sa schimb placute, aerisesc frane, schimb cauciucuri, facut pana cu snur, schimb lant, reglat schimbator, ma rog, mentenanta de baza pe care mi-o face Radu.
Cand intru pe ultimii 10 kilometri stiu ca sezonul e aproape incheiat. Sunt pe bicicleta de 5 ore si imi setez ca target sa termin in 5h30, cat sa ma motivez si sa nu las pedala pe asfaltul si forestierele de final. Oameni de la tura lunga nu mai sunt, oamenii de la tura medie au alt ritm, asa ca am nevoie de un gand care sa ma duc la finish. Si a fost cea mai buna strategie. Minutele petrecute in continuare in zona 4, minutele in care am stors ce am mai avut din picioare au contat la final caci ele si norocul m-au dus de pe 4 pe 3. Nu am stat prea mult sa ma gandesc la clasament, desi stiam cine e in fata si cine e in spate. Zambetul de pe buze era legat doar de faptul ca s-a terminat si ca m-am simtit bine, pulsul a fost unde trebuia, strategia a fost buna, bicicleta m-a ascultat. Cat ma duc sa imi iau ceva de mancare aud numele Cosminei. Vorbesc cu ea si aflu ca a gresit drumul la o intersectie si a pierdut 5 minute. Si dintr-o data ma felicit ca am gasit parghia de a ma motiva si de a nu lasa pedala pana la finish, ca platul acela cu 40 km/h a meritat. Asa cum mi-a subliniat Suzi si asa cum ii subliniam si eu Claudiei intr-un alt timp la RSR, concursul se termina abia cand treci linia de finish.
Si da, am savurat fiecare urcare pe podium. Exclusiv pentru mine. Nu stiu ce va fi la anul. Nu stiu daca supradoza asta de concursuri de anul acesta ma va readuce la regimul de 2 concursuri pe an sau o sa continui sa ma legitimez la FRC. Si nu trebuie sa iau vreo decizie acum...Stiu insa ca desi anul asta nu am facut nimic deosebit pe plan personal, nu am facut vreo calatorie lunga, nu am avut vreo realizare profesionala, ceva care sa scoata 2021 din anonimat, m-am suprins pe mine insami cu disciplina de a duce un lucru pana la capat, de a te increde in niste cifre si de a urmari graficul de training load mai ceva ca feed-ul de facebook.
Foto by Radu + echipa de organizare
0 comments:
Trimiteți un comentariu