marți, 19 septembrie 2023

RGT The Wall 2023

Am pus The Wall in calendar, cu semnul intrebarii, dupa ce, la Nationale, fetele mi-au spus ca anul trecut la Seciu a fost pluton de fete. Asa ca m-am decis sa urmaresc cursele de sosea din calendarul RGT, sa vedem ce se intampla anul acesta. Si prin august asteptarea a luat sfarsit. S-a scris negru pe alb, m-am inscris cu Early Bird, probabil inca sub efectul fain al experientei de la Nationale.

Acum am si mai putin antrenament, dar o bicicleta upgradata de Radu cu niste roti de carbon, care au facut si ele o diferenta clara pe plat, coborare si pe portiunile valonate, cel putin comparativ cu timpul meu de acum 2 ani. Comparand dupa cursa segmentele, trendul a fost unul clar. In 2020 am urcat mai bine, in 2023 am fost mai rapida. 
Si per total, in economia generala a cursei, se merita sa fii mai rapid vs sa urci mai bine

Pe drum spre Pucioasa am refacut calculele de acasa si am ajuns la aceasi concluzie. Singurul loc pe podiumul extins pentru care se va duce lupta va fi locul 5. Restul cam erau arvunite. Unul lui Miriam, unul Antoniei, unul Catalinei, unul Ancai... 

Mi-am facut si planul si i l-am impartasit frateste si lui Suzi cu care am impartit orele de drum: incerc sa stau cu primul pluton pana la Sultanu, apoi oricum se va rupe orice grup si ne adaptam din mers. 

Ies la incalzire pe primele si ultimile urcari si descopar cu bucurie ca wattii sunt acolo unde trebuie. Pe urcarile din Poiana au stat ascunsi, de ii dadeam disparuti la fiecare antrenament inghesuit in pauza de masa, insa dimineata asta par ca si-au bagat mintile in cap si sunt prezenti la apel.

Din avantajele unui start cu 16 fete e ca nu ai de ce sa te grabesti sa te asezi in fata... Pleci maxim din a doua linie...  Si pleci tare. Sunt in spatele masinii arbitrului, cu mana pe schimbator ca pe tragaci. Stiu ca aici, pe gaturile de inceput nu trebuie sa ma pierd. Daca scap de ele, pana la Sultanu e relativ usor. 

Pe la km 9 ne formam un grup de 6 fete si incepem sa ne rotim la trena. Se merge potrivit, fiecare pastrand rezerve pentru ce va urma. Iau primul gel inainte de urcare. Nu pentru cele 5 minute de efort ce vor urma, ci pentru fals-plat-ul spre Adunati. Cu Sultanu nu imi pun mintea. Il abordez conservativ la inceput si metodic de la jumate incolo. Miriam si Antonia tasnesc si duse sunt. Raman in ritmul meu, cu Suzi si Catalina. Catalina ramane putin in urma, continui cu Suzi si de la jumate incep sa urc in serpentine si sa simt fiecare pedala. Dar am exercitiul acesta al vizualizarii si stiu ca trebuie doar sa mai invart mereu inca o pedala si voi ajunge sus. Motivatia +1 e cand o vad pe Antonia ca impinge la bicicleta. Eu imi continui abordarea picior = piston si ii fac de petrecanie Sultanului. 

Respir cale de 2 pedale si 2 guri de apa si incep coborarea unde ma las prinsa si depasita de Suzi. Planul il facem pe plat, din 2 vorbe, de indata ce terminam coborarea: are tot sensul sa fugim de Catalina si Antonia. Nu atat cat sa o prindem pe Miriam, ci cat sa iesim din raza vizuala a fetelor. 

Nu ne iese si din 2 ne facem repede 4. 

Catalina propune sa facem morisca. Nu avem experienta suficienta la treaba asta (eu sigur nu am), dar incercam sa invatam, la propriu, din mers. Si The Wall incepe sa se simta ca o cursa. Ni se spune cate zeci de secunde are Miriam in fata. 

Incepem sa lucram impreuna. Doare si e greu. Nu ai cand sa bei, nu ai cand sa mananci, nu ai cand sa gandesti. Invarti doar pedala si respiri. Ajung sa tip la un cal sa se dea din drum. Cu baietii vorbim frumos :). 

Din 30 de secunde scadem la 20. Si vine urcarea la Adunati. Aici plec cu Antonia. Si Antonia are masina in spate, asa ca stiu exact ce sa execut. O urcare perfecta la FTP. Pe la jumatate o vedem pe Miriam si cam tot atunci, Antonia pierde din elan. Nici in visele mele nu aveam sa pedalez vreodata in spatele lui Miriam. Bine, inca eram departe, dar cumva, sesizabil, reduceam din diferenta. Fiecare sfat si incurajare pe care le primea Miriam de la antrenorul ei ma tine concentrata pe partitura mea. Gresesc putin la final, caci uitasem ca portiunea superioara e valonata, dar ma descurc sa indes si un gel in gura, precum si o ultima scurta urcare. Noroc ca gelurile de la SiS nu cer apa imediat...

Miriam primeste incurajari sa dea drumul la coborare, caci coboara bine. Ma gandesc ca nu sunt eu chiar Suzi pe coborari, dar fata de medie,  am si eu o sansa. Nu presez. Imi convine sa fie in fata mea, sa vad trasa. Ma apropii insa pe final si o intreb cinstit daca vrea sa lucram pana la ultima urcare ce precede finish-ul. Sa tot fie vreo 15 km pe care ii faci mai repede in doi sau doua, decat de capul tau. Primesc un da. Si de aici incepe din nou cursa. 

Acesti 15 km au durut. Bicicleta a zburat. Era un cocktail de viteza, adrenalina, motivatie. Cum Miriam nu e chiar mare, munceam chiar si la plasa si asa cum analizam ulterior cu Suzi, nici nu am o pozitie foarte aero, chiar si in drop bar-uri. Nu ne schimbam dupa un interval fix, ci la un simplu semn din cot. Insa clar Miriam a dus trena mai mult decat am dus-o eu. Stiam ca o sa urce mai bine ca mine la final, dar locul 2 tot parea asa, un vis frumos. Distanta fata de fetele din spate (nu stiam cine dar banuiam ca sunt Suzi, Antonia si Catalina) ramanea constanta. Semn ca absolut toata lumea muncea. Treceam pe langa mici grupuri de baieti si chiar daca se asezau in spatele nostru, noi continuam acelasi joc al schimbarii la trena. Laitmotivul acestui segment a fost "lanseaza bicicleta". Si Miriam chiar stia sa faca asta. Eu trebuie sa mai invat, dar am inteles, cu ajutorul lui Radu, care e beneficiul. Numai sa ai picioare si puls pentru asta. 

Cu pulsul in gat si ochii mari aseptam sa vina o data intersectia care sa marcheze inceputul ultimei urcari si sfarsitul acestui cocktail de supliciu si adrenalina. Miriam pleaca. Eu urc mai batraneste, de parca ar avea din nou 3 km urcarea asta...Ma abtin sa ma uit in spate. Ii urmaresc cu privirea tricoul albastru a lui Miriam si trec linia de sosire cu un timp si cu un loc la care nu sperasem. Antonia si Suzi erau imediat in spatele nostru. La aceleasi 30 de secunde, semn ca nu am muncit degeaba. 

Pentru mine una cursa a fost mult mai intensa decat cea de la Nationale. Am muncit la ambele, insa in moduri diferite si pentru obiective diferite. Daca as fi avut o sansa la podium la Nationale cu bicicleta de la The Wall ? Poate ca da. Dar sigur nu mai mult de locul 3. The Wall a fost una din cele mai bune curse ale sezonului, apreciez initiativa de a avea start separat la fete si cu siguranta voi mai participa si la alte curse in format similar.



Ca la orice concurs fara copil, se lasa si cu multa socializare


Foto: Bogdan Popa & Victor Marin


2 comments:

huhuruz77 spunea...

Catalina Catineanu este mediocra, nimeni nu intelege de ce naiba se CHINUIESTE la sosea unde nu reuseste niciun amarat de podium intr-un an intreg.
Degeaba te antrenezi la fundul baietilor de la Steaua, nu poti progresa astfel si cand ramai singura pe la concursuri...baietii aia nu sunt ca sa duca si conduca la 45-50 km/h !

Ar fi bine sa treaca la MTB unde sunt N concursuri, satisfactia ca poate va prinde multe podiumuri si ca nu va trece prin acest sport degeaba, ca la un moment dat va abandona acest sport vazand ca tot da cu bata in balta....
Nici la CS Otopeni se pare ca nu are loc dar daca la sosea nu excelezi absolut deloc, de ce te mai chinuiesti venind pe locuri care nu te urca pe podium, de ce sa tot faci DNF-uri ?

Ma intersectez mai mereu cu Steaua, ei ies cand eu ma intorc de la antrenament iar ea e acolo, ultima, la fundul baietilor. Urata imagine.

Moara de porumb spunea...

comentariul de mai sus pare iesit direct din cucuruz, formulat de un pseudo-expert care i se adreseaza indirect unei fete spunandu-i ce si cum ar fi mai bine pentru ea. ciclismul mai e si despre apartenenta si incluziune, nu doar despre podiumurile la care visezi tu, iar fata se CHINUIESTE si le obtine. urat om mediocru mai esti.