Padis

<--Din aceeasi serie:  Catarare si trekking in Muntii Trascau

14-15 octombrie 2010

2 faruri sparg intunericul. E noapte neagra si rece de octombrie si ochii cauta zadarnic un semn de viata in poiana necuprinsa. Ca si in urma cu 3 ani este pustie. Gol nesfarsit in mijloc, ziduri concentrice de brazi pe laturi. Si din nou frigul ce musca in acest mijloc de toamna, la fel de tare ca si somnul. Pentru amandoua...acelasi remediu...sacul de dormit.

Ziua 1

...Sacul de dormit si atmosfera placuta din interior. Prin folia rosie a cortului se vede destula lumina, ce vesteste ca e timpul sa ne trezim. O lupta surda, amutita de umplutura sacului si inclestata intre buzele inchise intre chemarea muntelui si prelungirea caldurii matinale se da in noi. Totusi omul e o fire curioasa, vorba lui Radu si daca nu eram asa nu mai ieseam din Pestera. Curiosi ca sa vedem locurile de langa noi la lumina zilei, curiosi sa vedem padurea toamna, curiosi sa patrundem in maruntaiele reliefului carstic de la Padis, iesim din zona noastra de confort.

Bine am facut ca am plecat, caci toamna statea la o cotitura

Bruma tocmai a disparut de pe primele frunze de iarba batute de soare, asa ca profitam de caldura inca imaginata, mancam, ne luam bagajele si plecam. Alegem pentru azi o destinatie apropiata “de casa”-Cetatile Ponorului pe care aveam de gand sa le exploram mai de indelete avand in vedere ca la prima intalnire le-am gasit ingropate sub zapada.

Poteca de acces s-a degradat serios si cablurile ajuta. Ajunsi in dreptul Portalului, intram in haosul de bolovani, in vuietul apei. Pe cand coboram ultimile cabluri ma gandeam ca aici, daca eram in Dolomiti, gaseam o via ferata, recomandata in toate ghidurile ca fiind printre cele mai frumoase 100 de rute din Carpati, si in acelasi timp extrem de accesibila...si cate si mai cate. Dar nu ai cu cine! (nu sa amenajeze) ci sa se bucure de locuri, sa ia amintiri doar cu inima. Natura salbatica este minunata, asa cum se creeaza si se autosustine. Ofera totul si nu cere nimic in schimb. Nu ii trebuiesc ofrande ale civilizatiei compuse din peturi, hartii, pungi, resturi de haine.

Din nebunia si valtoarea de jos urcam putin in dolina 2 unde este liniste, ca sa ne sfatuim cum sa facem. Baietii vor in maruntaiele pamantului, pe noi fetele nu ne prea incanta, nu ca am avea vreo problema cu claustrofobia, dar pentru ca nu stiam care e nivelul apei si daca vom razbi sa ne facem drum din piatra in piatra.

Pana la urma din nou Radu castiga. Pas cu pas lumina se stinge si doar vuietul apei, continuu si puternic sparge intunericul.

Descoperim ca baietii se simt chiar confortabil pe pietrele ude, si sar foarte sprinteni de pe o parte pe alta...Pietre mici, pietre mari, bolovani pe care aproape ca ne cataram, pasi mici sau adevarate spagate, o mana intinsa, sprijin in betele care ne sunt de un real folos. Fiecare incearca sa gaseasca cu ochii variante de continuare si de nenumarate ori schimbam malurile. Cand mai greu cand mai usor inaintam, dar parte cea mai fun este ca suntem singuri. Nu avem de-a face cu o coada nesfarsita de lanterne si luminite, nu stam la rand sa punem piciorul pe piatra si nu ne cramponam de vaitaturile altora (cred ca baietilor le ajung ezitarile noastre ). Pana la urma ajungem in locul in care s-a amplasat prima tabara de explorare si de aici incolo, nu putem decat sa iesim...

Inainte se poate merge doar cu echipament adecvat pe care noi insa nu il avem...si spiritul de aventura al baietilor nu tine loc de echipament dupa cum bine au invatat si ei pe munte. Asa ca ne lasam din nou castigati de lumina si caldura, si frunzele toamnei pe cuvant de nu sunt mai prietenoase decat vuietul apei din adancuri.

Urcam pana cand intersectam poteca de deasupra si luam la rand Balcoanele, din care nu mai gasim nimic, nici un rest, nici un lemn.

Nu le-am prins niciodata si pot numai sa imi imaginez ca perspectiva asupra dolinelor era faina, asa suspendat deasupra haului. Acum numai pana pe buza poti sa inaintezi si daca nu esti prieten cu inaltimile, parca nici in picioare nu ai sta...

Ca atare, fiindca ne-am cam terminat tura pe ziua de azi, mergem sa ne asezam la un foc, sa povestim, sa ne incalzim din interior cu proviziile din portbagaj, sa admiram poetic flacari mici si jucause, sa ne impreganam cu fum si miros de brad, sa auzim cum lemnele trosnesc de atata caldura si se farama, pentru a genera si mai multa caldura...

Pana la foc insa trebuie sa cautam materia prima, astfel ca baietii pleaca dupa copaci adevarati, iar eu cu Claudia ne punem pe curatat locul de campat de toate cracile pe care le putem gasi. Avem o ocupatie care ne tine activi vreo 1 si ne ajuta sa infruntam frigul ce se lasa usor usor peste singuratatea de aici. Luam cu imprumut si niste buturugi taiate numai bine pe post de scaunel, aranjam vatra si pornim combustia interna pana cand baietii razbesc cu taiatul lemnelor, aprinsul lor si pana cand focul chiar va incepe sa produca ceva caldura. As putea spune ca a fost o noapte lunga dar nu e adevarat...a fost doar o seara lunga intunericul cade pe la ora 18.00 si noi pregetam langa foc pana pe la 23.00 cu tot felul de bunatati (a se citit mamaliga la tuci cu branza si smanatana, carnaciori la tepusa si alte delicatese pentru peisajul montan). In fiecare intalnire cu pinguinii (multi sau putini cum ne strangem) raman mirata cum orele trec pe nesimtite. Zboara pe langa noi, cu naturalete si dupa atatia ani, inca ma mir cate subiecte de discutie gasim, simplu si prietenos, ore in sir, poate si de doua ori pe saptamana. Imi este greu sa descriu prietenia in vorbe dar o pot trasa in exemple clare si pertinente. O pot trasa in naturaletea cu care am petrecut cu Claudia 40 de ore, sau in cea cu care ma leg cu Andrei in coarda (si pot sa numar pe degete oamenii cu care m-am legat in coarda intr-un traseu de alpinsim, pentru ca, pentru un asemenea gest este nevoie pentru mine de mai mult decat tehnica, de mai mult decat o forma buna, de mai mult decat a dori sa parcurgi traseul. Este nevoie de o relatie, de o caldura, de o intelegere, ceva ce simti de la inceput dar de cele mai multe ori, ceva ce cultivi cu rabdare). Prietenia e o floare sensibila, ce trebuie udata tot timpul, curatata de frunzele uscate (amintirile urate), ajutata cu pamant potrivit (vorbe bune, ajutor la nevoie). Dai pentru a primi in schimb. Niciodata o floare nu iti va da frumusete daca nu ii dai nimic in schimb...este nevoie minim de atentia ta, de ochii tai luminosi indreptati in acea clipa in directia ta, si mai e nevoie de un suflet deschis. Iar atunci cand le ai pe toate acestea, la randul tau ii vei rasplati darul.

Ziua 2

Daca seara a fost lunga, apoi noaptea a fost scurta in sacul de dormit calduros si zorile au venit repede. Astazi nu prea aveam timp de pregetat caci ne astepta un drum lunga spre Cheile Galbenei si obiectivele insirate de Radu erau multe...aproape ca era greu sa le tinem si minte:

• Piatra Galbenei
• Ghetarul Focul Viu
• Poiana Florilor
• Cheile Galbenei
• Izbucul Galbenei
• Avenul Bortig

Incepem trezirea cu o vizita matinala la rau, Radu ca sa se spele iar eu ca sa spal tuciul de mamaliga. Munca mi-a fost mult usurata de ultimul nostru “pet“ (a se citit animalut si nu plastic) din excursia asta-o vulpe cu care am dat adevarate razboaie de siretenie noaptea la foc cand trebuia sa ne pazim punga de mancare si recipientele de gatit. Totusi a descoperit tuciul ascuns sub masina si l-a curatat cu draruire. Acum ce sa zic...sa fie primit!

Desi era devreme, ziua se anunta mai buna decat anterioara, caci soarele era pus pe fapte mari, incalzind deja aerul si trimitand bruma la culcare. Asa ca voiosi plecam spre Cheile Galbenei caci drumul e taare lung. Astfel el trece mai intai pe la ghetarul Focul Viu care totusi eram cam stins in dimineata aceasta avand in vedere ca soarele nu il descoperise inca, pestera care il adaposteste era inchisa cu niste busteni si noua nu ne-a ramas decat sa ne uitam printre ei.

Focul Viu (by Claudia)

Asa ca fara sa fim prea entuziasmati plecam spre Piatra Galbenei un loc pe care Radu ni-l promite foarte frumos. Initial comentam cand vine vorba de ocolul pe care trebuie sa il facem dar pana la urma ne lasam vrajiti de lumina padurii si a frunzelor, de galbenul ce fosneste sub picioare ca o rochie cu falduri imense si mergem sa cautam minuni, mergem sa lasam ochii sa descopere locuri prin care in cateva ore vor pribeji picioarele noastre.

Astfel nu ne ramane decat sa stam sa ne imaginam cocotati in varf de piatra ce frumos trebuie sa fie primavara in Poaiana Florilor...tot pe o caldura ca asta, cu branduse, ghiocei, rochite albastre, roz, flori de camp, aripi de fluturi.

Gemene (by Claudia)

Pe Piatra Galbenei

Aveam insa sa descoperim ca si toamna e foarte frumos, parca toate culorile pamantului sau evaporat in aer si au ramas prinse in copaci...si vantul le mangaie duios, sau le scutura jucaus, le arunca in bratele aerului ca mai apoi ele sa ajunga tot pe pamant. Sa le acopere zapada, si sa fie plamada pentru florile din primavara.

Iesind in Poiana Florilor (by Claudia)

Poiana Florilor

Desi nu se aude, parca gandul incepe sa simta apropierea de apa, de vuiet, de curgere nedomolita. Iata ca incepe si coborarea, speram ca cea din urma caci de multe vreme tot coboram. Ba spre Poiana, ba spre firul apei. 

Cheile incep promitator, cu lanturi si cabluri care mai de care interactive si astfel ne ataranam de ele, ca paianjenii pe pereti, pasind pe stancile ude, la cativa centimetrii de undele agitate.

Reflexii (by Claudia)

Si cand crezi ca ai terminat si te apuci sa pozezi relaxat, Radu ne face sa uitam poteca ce merge prin padure pe deasupra cheilor si ne impinge iar (nici nu stim daca de voie sau de nevoie), pe firul apei, sa cautam pe unde intra tumultul acesta de stropi. Astfel pentru a doua oara consecutiv lasam lumina la usa, aprindem frontalele ce sunt ca o steluta firava in marea intunecata si mergem precum piticii prin galeria joasa.

Confundam ochiuri imobile de apa cu simple gauri si reusim sa ne udam la picioare, ne cataram pe niste trepte cam sfaramicioase, mergem cu gandurile noastre caci vocile sunt zadarnice in atata zgomot.

In Petera (by Claudia)

Din fericire aceasta a doua incursiune in maruntaiele pamantului este mai scurta si lipsita de pasi artistici, sarituri pe pietre si alte obstacole. Singurul mare obstacol care ne asteapta este sa urcam din acest fund de pamant, inapoi la o altitudine decenta.

Poteca se arata interactiva (by Claudia)

Mai inati pe o brana echipata din loc in loc cu lanturi ajungem la Izbucul care doar pe Radu il mai entuziasmeaza.

Pe  Brana (by Claudia)

La Izbuc

Apoi iesim deasupra Cheilor si ne ramane sa luam sub picioare lungul drum spre casa care urca aproape in continuu. Pana in Glavoi, parca avem doar de urcat...Parca venim din Mordor si urcam in Cer. Nerabdarea ne face sa ne grabim (cel putin pe mine si pe Claudia) dar Zen-ul cu care Andrei trateaza problema, zen regasit probabil in frunzele de tutun pe care le studiaza regulat ne face sa ne calmam. Dupa fiecare treapta astept sa terminam odata poteca si ma gandesc ca daca ar face cineva un maraton pe aici ar fi tare lung. Nu stiu ce fenomene stranii se petrec pe aici,dar parca distantele se maresc inexplicabil...Sau poate functionam noi in ritm de vacanta?

In egala masura cred ca spiritul asta de vacanta ne-a si deturnat din Padis in piscina cu apa termala ca sa combatem ploaia de toamna dar nu ne-a fost deloc rau...de ce sa ma plang J. A fost chiar un concediu foarte reusit care a avut peisaje superbe, prieteni, plimabare, stanca, fenomene carstice-un comprimat de buna-dispozitie, de administrat in fiecare an...o cura de 5-7 zile la recomandarea sufletului.

Obs: Hartile au fost preluate din harta "Zona Padis (Dimap) 

         Fotografiile fara autor, au de fapt unul :)-Radu

Aceeasi poveste cu cuvintele Claudiei: aici

Citeste mai departe...

Hoinarind prin Trascau in vacanta de Pasti (III)-Padis

<--Din aceeasi serie Cheile Aiudului

Protagonisti: Oana, Andrei, Octavian, Emil, Em, Marti, Radu, Mike, Vali, Dana, Muha.

Vali, Dana si Muha ne-au facut o supriza si au reintregit grupul pinguinilor aflati in vacanta, asa ca acum ne-am bucurat in mai multi de udatura din Padis. De fapt, cum spuneam in jurnalul anterior, tabara de baza nu a fost la Padis, ci la Glavoi si asta din motive strategice, explicate de Radu. Din lunga lista de trasee pe care doream sa le parcurgem in zona doar Cetatile Radesei erau mai aproape daca stateam in Padis. Restul turelor traceau pe la Glavoi, asa ca stand acolo economiseam ceva timp. Acum, ca planul de acasa nu s-a potrivit cu zapada din targ, asta e alta poveste.

Pentru primul contact cu Padis, alegem sa mergem spre Cetatile Radesei pe traseul Poiana Glăvoi - cab. Padiş - Poiana Vărăşoaia - Cetăţile Rădesei si retur. Daca pana in Padis drumul ne-a fost spuzit cu flori, de acolo a inceput noroiul si ulterior chiar zapada, suficient de mare cat sa ne taie tot elanul pentru pestera. Pe drumul de intoarcere insa s-a consumat un moment epic al istoriei pinguinesti, respectiv momentul "Izbucul". Astfel Radu, care e mai mereu capul rautatilor, i-a momit pe Emil, Marti, Em si Oana sa faca un mic ocol si sa vada "izbucul". Cat de impresionati au fost puteti citi mai jos si puteti vedea din filmul de la final.

Selectie din comentariile de pe carpati.org:

Impresii Emil: 

"As dori sa lamuresc un lucru... 

Eu nu vazusem nici un izbuc in viata mea, si nu stiu eu de ce ma gandeam ca este ceva absolut fenomenal ...Eu credeam ca voi vedea apa "izbuc"nind in sus dintr-o gaura... Asa ca atunci cand a propus Radu sa mai lungim un pic tura pana la izbuc am zis wtf, ma bag. Si mai fratilor, cand am ajuns era o baltocutza sub un perete din care se scurgea apa ... si ploua torential si aveam lemnele in spate si eram uzi la picioare si degerati de vre-o 4 ore, si raul involburat mai arunca cativa stropi pe noi, iar stancile ude...Ma rog...era o atmosfera feerica.

Hai ca am vazut si izbucul ...si deja ma uitam cu ingrijorare pe unde trecem raul ala mare... dar nu prea vedem nici un podet. Il intreb pe Radu si el cica trebuie sa-l trecem prin apa ... Eu ma gandesc ca el a glumit si nu ma impacientez pana cand vad ca Oana si Radu se descalta si incep sa o ia chiar prin rau. Am ramas pe celalalt mal, clipind des cu ochii mari si umezi si cu un "I kill you, Radule" prins in coltul gurii. M-am resemnat, m-am descaltat si am plecat. Si era o apa rece ... Si desi apa era pana aproape de genunchi vorba lui Em iti venea sa te asezi pe burta sa te ineci si sa uiti de necaz.

In cazul in care ajungeti in perioada asta in poiana Glavoi, va rog sa nu ratati izbucul ca nu veti regreta!

Au fost zile frumoase alaturi de prieteni minunati. Sa ne vedem cu bine."

Impresii Em:

"Domn'le, da' ce curiozitati bolnavicioase are unii (nu dam nume, ca s-ar putea supara, spre exempul: domnul mihai, doamna kya precum si altii)! In caz ca va intrebati si de ce nu avem parazapezi, asta se intampla pentru faptu' ca desi avem in dotare nadragi de ape adanci, totusi ei sunt prevazuti prin constructie cu parazapezi interioare! (sic)

Ca membru al legendarei de acum "The Izbuc Team", dati-mi voie sa-mi prezint in randurile de mai jos si versiunea mea asupra expeditiei.

Totul incepe pe drumul de intoarcere, in poiana .... aaa! In poiana, Radu propune sa ne abatem pana la izbuc si sa vedem si lacul in care apa izbucnita din izbuc se infiltreaza iarasi in pamant. O parte acceptam fara rezerve, Emil intreaba cam cat o sa dureze in plus acest drum.  Primeste un raspuns care ulterior v-a deveni celebru: "Pai, cins'pe, douazeci de minute!" Pe cei inca nehotarati, abordarea matematica a lui Andrei i-a lamurit instantaneu. Citez din memorie... cu aproximatie:

Andrei: "Bah! Locul asta, izbuchu si Glavoiul foarmeaza un triunghi! De aici la corturi (Glavoi) - o latura! De aici pana la izbuc si pe urma la corturi - doua laturi! CLAR?"

So, in momentul ala a luat nastere celebra "The Izbuc Team"!

Dupa ce ne-am despartit de echipa comoda, ne-am hotarat ca trebuie sa strangem lemne cat mai suntem in padure iar lemnele sunt la discretie si asa am reusit sa strangem lemne taman din mijlocul padurii. Am constientizat asta abia dupa ce am inceput sa caram la ele si padurea nu se mai termina. In timp ce strangeam cazaturi din padure si am alunecat toti pe aceeasi lespede de piatra, spre amuzamentul lui Emil care remarcase asta, incepe sa ploua, la inceput mai timid pe urma din ce in ce mai tare pana ne-am trezit in mijlocul unei ploi sanatoase de vara.

Oana, Emil si Radu si-au incarcat omeneste rucsacii, io am vrut sa arat lumii cat de tapinar pot fi si m-am apucat sa tarai dupa mine mai multe crengi de fag intocmai ca un veritabil TAF. Ma vede si Marti, evident ca nu putea ramane mai prejos si nu stiu de unde naiba face rost, da' apare cu un trunchi de brad de o schioapa in diametru si lung de vreo cativa metri.

Toate astea pe fondul ploii care devenea din ce in ce mai puternica si crezand ca dupa urmatorul colt o sa apara Glavoiul. Fara sa fie rostita s-a dat comanda: "Scapa cine poate!" Pe Oana, Emil si Radu i-am vazut cum dispar inaintea mea pe poteca care devenise un drum forestier, pe Marti l-am depasit dupa ce m-a "coafat" cerandu-mi cureaua din chinga si dandu-mi inapoi cordelina sa-mi leg lemnele pe care le caram.

De aici incepe calvarul pentru mine: lemnele erau din ce in ce mai grele, ma amageam cu ideea ca sunt aproape ajuns, in tot timpul asta ploua cu galeata. Drumul fiind ud parca si lemnele alunecau mai usor, asta pana in momentul in care se intepenesc si io care aveam deja viteza simt cum mi se intind toate incheieturile: de la mana, cot si pe urma umar! Instantaneu mi-am adus aminte toate injuraturile pe care le stiam, ba mai mult, am improvizat si cateva noi. Pentru ca totul sa fie la superlativ (apropos superlativul rautacios folosit in tura asta a fost: mirobolant! stiu ei, cei cativa rautaciosi care vorbeau de mirobolantul izbuc, mirobolantul lac, etc) ma trezesc in fata cu una bucata rau destul de lat si de adanc, pe care evident trebuia sa-l traversez...Oops! dupa un moment profund de gandire mi-am zis: "je m'en fous et je m'en fiche, io trec incaltat prin el!" daca stau sa ma gandesc bine cred ca deja vorbeam cu voce tare!

In timp ce afara ploua (in caz ca ati uitat) si io ma uitam la rau ca bou la poarta ai noua, vad in dreapta un rucsac si pe urma disting si un indicator care arata directia catre izbuc. Imi las si eu rucsacul si lemnele si merg spre izbuc, dupa cativa pasi ma intalnesc cu Radu si Emil care evident se intorceau si surprind urmatoarea frantura de discutie:

Emil: "Radu, cat mai avem pana la corturi?"

Radu: "Pai... cam cin'spe minute."

Emil: "Nu!? Acuma pe bune! Cat mai avem pana la corturi?"

Radu: "Aaaa pai cam douazeci poate douaj'cinci de minute."

Emil: "Hrrr, hrrr! I KILL YOU!!! Deci pe bune, daca nu ajungem in cin'spe minute la corturi io..."

Am fost si am vazut izbucu. Mdea... inca ploua afara, dupa o incercare fara prea multi sorti de izbanda de a traversa raul mergand pe un trunchi cazut ne hotaram ca cel mai sigur este totusi prin rau. Intre timp apare si Marti fara nici un lemn...Cica erau prea grele! Io renunt sa le mai tarai dupa mine pe cele pe care le taraisem cu atatea sacrificii si greutati pana aici. Ne descaltam pentru a traversa raul, aaa si afara ploua tare!

Traversatul raului... alt moment tare! Nota douazeci pentru gratie si eleganta, merge la Oana care a traversat raul fara sa-si mai scoata ciorapii! Pe cand restul membrilor au trecut fara pic de imaginatie vestimentara si estetica, ca niste tarani, desculti; unii totalmente lipsiti de stil s-au incaltat cu sandale !!!

Si din vorba-n vorba am ajuns la momentul culminant al zilei, precum si al intregii ture, in care personagiul principal, adica, cu modestie zic: io, traverseaza raul cel mare si izbucit dintr-un izbuc! Intru barbateste cu papucii'n maini, dar apa era rece bocna, pietrele ma taiau la picioare, injuraturile le uitasem de inghetata ce era apa, ajuns pe la jumatate cautam cu disperare butoanele: escape, F1, eject, quit, game over, orice, ctrl+alt+del...insa nimic nu era de gasit. Nemernicii, adica colegii din "The Izbuc Team" erau deja pe partea ailalta a raului si se veseleau nevoie mare, ramasesem singur in mijlocul raului inghetat si as fi vrut sa plang de durere si as fi vrut sa rad cu ei, si as fi vrut sa fu acasa... o Doamne!

Cu una, cu alta am ajuns si io la mal, si deindata ce am pus piciorul pe mal, s-a facut cald, ploaia s-a oprit si a aparut un frumos curcubeu iar io am uitat toata gandurile negative si astazi daca am merge din nou, la fel as face! A meritat totul!

No dragilor cam asta este versiunea mea. Da, stiu cam sumara insa stau cam rau cu timpul!

Multumirile mele pinguinilor participanti! A fost o tura pe cinste! Multumiri si lui Andrei pentru jurnal, desi si nu pot sa nu oserv o omisiune voita: nu apare nici o poza cu Izbucu! "

Cum pe seara ploicelele s-au tinut lant, am exploatat la maxim capacitatea cortului lui Em (numit generic ABC) si ne-am inghesuit cu totii acolo.

Citeste mai departe...