luni, 12 noiembrie 2007

Viscol de Ciucas



Componenta echipei: Octavian, Viorica, Muha, Suru, Marti, Em, Radu, Mike

Cu ochii carpiti de nesomn ne trezim si eu si Radu dimineata, ne uitam pe fereastra, ne intrebam de ce naibii plecam de acasa pe vremea asta caineasca, caci afara ploua ca intr-o poezie de Bacovia (Rar)

"Ploua, ploua, ploua,
Vreme de betie-

Si s-asculti pustiul,
Ce melancolie!
Ploua, ploua, ploua.."

Bodoganesc faptul ca nu am avut inspiratia ca in seara precedenta sa las geaca la suprafata astfel incat acum trebuie sa intorc jumate de rucsac cu fundul in sus ca sa dau de ea....Punem si husele pe rucsaci (habar nu aveau ca aceasta avea sa fie ultimul lor drum) si plecam spre autogara.Pe la metrou ne impacienteaza Marti care ne anuntase ca se mai adunasera unii cu rucsaci. Cine domne mai e suficient de nebun sa iasa din casa pe vremea asta? Noi chiar ne bucuram ca macar de concurenta la microbuz vom scapa...Nu a fost chiar asa dar am calatorit bine, fara bagaje in brate, ba chiar dormitand fiecare pe unde a apucat si bucurandu-ne ca afara nu e nici asa, nici altmiteri, nici prea rau, nici prea bine, si chiar ne faceam socoteala ca iara o scaldam cu prognoza. Vai ce ne-am mai inselat....

Ajungem in Cheia si debarcam imediat dupa pod, aproape de bifurcatia pentru Manastirea Cheia. Intregim echipa cu Octavian si Vio veniti cu masina si cu Suru, aparut si el de cine mai stie unde (respectiv Brasov) si sub indicatiile lui Em pornim mai intai pe drumul asfaltat (DN1A).
Vremea la poalele Ciucasului
Dupa ce lasam in urma niste antene GSM cat casa, planatate pe partea stanga a drumului, facem dreapta pe primul forestier ce ne iese in cale (15 min de mers). Nu e niciun indicator, niciun marcaj, nimic care sa-ti dea de inteles ca pe acolo ar incepe un traseu. Aici o alta dilema: ramura din stanga sau cea din dreapta. Ne rezolva tot Em. Stanga, deci! Continuam pe forestier alte 15 minute pana ajungem la un podet mic de piatra, dupa care daca ne uitam cu atentie pe copacii din dreapta vom vedea primele maracje, sterse ce e drept, o cruce rosie si o banda albastra care pe masura ce le urmam devin din ce in ce mai clare si mai greu de pierdut. Urcam initial leger, apoi ceva mai abrupt pana intram pe culmea Buzaianu.
In padure
Ajunsi pe culme, ni se deschide pentru scurt timp o perspectiva frumoasa peste Ciucas, si poteca initial ingusta se largeste destul de mult, ca apoi sa se ingusteze din nou si sa incepe sa urce constant pana in punctul in care marcajele se despart: CR merge spre Cabana Cheia (pe indicator 4 h 1/2 ), iar  BA spre Poiana Valea Stanei (1 h 1/2). Pana aici am facut 1 h desi pentru coborare, pe indicator este dat pana in Cheia 1 h 1/2 .De acum vom continua urcusul doar pe CR, poteca urcand mai sustinut intr-o prima etapa.Dupa cel mult 40 de min de la bifurcatie iesim in Poiana in care se afla Stana din Zaganu.

Daca pana acum am fost protejati de padure si nu am simtit decat cativa fulgi, odata iesiti in spatiu deschis am constat ca vremea se invrajbise de-a dreptul, caci vantul matura zapada de pe un damb, determinandu-ne sa grabim pasul spre stana unde ne propusem o pauza de reechipare. Traversam deci poiana in diagonala spre NV si poposim intr-o stana bine legata cu vreo 3 incaperi, arhisuficiente pentru noi si pentru cei 2 caini care ne insoteau caci se luasera dupa noi din Cheia. Nici nu aveau idee cum vor face parte in mod subit din echipa, intregindu-ne efectivul la 10.

In stana ne simteam bine (nu era cald dar eram protejati orisicat de vantul ce razbatea prin folia din ferestre) si parca nu ne venea nici cum sa mai iesim la lumina. Totusi ne luam inima in dinti, tragem manusi, caciuli, gluga si alte cele si ne plantam in fata stanei sa ne dam cu parerea cum merge poteca mai departe. Nu stiu de ce, in fata trona o singura coasta si feelingul nostru zicea ca doar pe acolo poate fi poteca dar totusi speram la o abordare mai prietenoasa. Em insa ne arata directia coastei, vedem clar si ceva urme de poteca si cu Vio deschizator de pluton castigam usor, usor altitudine. Cainii vin printre picioarele noastre, harjonindu-se si tavalindu-se prin zapada (mai ales cel mic care nu cred ca mai vazuse stratul asta alb de promoroaca pana acum in scurta lui existenta).
Inceput de urcus
Poteca urca initial abrupt ca mai apoi sa se mai domoleasca si cam dupa 30 de minute de mers ne scoate in dreptul unui nou stalp indicator care ne informeaza ca mai avem inca 3 ore spre Cabana Ciucas, respectiv 2 h 1/2 la coborare spre Cheia.
Pe la mijlocul urcusului
Iesind in Culmea Zaganu 
La indicator
Acum am iesit practic pe culmea Zaganu, pe care o vom urma in continuare. Suntem insa si in plin vant, deoarece nu mai suntem protejati de nimic. Expunere maxima ne gandeam, fara sa stim ce va urma. Moralul era ridicat, indicatoarele spuneau de bine, era abia 12.40 si mai aveam o groaza de lumina in fata. Asa ca acum trece Suru la inaintare, oricum nu se punea problema de a bate urme caci zapada era mica ci doar de a fi atenti la orientare. Ne tragem iar glugile pe cap, si o luam din loc, pe poteca ce ba mai urca putin, ba merge pe curba de nivel, ba chiar coboara asa o idee...Zapada e putina si aia care este, e viscolita de vantul nebun ce suiera pe langa noi, chemand la sanu-i toate stihiile naturii. Asa ca pasim cu atentie ca sa nu alunecam pe pietrele ce ne ies in cale.


Pe cat urcam, conditiile devin din ce in ce mai vitrege si avem parte de primele tentative ale vantului de a ne darama. Nu reuseste decat sa ne tarasca putin, dar ramanem in picioare. Totusi ne dam seama ca gluma se ingroasa si nu e timp de pregetat. Asa sa Suru, deschizator de pluton ii da inainte. In apropierea Portii de Arama avem si primele pierderi. Vantul imi ia husa de pe rucsac, eu nici macar nu am observat caci eram prea preocupata sa ma tin pe picioare si sa nu ma duca la vale, pe micutul horn pe care tocmai l-am urcat cum o patise Radu in spatele meu.P oteca se ingusteaza si devine chiar greu sa gasesti o abordare si o deplasare acceptabila cu spatele la vant ca incepuse nebunul sa bata din toate directiile...


Dupa Podul de Arama alta fericire: niste lanturi, care pe vreme buna sunt joaca de copil. Acum am multumit cerului ca erau acolo, strategic amplasate. Ba chiar ma gandeam ca bun mai era si un ham, sa ma agat de ele ca sa fiu sigura ca nu ma zboara. Nu ma intrebati cum au trecut cainii dar se pare ca motorizarea cu 4 picioare a dat roade.

Insa, pe cat avansam, pe atat ne afundam mai adanc in inima vijeliei, pas cu pas, urma cu urma, era din ce in ce mai greu de inaintat pentru toata lumea.


Mai biruim o ora de traseu dar imediat dupa acesta  incepe o reprezentatie hidoasa a vremii in care ne simteam cu totii pasari de hartie, aruncate de aici pana colea de un copil mult prea jucaus, sau ca in reclama aceeaaiurea cu "zboara puiule zboara". Parca toata vointa naturii era ori sa ne faca sa zburam ori sa ne tavaleasca bine prin zapada. 

Primul care a cedat a fost cainele cel mic, care epuizat si-a facut culcus in niste jenpeni ca sa se mai incalzeasca. Stiind ca daca il lasam acolo soarta ii era pecetuita, am incercat mai intai sa il ducem in brate, mai intai eu, apoi Octavian, dar cele 10-15 kg suplimentare nu ne ajutau prea mult sa ne stabilizam pe picioare. Asa ca intr-un loc putin ferit, scot jumate de rucsac pe care il impart intre Radu, Em si Octavian si impreuna cu Em bag cainele in rucsac...Celalat caine, mai mare, speram sa fie in stare sa mearga mai departe caci nu prea vedeam unde sa il mai caram si pe el.
El e impricinatul
Deja gluma se ingrosase si nu o mai puteam duce prea mult, asa ca ajunsesem sa cautam o varianta cat mai ok de retragere. Dupa multe negocieri in care fiecare damb era greu de urcat, dupa ce consumama 75 % din energie sa ma tin pe picioare, dupa ce tremuratul catelului in rucsac imi dadea fiori in tot corpul (caci stateam cu rucsacul in vant ca sa protejez fata) si cum dupa fiecare mututoi nu aparea nimic, vine si o veste salvatoare. Se vad statiile sesmice din punctul numit "La Rascruce", loc de odihna si popas. Eram deja sfarsiti, dar perspectiva ca vom cobori odata din urgia asta si vom intra in padure ne face sa nu pregetam prea mult in cosmeliile de tabla unde oricum inghetam, si dupa ce mai schimbam o haina , manusi etc o luam din nou din loc. De data asta in jos, dar sperantele de mai bine ne-au fost suplberate dupa nici primii pasi cand am realizat ca toata coborarea va fi in continuare pe un picior de plai, pe-o gura prin apropierea iadului, unde numai lapte si miere, respectiv caldura si ceai nu curge....

Intre timp, pe urcus se inregistrasera si alte pagube colaterale: o pelerina a Muhai zboara dar e recuperata, pe cand cea a lui Radu isi ia zborul definitiv,  izoprenul lui Em se face si el racheta, iar a lui Radu e dat disparut nu se stie cand. Cainele mare da semne ca renunta, asa ca mai dus in brate, mai taras, mai impuns il fortam sa mearga inainte cu noi. Coborarea pe plai e lunga ne ia cam 40 de minute, si atat eu cu Radu cat si Em cu Marti ajungem sa aplicam tehnica de mers unul langa altul tinandu-ne de brat.

Dupa ce minutele par ore caci nu te poti misca cu fata la viscol, dupa ce inainte nu vezi decat urmele (vai de Suru care a fost in fata), dupa ce cu fiecare pas te simti mai fara vlaga si dupa fiecare tranta te ridici mai greu, se vede si padurea, si pas cu pas ne apropiem de ea.

Exact inainte de padure, protejati de un damb, suntem feriti de vant si avem timp sa reflectam la consecinte: Marti are un inceput de degeratura pe nas desi a avut cagula, noi suntem obositi, dar fara probleme de ger. Doar Muha si Suru s-au plans ziua urmatoare ca ii dureau degetele. Astfel ne dam seama ca am iesit fata curata pentru ca am fost multi, am lucrat in echipa, ne-am ajutat la nevoie si, foarte important, pentru ca am avut echipament. Discutam cu Radu ca oricata vointa ai fi avut, cu o pereche de blugi, una de manusi, fara cagula/fular/ceva sa acoperit fata, daca mai erai si ud, fara ceai cald in termos, cu apa in bocanci etc ieseai sifonat rau. Fara sa exagerez ne-a fost greu sa ne luptam cu viscolul cu tot echipamentul pe noi, noua fiindu-ne cald si nu cu spectrul unei hipotermii dand tarcoale.

In final, in padure, scot si cainele din rucsac care dupa cativa pasi isi intra in normal si porneste iara joaca cu zapada, dar cel mai important cum iese, face o bucurie, dovada ca nu a produs nimic necurat la mine in rucsac. Cred ca de frica si frig nu avea nici el chef de nimic.

Dupa o ora de la bifurcatie se vede lumina de la cabana  Muntele Rosu si perspectiva caldurii e coplesitoare. Eu insa trag de Radu sa coboram in aceeasi seara si dupa 15 minute de pauza, mai coboram inca 45 pe forestierul spre Cheia (BG) acum plin de zapada, cu ceva gheata inselatoare dedesupt si cu multe masini blocate. Acum eram mai protejati, dar vantul continua sa urle nebun prin padure. Reusim la limita sa prindem un microbuz spre Bucuresti dupa ce avem noroc si ne ia un tir vreo 4 km. Soferul microbuzului e foarte amabil si ne duce pana aproape de casa, regasind cu placere caldura patului si ascultand cum afara:
"Ploua, ploua, ploua,
Vreme de betie -
Si s-asculti pustiul,
Ce melancolie!
Ploua, ploua, ploua.."
Foto by Radu


n.a. In urma unui comentariu postat de Bogdan Balaban la jurnalul de pe carpati.org, "intrarea in traseul de Zaganu (BR si BA) se face direct din DN1A dar nu pe drum forestier. Daca ati mai fi continuat citeva minute pe sosea undeva in dreapta ati fi dat de prima sageata indicatoare. Poteca pleaca direct din DN1A.

P.S. Antenele alea cit casa nu erau antene GSM. Acol se afla Centrul de Comunicatii prin Satelit Cheia.



Foto by Radu

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Traseu: Cheia-Manastirea Cheia-Stana din Zaganu-Vf Zaganu (1817 m)-Podul de Arama-La Lanturi-Vf Gropsoarele (1883 m)-La Rascruce (1805 m) (CR)-Vf Muntele Rosu (1765 m)-Cabana Muntele Rosu (1280 m) (TR)-Cheia (BG)

2 comentarii:

  1. Momente dramatice nu gluma, dar la inventarul lucrurilor zburate in viscol am chicotit un pic ca si la imaginarea cainelui in rucsac :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Viscolul acela a ramas de referinta. Nu am mai prins ceva comparabil de atunci. Cat despre caine, el nu se vedea, il simteam facut covrig pe fundul rucsacului de 80 l.
    Sunt niste comentarii destul de haioase, mai ales cel al lui Vintila si la postarea initiala de pe carpati.org:
    http://www.carpati.org/jurnal/viscol_de_ciucas_10-11_nov/709/

    RăspundețiȘtergere