joi, 13 august 2009

Dolomiti 2009-ziua 6-Lagazuoi



 Echipa: Vio, Oana, Eu
Trei fete cucuiete
Cum baietii s-au hotarat sa atace in 3 un traseu de mai multe lungimi de coarda, asa cum nu au si nu vor avea ocazia sa catere in Romania, noi fetele avand in grija o masina, ne hotaram sa o intindem spre Parco della Grande Guerra - Museo all’aperto.
Muzeul in aer liber din Lagazuoi , dedicat primului razboi mondial este o via ferrata in sine.
Despre importanta istorica a locurilor va rog sa cititi putin in articolul meu de introducere.
Punctul de plecare este Pasul Falzarego (2109 m), unde putem ajunge pe un drum interactiv, plin de serprentine si care castiga in 16 km, 900 m diferenta de nivel, fie cu masina personala, fie cu cursele de autobuz.
Pentru masina personala sunt parcari amenajate si in pas, si in statia de la telecabina, dar si cu 1 km mai jos de pas, destul de incapatoare, chiar si daca ajungeti la ore inaintate (de ex ora 11) cum am ajuns noi (parcarile sunt gratuite).
Drumul in sine este in egala masura frumos, dar si destul de frecventat, din el se desprind drumurile spre Passo Giau, Marmolada, Cinque Torri, Rifugio Dibona (Tofanna).

Via ferrata se poate parcurge in ambele sensuri, fie in urcare, fie in coborare (fiind una facila), putandu-se combina cu o urcare/coborare cu telecabina (9.5 euro /pers) /pe jos.

Date tehnice VF Tunelurile Lagazuoi

Dificultate 1A
Diferenta de nivel: 650 m
Diferenta de nivel doar pe sectiunea de VF: 200 m
Durata:1-1.5 h
Altitudinea maxim: 2752 m
Echipament: kitul de VF nu este necesar, dar e necesara o lanterna si recomandat casaca.

Noi am ales sa parcurgem VF in urcare si i functie de ora la care ajungeam sus, sa coboram fie pe poteca (adica un super drum amenajat si terasat) sau cu cabina.
Pana la galerii se urmeaza poteca nr. 402 si e imposibil sa te ratacesti deoarece sunt sageti indicatoare peste tot.
Galeriile sunt circulare, noi am strabatut practic ½ din ele cu cateva deviatii optionale.
Pe toata lungimea sunt amenajate trepte, urcusul fiind continuu si cabluri pentru asigurare.
Desi in cartea de VF eram sfatuiti sa le parcurgem la coborare, in acelasi timp cu fluxul de oameni, nu au fost probleme de aglomerare, asta si pentru ca tunerlurile sunt destul de late pentru a fi parcurse de 2 oameni si inalte de 1.9 m. Strabatem la racoare si pe intuneric galerii, dependinte, camere ce serveau acum aproape 100 de ani ca dormitoare, depozite de armament, puncte de artilerie si posturi de observatie. 

Ne strecuram capetele prin gaurile prin care acum 90 de ani, soldatii cuprinsi de frig, fara hrana suficienta, poate doborati de umiditatea si intunericul permanent, scrutau valea cautand cu ochii inamicul, ducand un razboi prea putin util la nivel individual si uman si pierzandu-se in noianul de nume, pe care le vor cinsti oamenii doar la comemorari.

Nu se poate sa nu te intrebi cum era viata acelor oameni, care locuiau tot razboiul, zi si noapte, in inima muntelui, 20 de oameni imparteau o camera de 9mp, isi odihneau oasele pe un prici de lemn neincapator si gateau ratia zilnica pe o sobita in miniatura. In schimb se “delectau” facand plantoane la -25 de grade sau coborand pe scari metalice in cine stie ce cotlon pentru a pandi inamicul, pentru a executa un ordin dar de vre-un comandant, ce traia la lumina, intr-un stil sumar dar cu flori si vin pe masa...
Comandamentul
Tot drumul este insotit de explicatii in engleza, italiana si germana, cuvintele si imagini incercand nu sa recladeasca o atmosfera, ci sa o zugraveasca cat mai fidel.
Mi se pare remarcabil (asa cum nota si Marian Anghel intr-un articol recent, dedicat muzeului alpin din Munchen) cum vesticii gasesc puterea sa faca ordine si lumina prin colturile cele mai tenebroase ale istoriei proprii, sa o priveasca detasat si analitic, sa arate cel putin ca au invatat ceva din ea.
Pe ultimii 200 m urcusul este sustinut, dar galeriile ne scot la 5minute de Rifugio Lagazuoi unde bate un soare arzator si desi perspectivele spre Marmolada sunt incantatoare, pielea nostra fina nu ne da ghes sa ramanem. In mod neasteptat, marturiile istorice continua si pe banalul drum de coborare si acum parca luptele si conflictele incep sa capete sens si din punct de vedere geografic, din cauza asta recomand chiar circuitul de parcurs la pas.


Acum ne ies in cale grote sapate in stanca, in care sub troienele inalte se adaposteau soldatii, culoarele de pe care erau declansate in mod voit avalanse, varful-tinta intregii inclestari, o lume de piatra ramasa mutilata dupa razboi, cu ranile inca vii si cu o istorie ce face parte din La Grande Guerra, cum zic iatlienii Primului Razboi Mondial.

Circuitul dureaza cam 4 h si este pe langa o lectie de istorie si una de civilizatie si socializare-despre cum, o poteca cand larga cand ingusta,poate sa curpinda atatea tipuri de turisti, imbracati si echipati pestrit, dar pe care i-a atras ceva la locurile acestea, copii care invata pe viu istoria, batrani ce retraiesc poate povestirile parintilor, un drum fara gunoaie materiale sau umane desi este imprumutat pentru 2 h de sute de turisti...Un turism civilizat, o demonstratie ca se poate inclusiv la un popor latin ca noi.

Foto: Vio, Cristi, Andrei

0 comments:

Trimiteți un comentariu