O reteta usoara pentru a regasi fericirea

Scriu jurnalul luni dimineata , cu gandurile calde, pentru a nu uita nimic dintr-un weekend simplu insa plin, cum nu am avut toata iarna. Tanjeam parca dupa primavara, dupa vremea buna, care sa ne dea ragazul sa ne umplem zilele libere, asa cum iarna trecuta nu am reusit. Si tot consultand siteurile de vreme, ne hotaram vineri seara (ca de obicei) sa combinam o zi de alergare la Moeciu cu o zi de catarare in Cheile Rasnoavei.

Cum sambata dimineata (dar nu foarte dimineata caci din fericire o tura de alergare nu dureaza o zi intreaga, si ca atare poti sa dormi pana mai tarziu, yuhu) si Bucegii si Craiul erau invaluiti in neguri si vremea nu ne inspira pentru catarat, mergem spre Moeciu. Este prima data cand ajung in zona si din masina, uitandu-ma la peisajul antropizat ce ne inconjoara ma gandeam cum era capatul acesta de drum atunci cand doar cateva case se asterneau in lungul lui. Un capat de lume, fara masini si fara drumul asfaltat. Oprim masina in fata caminului cultural si pornim in recunoastere. Alegem sa descifram mai intai bucla 2 de la Maraton. Uitandu-ma acasa pe profilul GPS constant ca e diferit fata de MPC, neexistand urcari sustinute si fiind mult mai valurit. Aveam insa sa constat ca e mult diferit, foarte pitoresc si alergabil intr-o proportie foarte mare.Astfel cu exceptia urcarilor spre culmi care sunt istovitoare dar rasplatite de o panorama ce iti reda parca cheful de alergat, in rest poteca ne duce printre garduri si case si fanare, urmand culmea valurita.

Este o placere pamantul moale si reavand, iarba proaspat crescuta. Popsim dupa prima urcare langa o cruce metalica si imi vin in gand versurile lui Eminescu: "Mai am un singur dor/In linistea serii/Sa ma lasati sa mor"...ma rog si aici intervine schimbarea...nu la marginea marii ci in linistea aceasta impacata..ascultand la picioare forfota satului, privind caii frumosi si liberi ce pasc in tihna si asteptand ca ultimile raze rosiatice sa se stinga la orizont.

Intreaga Culme Lunga o gasim incantatoare si alergam ca nebunii, liberi si fara griji. Urmeaza apoi o urcare lunga de 5 km de drum forestier, ceva ce nu am mai facut niciodata insa pana si drumul ma suprinde...il credeam plictisitor insa pe muzica potrivita si pe masura ce urcam ni se deschideau orizonturile si simteam finalul aproape. Imi dau seama ca locurile sunt splendide si imi propun sa revin si la toamna, mai ales cand descopar ca drumul ne va duce in coborare printre casele din Fundata, pe ulite, ulicioare. Aventura descoperirii reperelor indicate in descriere nu se mai sfarseste si cu aripi de vant, ne croim drum spre masina.

Ne declaram incantati de potecile prin padure, de atat de mult plat pe culmi si ne felicitam ca am venit acum si aici in aceste locuri, ca le-am putut parcurge fara graba, in rimul nostru, ingaduindu-ne pauze de privit, de admirat, de visat.

Bucla 3 incepe cu o noua urcare buna de scos sufletul, cu ceva garduri sarite (sigur nu am nimerit varianta de la Maraton dar pana la urma am ajuns in acelasi loc) insa ceea ce ma delecteaza cel mai mult este urcarea pe TR spre Poiana Gutanu...ma gandesc ca va pune multe suflete la incercare la final de maraton insa mie imi place, urc, trag si iarasi urc, stiu ca cei 400 m se vor scurge prea repede si va veni coborarea de care genunchiul meu se teme...

Totusi ajunsi in ultimul punct de control nu ne lasa inima sa nu ne ingaduim o pauza. Se vad atat de frumos Bucegii inzapeziti, in spatele nostru, iar jos padure,padure. Ma trantesc in iarba si ascult melodia ce tocmai incepea pe ipod-un cantec de leagan. Ce e drept as adormi aici, sub soarele de dupa-amiaza.

Insa datoria invinge si ma pun pe coborat. Poteca te invita sa o alergi, pacat ca genunchiul meu se multumeste doar cu un mers agale. Ma opresc sa pun o fesa elastica si condusi de instinct sau de gravitatie, cine mai stie mergem tot spre vale...spre Valea Bangaleasa aveam sa aflam ceva mai tarziu in urma unui dialog cu un copil de vreo 8 ani cu un cal de capastru, dar cam tarziu pentru a ne mai intoarce...pana la caminul cultural mai avem inca 2 km de asfalt si desi am ratat drumul cel bun, ne intoarcem cu sufletul bogat, am descoperit atatea locuri superbe, imposibil de povestit, incat nu pot decat sa va sfatuiesc sa mergeti sa le umblati voi singuri.

Nu aveti frica, nu aveti unde sa va pierdeti, veti gasi tot timpul,o poteca sau un drum ce coboara in sat sau un om iesit la munca dornic sa va dea un sfat. Veti fi liberi precum caii aceia frumosi ce i-am intalnit si care se bucurau de iarba verde, de apa proaspata din care se adapau si de pamantul reavan pe care il calcau sub copite.

Duminica peisajul de schimba radical, lasam departe casele imprastiate pe dealuri si ajungem sa privim la verticala: Revad din nou traseele din Peretele Animalelor dupa 1 an intreg de pauza.

In Poiana Inului

Intru cu Radu intai in Cangur si apoi in Caprioara.

In Cangur

Cangurul ma munceste bine pe prima lungime, 50 m intinsi, dupa o iarna de pauza, nu par deloc usori. Insa pas cu pas imi revin, si miscarile incep sa se lege. Scutim neplacuta retragere prin 2 rapeluri lungi si frumoase de 50 m ce ne readuc la baza traseelor.

Pregatiri pentru Caprioara

In Caprioara ma simt si mai bine, cunosc traseul stiu cat de frumos urca muchia pana la pasajul de bavareza si ma bucur, de simplitatea catararii.

Stau in regrupari filandu-l pe Radu si contemplu Bucegii inzapeziti, vaile albe.

Lungimea tare...ramane tare la liber, insa acolo unde nu pot nu ma sfiiesc sa apuc bucla cu incredere. Fata de acum 2 ani cand am fost aici am mai multa experienta in ceea ce priveste dozarea efortului si astfel lucrurile nu mai sunt atat de complicate. La ora 16.35 iesim amandoi din traseu si strangem odata cu corzile si amintirile unui weekend ce nu cred ca putea sa iasa mai reusit.

Suntem rupti de foame si gasim fericirea in Comarnic cand ne infruptam cu pofta dintr-o paine fierbinte, o sticla de lapte batut si niste sunca de pui...Cat de simpla e uneori viata si cat de greu este drumul spre Bucuresti cand ai fost liber...

Foto by Radu