Acolo unde ma simt acasa

Stiu de cu seara ca ceasul pus sa sune duminica la ora 7.00 e o adevarata bataie de joc...si mai stiu ca nu o sa ma trezesc si iar o sa pacalesc ceasul cu un somn dulce de dimineata...cel mai dulce.

Duminica dimineata

Ceasul nu suna dar suna telefonul fix. Wtf? Cu ochii carpiti de somn ma trezesc sa raspund...apoi ma culc din nou si sper ca am pacalit clipa. E trecut de 7 dar nu reactionez. Mi-e lene sa ma ridic sa fac bagaje, sa imi caut haine, sa ma pregatesc de munte desi el ma asteapta. Si eu imi doresc o revedere dar comoditatea e pe cale sa invinga....Pana cand suna iara telefonul...Tot fixul...Il aud ca prin vis si nu pot sa accept ca este el. Din nou...

Odata cu cuvantul “Alo” somnul este compromis si de ceea ce imi era frica nu scap...Mancare, haine, bagaje, DN1...Haide sa mergem ca parca ziceam ca muntele ne asteapta.

Si l-am gasit surazator.

Eu si Costila ce tocmai a iesit de sub un nor

Citeste mai departe...

Decizii

De saptamana asta am renuntat la statutul de administrator pe site-ul carpati.org (abreviat CRPO)....Si la cel membru AMC. Un capitol in ceea ce priveste muntele si oamenii s-a terminat...Poate ma voi intoarce la el la un moment dat, poate romanul vietii mele este atat de vast si de complex si va trebui sa revin la aceasta etapa, sa o reiau, sa reinnod firul epic. Poate acum am scris doar intriga. Sau poate acesta este un capitol inchis definitiv. Pe moment nu pot spune. La fel cum nu pot spune ce m-a determinat sa arunc prosopul...Poate ca de vina a fost programul foarte aglomerat din aceasta primavara, sau poate concediul lung in care am avut timp sa rumeg multe aspecte ale existentei mele. In mod cert pauza dintr-o activitate, te face sa regandesti acea activitate sa o vezi cu alti ochi.

Sau poate de vina este faptul ca am devenit mai egoista si imi dau seama ca vreau ca acel timp liber pe care il am sa in investesc pentru mine. Am atatea proiecte care stau la usa, care ma asteapta.

Poate asta tine si de firea mea, mereu in cautare de ceva nou si provocator, care se plictiseste repede de rutina si cauta alte orizonturi.

Problema nu are o solutie unica...

Tragand insa linie de pe CRPO am invatat multe...si mai ales am invatat sa socializez, sa colaborez. Datorita CRPO am prietenii pe care ii am si oamenii ma stiu dupa logul de pe CRPO. A insemnat mult, am investit si am primit si mi s-a parut un schimb corect. Trenul vietii mele a stationat mult in aceasta gara caci a fost o gara frumoasa, ascunsa in munte, pe unde treceau multi oameni frumosi cu multe informatii interesante. Dar acum a sunat semnalul si trebuie sa plece...Linia duce si mai adanc in munte, iar uneori mai adanc inseamna mai pustiu. Poate voi ajunge la un moment dat la capatul liniei si poate ma voi hotari sa ma reintorc...Daca o voi face si atunci cand o voi face, o sa gasesc gara cu totul schimbata (stiu asta): alta vopsea, alte flori, alt cladire poate, alti oameni se vor perinda pe acolo. O voi lua de la capat dar este fascinant sa ai cateodata un nou inceput si sa crezi in acel inceput.

Prima intalnire de vara carpati.org

Citeste mai departe...

Din nou despre prieteni (sau o vorba la Poienarii de Prahova)

CTR 2011 s-a incheiat. Nimic nu ma mai tine aici. Eu nu stiu de ce merg sa alerg la un maraton. Cred ca pentru traseu, dar mai ales pentru dialogul interior, pentru a imi reaminti periodic, ca sunt o fire puternica, o fire capabila sa treaca peste multe piedici, sa sara garduri si sa escaladeze ziduri care apar din pamant pe la km 30. Radu merge si pentru atmosfera de dupa si pentru interactiunea cu oamenii…Eu nu ma pricep sa ma bag in seama cu oamenii (daca sunt intrebata raspund frumos, daca se leaga o discutie pe care o simt apropiata, ma implic), dar altfel nu ma pricep decat sa zambesc (incurajator sau drept multumire). In plus, astazi si soarele ma goneste de la stat si in plus undeva la 60 km distanta, toti prietenii nostri sunt stransi la gramada si dezbat probleme, ma gandesc eu importante precum : cat  trebuie sa biruie fiecare, cand frigem carnea etc.

In plus nu i-am mai vazut pe toti de o luna si jumatate si mi-e dor de ei, asa ca pun punct ideii nastrusnice de munte, vale, Bucegi de a doua zi si plecam spre Ploiesti. Din drum nu imi amintesc decat o pauza in parcarea de la Lidl, unde am mancat branza cu verdeata si parizer caci eram lesinati de foame, restul a trecut ca prin vis.

Visul s-a continuat la fel de frumos in fata unei mese pe care trona o oala de fritptura calda, mici, pulpe si alte proteine...

Am acceptat orice mi s-a oferit, mai putin alcool, caci la cat de obosita eram, o gura daca luam, si ajungeam urgent sub masa...Plus ca vroiam sa ramanem treji sa povestim, sa schimbam impresii...3 concedii diferite, 3 povesti stateau la aceeasi masa si vroiam sa le auzim pe toate. Ochii se inchid, frigul vine si el, dar le pacalim pe toate, pe unele cu Cola, pe altele cu un pulover...eu chiar cu o balaceala la fantana ca sa dau jos transpiratia. Si cred ca am incheiat sedintele, doar pentru ca cerul acela negru ii chema pe cei cu hamace...sa se intinda la orizontala, sa priveasca stelele si sa adoarma in aerul racoros de inceput de septembrie. 

Dormitor in aer liber

Eu nu ma pot bucura de stele, doar daca imi cos unele fosforescente pe tenta, dar cum somnul nu vine stau intinsa, oarecum priponita din cauza febrei musculare si meditez...

Meditez la toti ce stransi aici. La cat de natural e fiecare si de tolerant si mai ales, la cum, pentru toti astfel de momente sunt ca o gura de oxigen. Fiecare fugim de unele obligatii, mancam kilometri intregi, doar pentru a ne regasi. Tineri sau adulti, mici sau mari, cu povesti interesante sau doar buni ascultatori, cu idei, cu planuri comune sau individuale care insa vor gasi sustinere, cu rabdare sau nerabdatori sa vorbim, sa ne expunem parerea, deschisi la lucruri traznite si uneori copii.

De multe ori copii. Asta pana ne legam in coarda, sau pana lucrurile se imput. Atunci devenim adulti si atunci iese la iveala intreaga relatie cladita peste ani. Atunci eventualele compromisuri dispar caci tot ce conteaza este scopul, telul, in numele caruia investim priceperea fiecaruia si intelegerea tuturor.

Si mai avem o calitate...chiar daca ne suparam, stim sa uitam repede...d-asta am zis ca suntem copii...

Si daca nu ne credeti, uitati activitati de duminica:

• sarit coarda (demonstratie)
• jucat ping-pong (campionat)
• cantat in causul palmei (competitie oameni vs pasari)
• mancat inghetata si baut suc de portocale pe care mama Silvanei ni-l aducea apetisant pe masa
• scaldat
• balaurit dupa scaldat pe tarla, prin lanul de floarea soarelui, pe lotul de trifoi si prin lanul de porumb. Nimeni nu stie de ce am ajuns prin camp si nu pe drumul de dus, dar e cert, e ca in copilarie...Cand unul face o prostie, toti il urmeaza.

Sarit coarda

Defiland prin sat in drum spre scaldatoare

Locul de scaldat

Daca eram adulti poate ne dadeam seama ca saraca Silvana era in travaliu si mai avea putin sa nasca, daca eram in schimb copii mai stateam si la gratar si mergeam direct la spital sa il sustinem pe Marti in acea grea incercare de a deveni tata. Dar cred ca nu suntem nici una, nici alta, suntem pur si simplu pinguini si e al nabii de interesant sa planifici o tura si sa o schimbi joi la 90 de grade, sa te duci weekendul asta la bicicleta, weekendul viitor la catarat si apoi sa incingi un fotbal la salina. Facem lucurile cu pasiune si mai ales cu placere si cu zambetul pe buze atunci cand le facem impreuna.

Citeste mai departe...

Ciucas Trail Running 2011

Cu gandul la un Om Mare, ale carui maini au facut sa fiu un om normal, cu vise, cu sanse, cu viitor. 

A doua oara la Ciucas…Ne-am inscris cu entuziasm inainte sa plecam in concediu, poate datorita faptului ca ne simteam intr-o forma foarte buna, fizic vorbind, alergasem ceva in ultima perioada si ne gandeam ca peste asta se va adauga si antrenamentul dobandit (sau cel putin mentinut) in concediu…

Insa cu o saptamana inainte de maraton, cand apucam sa facem prima alergare mai lunga (pentru Radu) si singura alergare de orice fel pentru mine, suntem readusi brutal cu picioarele pe pamant. Ne taram greu pe campurile si prin padurile de langa Slatina, iar alergatul acela cu usurinta si de placere e dulce amintire. Constat ca ma dor o groaza de parti din organismul meu si amandoi suntem aproape siguri ca o sa ne dam duhul la Ciucas. Dar daca am zis ca mergem, mergem, in plus anul trecut ne-am simtit atat de bine si traseul a fost foarte frumos...

Anul acesta traseul a ramas in continuare frumos (cu exceptia drumului care coboara de la Cabana Ciucas, pana la Fantana lui Ioan), dar pot sa afirm cu mana pe inima ca am fost dezamagiti de organizare.

Lucrurile au mers sincopat inca de vineri seara, cand la inscriere/validari lucrurile nu erau clare. Dupa ce stateai mai intai la o coada lunga, daca nu se gasea niciun crestin care sa iti spuna, ca trebuie sa treci inainte pe la o alta masa de unde sa iei o declaratie pe proprie raspundere, pe care sa o completezi si cu care sa te asezi la coada, stateai degeaba.

Eu am avut bafta de un asemenea om, deci am stat o singura data la coada aceea, care oricum mergea greu, si a mers la fel de greu inca vreo 2 h dupa aceea pentru ca eram 3 persoane in masina, si fiecare am fost sa ne validam inscrierea la ore diferite in speranta ca vom prinde mai liber. Greu inseamna cam 30 de min, insa avand in vedere ca intervalul 20-23 era clar cel mai aglomerat, era benfic sa fie mai multi voluntari mobilizati la inscriere/validare.

Bun, iau pachetul de concurs si tusti la somn.

Dimineata, zi cu soare, nici gand de ploaia tot anuntata. Incalzire, aliniere si start.

Cursa nu are istorie. Stiam traseul, stiam unde sunt urcarile, unde sunt coborarile, unde e de alergat si speram doar ca totul sa functioneze .

Dupa primii 4 km apare un prim punct de alimentare, cu apa, unde sta Cosmina. Nu pot sa nu ma opresc, sa o salut si sa beau niste apa, mai ales ca imi parea tare cald pentru inceputul lui septembrie. Apoi merg mai departe si urmeaza urcarea si apoi coborarea spre Casa Vanatorului, un segment care mie imi place in mod deosebit . Ar trebui numai sa ma invat sa alerg mai repede pe bucatile acestea de plat.

La Casa Vanatorului era punct de alimentare, asa ca din nou apa si niste struguri in plus si plec eu lansata, mai departe pe forestierul de anul trecut. Pana cand aud niste strigate hotarate, imi scot castile din urechi si intorc capul sa vad ce se intampla.

Constat ca un domn ma striga tocmai pe mine, caci gresisem drumul. Ei asta e buna, pana acum nu am reusit la niciun maraton balizat sa ma ratacesc. Revin pe traseul nou, pentru ca practic aici a fost introdusa o noua urcare de 250 m diferenta de nivel (si o coboare aferenta) si astfel nu mai alergam pe drumul acela forestier si anost care mergea in pasul Boncuta.

Bun, insa eu ma intreb de ce acolo nu a stat un voluntar, sau nu s-a inchis acel drum forestier cu o banda?

Si ma mai intreb si de ce pentru marcarea intregului traseu s-au folosit niste fasii atat de mici si de inguste de banda. Si de ce nu s-a folosit vopsea roz sau portocalie, pe pamant, inainte de intersectii ? Eu nu port ochelari si vad bine dupa ultimile controale oftalomologice efectuate in vara asta dar atunci cand alerg nu sunt atenta la toate detaliile si cred ca ceea ce este important (de ex schimbare de directie), trebuie sa fie foarte clar marcat. Mai ales ca anul trecut traseul mergea pe acel forestier si in virtutea inertiei, puteau sa existe participanti care sa aleaga drumul mai larg si mai ademenitor.

Ma rog asta nu am gandit prea mult atunci, ci m-am pus pe urcat, 250 au trecut repede si apoi m-am pus si pe coborat si am reintrat curand in forestier. Suntem practic la ombilicul spre CP3, care mi-a placut si anul trecut caci aici poti sa vezi pe cine ai in fata si pe cine ai in spate...Si aici il vad mai intai pe Suca, cum alerga cu privirea pierduta, il caut pe Radu dar nu il gasesc, deci probabil trecuse, apoi incep sa vad fetele: Hiroko, Ioana, Diana si inca muuulte fete (nu primele nume erau problema, ci numarul de fete care erau inaintea mea). Ma gandesc ca merg prost (noroc ca nu aveam asteptari) si in punctul de alimentare sunt 110% sigura ca vreau sa ma premiez cu un activator.

Stau la coada si primesc doar jumatate de pahar de sponser, iar atunci cand cer apa mi se spune ca gasesc la nu stiu ce izvor sub brazi 1 km mai incolo. Asta mi se pare nasol, adica eu ajung intr-un punct de alimentare si ma astept sa gasesc macar apa, glucoza/zahar cubic si ceva fructe (preferabil citrice). Nu am pretentii de cine stie ce specialitati sau diversitate dar apa macar. Si pot sa inteleg faptul ca pe masa nu ma asteapta paharele, doar alerg cu bidon, numai sa fie cineva care sa imi umple cu ceva acel bidon. De data asta nu este, dar evaluez ca apa pe care o am mai tine pana la urmatorul izvor, de dinainte de cabana Ciucas, plus ca vine ceva urcare prin padure, unde o sa fie mai racoare. Iau activatorul si plec cu un gust cam amar (si la propriu si la figurat) in gura.

In curand simt activatorul cum isi face efectul si totul devine mai usor si mai roz.

Alerg pe forestier, desi sunt in fata mea si concurenti care merg, apoi urc cuminte la bete si nu ma mai lupt cu soarele si cu o senzatie de sfarseala cum am patit anul trecut. Ma tot tin dupa o fata imbracata cu tricoul albastru de concurs ...pe urcari si pe plat ma apropii, iar pe coborari pierd teren...Ma intreb cat timp va ma tine jocul asta de-a soarecele si pisica si tocmai cand urcam voioasa si ma pregateam sa depasesc, constat ca imi cade ceva de la spate. Ma intorc, si hopa, 2 geluri. Realizez ca din prostie sau graba am plecat probabil cu buzunarul de la borseta deschis din PC2. Evaluez paguba si singura paguba e un Activator, problema mea e ca e singurul pe care il mai aveam la mine si il planificasem pentru cabana Ciucas si urcarea pe varf. Nici anul acesta nu o sa imi fie deci usoara viata la deal...

Ajung la izvorul asteptat si primesc 1 pahar cu apa si ii rog pe cei de acolo sa imi umple bidonul. Primesc un bidon umplut pe jumate, le spun ca as vrea sa il umple daca se poate si mi se spune ca o sa mai fie un punct de alimentare la cabana la Ciucas...asta stiu, dar eu sunt concurentul patit de anul trecut, cand la cabana am primit cu greu 1 pahar de apa, pe principiul ca nu mai era. Asa ca, acum suflu si in iaurt si vreau sa am in bidon ca sa nu mor de sete pe urcarea spre varf. Le spun oamenilor temerea mea si pana la urma ma descurc singura. 

Plec spre cabana, pe o alta portiune care mie imi place in mod deosebit si ajung repede inainte de urcarea pe varf. Aici, in final astrele se aliniaza si ma intalnesc cu Radu care coboara deja. Incerc sa ma concentrez pe o chestie noua pentru mine: lupta cu crampele...

Le simt cum stau sa ma pandeasca si parca devin din ce in ce mai insistente. Imi dau seama ca inca nu sunt refacuta dupa lipsa de vitamine, fructe si legume din concediu si din pacate nici isostar nu am luat la mine suplimentar si nici anticarcel nu am...Ramane doar sa fiu cuminte. Cum incerc eu sa ma concentrez sa urc pe toata talpa (putin diferit de modul in care urc in concurs, mai pe varf si cu pasii mai intinsi), incepe tibia stanga si apoi trece stanga si incepe dreapta, undeva la baza...Asta nu am mai simtit de la 7500 tura lunga de anul trecut, dar asta stiu ca vine si trece si sunt determinate de modul usor diferit in care calc acum. Pana la urma trec si astea si desi nu ma depasesc pe nimeni, nici nu sunt depasita dar deja imi este frica pentru ce va urma pe coboare..Totusi nici aici nu pierd prea mult si cobor binisor pana la cabana, fara sa aud comentarii din partea genunchilor mei. Ma bucur si ma cred aproape scapata,pana cand imi amintesc de blestematia de drum forestier care coboara de la Cabana, la Fantana lui Ioan. Ma apuc si cobor asa infranat, simtind cum imi fac varza unghiile de la picioare si ma tot intreb daca voi putea vreodata sa cobor bine pe aici si uitandu-ma insistent la ceas (numai aici l-am folosit) sa vad la ce altitudine sunt (cu alte cuvinte cat mai dureaza pana scap de drum).

Scap, ajung la fantana, iau apa pe indestulate in bidon si plec spre Muntele Rosu pe un traseu care imi place mult. Nu mai am energie sa mai trag asa cum faceam la inceput de concurs pe un astfel de traseu dar totusi alerg mult. Plus ca acum e moale si placut pamantul, sub talpa adidasilor. Ajung la Muntele Rosu, ultimul pahar de apa si niste zahar, imi trag ciorapul care ameninta sa se stranga la unghia de la degetul mic de la picior si hai la vale pe punct albastru.

Coboarea asta a fost chinuitoare anul trecut. Lunga si interminabila ca si forestierul care o urma. Anul asta am alergat de la Muntele Rosu pana la Finish. Nu a mai fost chinuitoare dar pe alocuri a fost prost marcata. Niste urme de taf/tactor, fara puncte albastre pe copaci, fara benzi puse de organizatori. Alerg intr-un grup de baieti dar toti o dau la vale cu mai mult talent decat mine, desi raman in curand singura pe forestier. Care iarasi e lung si noroc cu umbra. Adi si Dani vin pe bicle in intampinarea mea. Ajung la pod, unde nu e nicio indicatie ca trebuie sa faci dreapta, doar o bariera pusa ca sa nu intre masinile pe acel forestier. Fac insa dreapta si ies in Cheia, unde iarasi nicio indicatie dar din amintiri stiu ca trebuie sa fac dreapta si providential gasesc un nene intr-o curte pe care il intreb daca pe acolo au trecut si alti alergatori...Pe acolo au trecut. In curand ajung deasupra finish-ului si coboararea e dulce si mai ales in viteza. Imi place sa pastrez un gram de energie pentru finish, unde sa sprintez cat pot eu de bine, oarecum pentru a multumi oamenilor pentru incurajari. 

Imi pare totusi rau, vorbind cu Radu pe drumul de intoarcere de faptul ca am avut asteptari mai mari de la acest concurs, mai ales ca editia I din punctul meu de vedere a fost mai atent organizata decat aceasta si se presupune ca de la editie la editie incercam sa ne imbunatatim.

Astfel in afara de 2 aspecte pozitive traseul si startul punctual, voi incheia scurtul jurnal cu o lista de observatii, pe care insa organizatorii sper sa le priveasca in mod constructiv.

1. Marcajul 

-Benzile folosite e util sa fie ceva mai late pentru a fi mai usor vizibile de concurentii mai mult sau mai putin atenti

-Daca traseul nu urmeaza un drum evident/ci o poteca, acel drum evident trebuie inchis cu banda sau in acel loc trebuie plasat un voluntar.

-Inaintea intersectiilor este utila vopsirea catorva sageti indicatoare pe sol (intr-o culoare agresiva gen roz, portocaliu etc) care sa sara in ochi si sa ii ghideze pe concurenti pe trasa cea buna (vezi EcoMarathon si Hercules)

-inainte de pod si la intrarea in sat (la sosire), la fel, marcajele lipseau si nici oameni nu erau care sa indrume concurentii

2. Punctele de alimentare 

-in punctele de alimentare mi se pare de maxima importanta sa fie macar apa. Dar sa fie la discretie,sa nu stai la coada pentru un pahar de apa...Daca nu poti sa sustii un punct de alimentare, faci mai putine, sau nu mai faci deloc. Comparativ cu anul trecut au fost anuntate pe harta mai multe puncte de alimentare si teoretic, erau suficient de dese ca sa mergi fara bidon. Noroc ca nu merg fara bidon, pentru ca muream de sete 

- in punctele de alimentare e util sa fie si un sac menajer in care sa isi poata arunca concurentii deseurile (dar astea sunt deja detalii) 

- mi se pare trist sa ajung la start si sa nu ma gasesc nimic de mancat si mai ales de baut (apa macar). Nu zic ca e cazul sa fie opulenta de la Moeciu la fiecare marathon, dar sincer la o taxa de participare de 80 lei, mi se pare ca au fost cam multe minusuri in organizare... 

3. Ziua de dinaintea cursei- un mod mai eficient de a valida inscrierile 

4. Personal- mi s-au parut cam putini oameni pe traseu, cei din punctele de alimentare erau coplesiti etc.

Citeste mai departe...

Scurta alergare la Slatina

Primul weekend dupa concediu si singurul disponibil inainte de CTR 2011. Mergem deci la Slatina, sa ne refacem la iarba verde, in livada, cu rosii si pepeni pe masa.

Cum insa e cam multa inactivitate, dupa o luna intreaga de miscare, Radu mai usor, eu mai greu, ne mobilizam sa iesim la alergat. Radu e primul si stabileste la fata locului un circuit, pe care plec si eu pe la ora 12.00. Matinala rau, ce sa zic. Era si cald, era si soare, era si praf, dar mai ales nu era antrenament. Totusi in prima parte sunt capabila sa trag de mine caci mergeam spre padurea pe care speram sa o gasesc umbroasa si racoroasa. Am gasit-o si cu niste drumuri mari si primitoare. Dar pe langa toate aceste ingrediente placute, padurea era tapitata cu muste...Unele mici, o specie noua, nu agresive ca musculitele de Grind, insa tampe si insistene ca mustele comune. Intial vreo 20-30, de care incerc sa fug, sperand ca e doar o mica zona contaminata...

Da, sigur! Pe masura ce intru in padure, din ce in ce mai adanc si din ce in ce mai la umbra, norul de muste creste. Ajunge sa iti intre in gura si in ochi si deja nu mai prididesc sa imi fac vant cu mana, scot din buzunar hartia cu schita traseului si o folosesc pe post de evantai. Crunt era si faptul ca trebuia sa mentin o oarecare viteza X pentru ca sa nu las mustele sa ma invaluie. Daca te opreai erai mancat, deci singura solutie era sa alergi mai repede decat mustele, cu 0.1 km/h mai repede decat zburau ele, pentru ca sa le poti tine in urma ta. Alergam astfel cu norul, sau cu umbra in spate, caci desi in zona capului unde erau clar cea mai multe transpiratie, era norul cel mai mare, nici in rest nu eram neglijata.

M-am oprit odata la soare sa imi pun o genunchera pentru ca pur si simplu nu mai rezistam, si intr-o clipa am devenit hrana, copac, suport pentru muste.

Deja incep sa blestem padurea asta si desi nu imi face placere sa ies la soare, mai bine cald si fara muste. Ma si vad cum ies din padure in satul Bistrita cu umbra dupa mine, de bag frica in locuitori.

Din fericire insa, cu 15 minute inainte de sat se termina padurea si desi Radu mi-a spus ca daca vreau sa ma intorc, sa alerg inapoi prin padure caci dupa sat, pana la casa noastra ma asteapta un camp arid si neprimitor, aleg mai repede tarlaua inundata de soare decat padurea. In Bistrita ajung sfarsita, dar singura, fara companie, si nu prea imi vine sa alerg pe acolo, ca sa se hlizeasca tot satul la mine si barbatii din cele doua birturi. De fapt alergat e mult spus, tarat e un termen mai bun. Asa ca merg la pas, defilez in colanti si cu borseta pe acolo, si ma intreb oare cate de mare e satul si cat o fi pana la Biserica. Aveam mai multe interese la Biserica:

1. sa spun o rugaciune ca am scapat de muste

2.sa caut poate o fi un magazin ca sa iau un pepsi rece, la sticla si sa il beau pe nerasuflate

3. sa fac stanga, pe tarla, inapoi acasa.

Pana la urma din toate astea s-a ales numai stanga pe tarla, unde ba merg, ba alerg, ma strecor printre ciulini si maracini si arbusti teposi si termin tura acasa, in cada, unde dau jos cantitati insemnate de praf.

Toti ma asteptau cu sufletul la gura, caci Radu le spusese traseul si ma mai si lasase sa plec asa, fata singura, pe taramuri necunoscute.

Ne amuza copios (si pe mine si pe Radu) mentalitatea oamenilor de la tara, care au umblat prea putin si au depasit prea putin granitele satului lor, au interactionat prea putin cu oamenii din satele invecinate si ii cred pe cei din jur “Ceilalti”. Nu este rautate, sau raca, sau ura-este pur si simplu nesiguranta...Chit ca “Ceilalti” sunt si ei oameni normali, cu un sat, poate mai saracacios, dar care muncesc la randul lor pamantul, au gradina, case normale, copii, biserica, birt si nici nu sunt tigani...Dar sunt “Ceilalti”...si aceasta gandire se perpetueaza sat de sat si in acest rationament functioneaza relatia de reciprocitate.

Cam acelasi lucru povestea si Louise Sutherland, o asistenta din Noua Zeelanda, care a pornit la un moment dat (dupa razboi) sa faca turul lumii cu bicicleta. Cum nu avea suficienti bani, sa se sustina, se mai oprea in diverse locuri unde lucra ca asistenta , apoi pleca mai departe. Si in povestea ei se regaseste aceeasi conceptie. Oamenii din tara X, pareau socati ca vrea sa treaca in tara Y , unde din povestile lor se intamplau lucuri teribile, traiau oameni ciudati etc. Trecand in tara Y constatai ca oamenii sunt la fel de normali ca in tara X si cred acelasi lucru despre oamenii din tara Z-sunt pur si simplu “Ceilalti”.

Intr-un fel ma bucur ca m-am nascut la oras, ca parintii m-au ajutat sa imi cladesc o bruma de cultura si mai ales ca timpul a facut sa traiesc intr-o Europa in care multe granite au fost desfiintate. Astfel, de mic copil am ajuns sa invat ca Ceilalti sunt ca si noi, iar ca tanar am invatat ca sunt chiar peste noi. Si de fapt conteaza cum gandesti cand esti mare, cand esti adult, cand ai tendinta sa te afunzi in paradigme. Cand esti copil, lumea e deschisa si curiozitatea e mai puternica decat frica sau scepticismul...

Detalii despre traseu (daca intereseaza pe cineva):

Din localitatea Izvoru (Olt), ne indreptam pe drumul principal sau pe un al drum secunar (la alegere) spre padure. Oricum toate ulitele se reunesc intr-un drum mare, odata ce se iese din sat, drum prafuit, de carute si tractoare, cu cativa plopi inalti pe margine. Pe stanga si pe dreapta tarla lucrata sau nelucrata. Apoi, pe dreapta o casa cu acoperis rosu, urmata apoi de un grajd aparent parasit. Drumul urca pe un fel de dig, ca apoi sa ajunga la perdeaua de copaci. Am spus perdeaua de copaci pentru ca pana la padure mai avem ceva soare de indurat, desi pe aici, pe colo, cate un copac ne umbreste drumul cale de 2-3 pasi. Urmand drumul principal intram in padure (bariera) si nu ne abatem de la acesta pana vom ajunge la o intersectie mai mare. Drumul nostru coboara si urca usor si din ele se desprind alte drumuri mai mici, pe care insa le ignoram.

Ajunsi la bifurcatie (rascruce 1), facem stanga si continuam prin padurea de foioase aproximativ 30 de minute. Initial drumul merge drept ca apoi sa serpuiasca usor, pana la o noua interectie in cruce, unde facem din nou stanga (rascruce 2). Urmeaza  o noua serie de bariere, padurea se rareste curand si iesim din ea, ajungand la o fantana alba (pe stanga) de unde putem lua apa. In fata noastra se vad primele case din satul Bistrita, spre care urcam usor. Ulita pe care am intrat ne va conduce la biserica (pe dreapta) (5 min, caci satul e mic). Langa biserica este un teren de fotbal (pe stanga), o fantana, un magazin mixt si 2 birturi. Prin fata birtutilor facem stanga si vedem casa cu acoperis rosu pe langa care am trecut dimineata si stalpii de inalta tensiune. Continuam pe tarla inca 15 minute pana iesim inapoi in drumul principal care urmat de data aceasta la dreapta ne va conduce in sat.

Citeste mai departe...