marți, 8 mai 2012

Eco, alergare si recuperare



Cu Eco am mai bifat o premiera. Dupa ce anul trecut am bifat primul meu abandon la Garboavele, anul asta am bifat si primul DNS...A fost o mare proba de vointa sa ma abtin si sa nu iau startul nici la cross si nici la maraton, dar stiam ca daca o fac, desi aveam sa termin in timpul limita, aveam si sa fortez si am zis ca mai bine stau naibii cuminte. Nu a fost deloc usor sa stau cuminte, a fost bine macar ca am avut multa lume de incurajat: Radu, Cristi, Claudiu, Cristina, Corina si multi altii pe care ii stiu de la concursuri. De fapt i-am intalnit pe toti la pod, la final de bucla 2, unde functionam pe post de semafor. Au mai fost si multe alte figuri cunoscute care au participat la cross, dar eu mi-am facut veacul pe traseul de maraton caci functionam si ca suport tehnic pentru Radu, de care sunt foarte mandra pentru ca a mers excelent. M-am bucurat in bucla 1 cand a venit bine, am stiut in bucla 2 ca va face un concurs bun si i-am tinut pumnii pe ultima bucla. Si pana la urma nu cred ca a mai mers vreodata atat de bine....Intre noi fie vorba s-a mers oricum foarte bine, timpii sunt putin din alta lume...cel putin o lume paralela cu mine.

Oricum tot stand eu acolo ca si semaforul am avut o adevarata lectie despre ce inseamna a incuraja niste participanti si am mai inteles ceva...eu nu sunt facuta sa stau locului, ca voluntar. E prea putin de munca raportat la cat sunt obisnuita sa dau din mine la un concurs. Sincer la un concurs e foarte multa durere-gratuita. Ba nici gratuita nu e, dai chiar bani ca sa te “bucuri” de ea. Dar asta e doar o aparenta. Insa eu nu pentru durere vreau sa alerg ci pentru momentele minunate in care se aliniaza planetele: traseu frumos+ stare fizica si psihica buna+ muzica buna.

Duminica am profitat de starea de “impuscat” a lui Radu (care nu era chiar atat de grava) si mi-am zis ca acum e momentul sa il alerg si eu putin. Asa ca am iesit la alergat in padurea din spatele casei de la Izvoru. Asa, usurel, cat sa nu fortez, cu cateva pauze, pe un pamant placut la adidas. Mi-a placut si nici bilantul luni dimineata nu a fost din cale afara de rau…doar vesnicul genunchi intepenit in somn.

Dar luni era o zi mare...In sfarsit am luat taurul de coarne, frustrata ca nu ii mai dau de hac ligamentului colateral si m-am apucat de recuperare. Tratamentul cu indiferenta prescris de Radu nu a functionat. Avantajul e ca stiam si unde si la cine-la Nico, kinetoterapeutul care a recuperat-o si pe Claudia...
Ceea ce imi place cel mai mult in relatia cu un medic sportiv sau cu un kineto/fizioterapeut este ca nu se uita la tine ca la extraterestru cand ii spui ce probleme ai- ca nu pot sa alerg la capacitate maxima...O problema minora raportat la tot ce vezi prin spitale si pe la usile cabinetelor de ortopedie.
Beleaua este ca, tocmai pentru faptul ca e o problema minora nu pot sta locului si ma mananca in fund, mai ales in weekend.
Nico mi-a mai bagat mintea in cap cu multe alte aspecte, unul dintre ele fiind antrenementul de care ar trebui al naibii sa ma tin. Nu de dragul rezultatelor ci de dragul sanatatii mele. La Roma am alergat fara antrenament (o singura tura de 20 km prin iarna si cateva de 8-10 km prin parc si cam atat). Si desi aparent m-am simtit bine, Nico crede ca de acolo a inceput epopeea. Apoi in stilul caracteristic am dat-o cu entuziasm inainte in tura la Slanic. Prea lunga pentru o prima tura de trail-running. Dar entuziasmul nu tine loc de genunchi.
Asa ca acum ar trebui sa imi pun rabdarea la incercare si sa ma fac odata bine. Fara dovezi de voinicie cu urcatul in pedale, dormit cu perna sub genunchi (si e incredibil caci functioneaza mai ales ca eu dorm destul de cuminte de felul meu), purtat genunchiere-cica menajat in urmatoarele 2 saptamani. Si apoi cred ca va trebui sa ma apuc batraneste de treaba. Concursurile in Romania sunt probabil ratate din punctul meu de vedere (oricum nu mai sunt decat vreo doua pana plecam), dar eu am niste munti nou nouti, proaspat scosi din cutie de descoperit si de dragul lor si al meu ar fi bine sa fiu valida.

2 comentarii:

  1. Nici eu nu ma vad in pozitia de voluntar, mi-as face inima rea ;))
    La un alt tip de concurs insa, n-ar fi bai, dar la un maraton montan, sigur ar fi!

    Deci asa a fost vizita la Nico, chiar eram curioasa si n-am apucat sa va intreb pe niciuna. Cat despre "bagatul mintii la cap" stiu cum e Nico si chiar ma amuza ca voi amandoua sunteti doua pietre tari - eu am tacut chitic ca o mielusica ;))

    Spor cu recuperarea, sa mearga repede caci sunt multe de vazut si umblat care te asteapta >:D<

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu prea merge cu indiferenta daca vrei sa faci o treaba buna, altfel se poate sa recidiveze.
    Stiu ca maratonul se alearga cu sufletul dar iti trebuie si un pic de antrenament si la tine cred ca a fost totusi prea putin.

    Recuperare rapida si trainica.

    RăspundețiȘtergere