1 an de la BCB

Radu m-a rugat acum o saptamana sa scriu un scurt articol despre concediul de anul trecut, pe care il scot la iveala fix astazi, cand se face 1 an de la inceputul calatoriei.

It's all upstairs...it's all in the mind (Goran Kropp)

2500 kilometri, 4807 metri, 5 tari, 29 de zile sunt coordonatele unei idei aparuta cu 2 ani inainte care a avut nevoie de timp ca sa prinda radacini in constiinta noastra si mai apoi sa infloreasca precum o margareta.

Am plecat din Romania, pe cand margaretele erau in floare, doar noi doi, calare pe 2 bividii. Unul negru si elegant precum un armasar, altul- un fel de struto-camila, galbena, buna la toate. Noi doi, bicicletele pe care ni le-am facut frati de cruce cum faceau fetii-frumosi in basme cu caii lor cei nazdravani si ...cortul.

Planul? L-am facut de atatea ori, l-am corectat, l-am analizat, l-am schimbat-incat pana la urma l-am lasat acasa. Vroiam doar sa mergem, sa descoperim, sa ne descoperim.

Am inceput cu campiile nesfarsite ale Ungariei. Ne era putin frica de ele. Poate de intinderea stepei, poate de soarele si caldura ucigatoare pe care ne asteptam sa o gasim pe drum. Dar toate sunt doar demonii nostri de acasa. Trebuie sa faci pasul peste prag, sa inchizi usa in urma si sa lasi demonii la usa. S-ar putea sa te suprinda ceea ce gasesti- o tara cu drumuri laturalnice linistite, cu terenuri lucrate, baloti proaspat stransi, palcuri de paduri, vant si temperaturi optime pentru biciclit mici orase interesante. Kindle-ul stie intotdeauna cate ceva despre locurile prin care trecem dar nu stie niciodata unde vom campa. Din fericire Ungaria nu duce lipsa de locuri salbatice si wild-campingul se preteaza de minune.

Peisajul este completat dupa primele 3 zile si cu multi cicloturisti, si cu piste de bicicleta pentru ca am ajuns in partea de nord a Lacului Balaton, iar intreg lacul este inconjurat de un traseu de cicloturism pretabil pentru 2-3 zile.

Atmosfera se linisteste din nou odata ce lasam lacul cel mare in spate, drumurile capata pe alocuri variatiuni gen “Mongolia style” caci se lucreaza intens si noi mergem tot mai spre munte. Intai doar paduri nesfarsite, apoi cateva dealuri la granita dintre Ungaria si Slovenia si apoi munte.

Granita dintre cele 2 tari am trecut-o prin lanul de porumb ce despartea 2 sate, din tari diferite dar infratite parca de zeci de ani.Parca si numele lor in ungureste dovedeste asta:

Gaborjanhaza si Gonterhaza.

Slovenia pare mult mai aranjata si mai dichisita decat vecina ei, se vede ca parca tot mergem spre vest. Trecem si prin Maribor, oras ce acum in 2012 este Capitala Europeana a Culturii si facem cunostinta cu Drava. Cu care aveam sa ne si imprietenim pentru ca de acum, multe zile la rand o vom lasa sa ne conduca. Vom merge din aval in amonte, pe malul ei, ii vom descoperi secretele, vom merge pe firul vietii unei ape. Asta nu am mai facut niciodata. Viata noastra merge intotdeauna de la mic la mare. Intotdeauna mai mare, tot mai mare in tot ce facem, in tot ce visam, in tot ce ne dorim. Dar poate ca nu intotdeauna mai mare este si mai bine. Acum mergem spre mai mic. Sau spre mai sus, caci Drava izvoreste din munti si noi la ei vrem sa ajungem. La esenta. Drava este o apa prietenoasa cu cicloturistii si se lasa lesne descoperita gratie unei piste lungi de 366 km (Drauradweg) ce merge cand pe un mal, cand pe altul. Incepe in Maribor (Slovenia) strabate sudul Austriei si intra putin in Italia.

In prima seara petrecuta in Austria ne dam seama ce inseamna mondializare caci iata gatim la primus paste unguresti, cu branza slovena, pe care le mancam intr-o tara vorbitoare de limba germana.

4 zile am ramas prin munti. A fost greu sa mergem la deal, tot la deal, pe cand toti turistii de weekend se scurgeau la vale, tot la vale, urmand ca mai apoi sa isi parcheze bicicletele in tren. Dar era racoare, era aer curat, eram departe de aglomeratie, schimbam paduri cu pajisti,pajisti cu pasuni,pasuni cu fanete toate ascunse intre mici localitati cu case cochete.

Noi urcam si la fel faceau si muntii din jurul nostru. Acum muntii au iesit din anonimat chiar si pentru noi-se numesc Dolomiti si la un moment dat suntem la 30-40 km de Cortina d'Ampezzo. Acum inteleg cat de fain ar fi sa poti sa hoinaresti liber pe bicicleta-chiar si prin Europa, sa ajungi aici, sa petreci 3-4 zile pe superbele trasee de Via Ferrata din Dolomiti, iar apoi sa pleci mai departe. Dar noi nu avem decat 29 de zile si vrem sa ajungem la muntele cel mare. Si alb.

Pe nesmitite pista pe malul Dravei se termina dar este continuata natural cu Pustalweg sau Val di Pusteria (caci suntem de acum in Italia) ce ne va cobori in campie. Parcursul nostru prin Italia descrie un mare L caci initial coboram spre sud, spre Trento, schimband muntii cu plantatile de vita de vie, cu solurile nisipoase si cu un vant cald ce bate mereu din fata, ca mai apoi sa ne orientam spre vest, spre Bergamo.

Italia ne-a depasit asteptarile prin diversitatea peisajelor. Munti inalti in nord, uscaciune in campie, orase cu istorie si zona lacurilor: Lago di Garda,Lecco, Como, Varese. Toate niste mici comori ce aveau sa preceada marea comoara-Valea Aostei.

Visam deja de zile bune, pe cand stateam intinsi in cort, tanspirati, murdari, lipiciosi si partial terorizati de anumite portiuni de drum cu trafic infernal, bazaiti la cap de hoarde infometate de tantari, cum toate vor fi amintire odata ce vom ajunge din nou la munte.

Astfel nimic nu ni s-a parut greu sau urat. Nici ceata ce inconjura muntii din toate partile, nici drumul comun cu masinile, nici urcarea nesfarsita pana in Courmayeur, nici ploia rece, nici impinsul bicicletei pe ultimii 2-3 kilometrii spre campingul Monte Bianco “La Sorgente”. Am ajuns acolo si am fost repede catalogati ca si “Bikers” asa ca planurile noastre privitoare la Mont Blanc au fost privite cu o mare doza de retinere, mai ales de catre ghidul de langa noi, care oricat a inspectat echipamentul scos din coburi si intins pe tot locul ce ni se cuvenea, nu a gasit nici urma de materiale atat de necesare unei ascensiuni pe varf.

Deci cum puteam sa ne transformam din Bikers in Climbers, precum Cenusareasa in printesa? Caci ceea ce eram pana la urma nici noi nu stiam. Kit-ul de transformare a venit int-o cutie mare si grea de carton, ce aproape se dezintegra dupa ce a calatorit din Romania pana la granita cu Franta si acum inarmati cu cele trebuincioase am plecat sa vorbim cu propietarul campingului pentru o rezervare la Refugiul Gonella caci vroiam sa urcam pe Mont Blanc, pe ruta claisca italiana.

La Gonella nu mai erau locuri, noi eram in urma cu planul, asa ca am plecat totusi mizand pe locurile din Bivuacul de iarna. Drumul nu a fost greu dar a fost lung. Morena ne-a erodat nervii si rabdarea astfel incat portiunea de Via Ferrata inainte de refugiu a mai dat ceva diversitate si culoare traseului de apropiere. Eram la 3071 de metri, stateam pe terasa metalica, noi si o multime de alte echipe si priveam cu ultimele gene de lumina spectacolul marilor varfuri. Si mai ales auzeam. Zgomotele ghetarului, bufnete infundate, caderi surde de bolovani ce curgeau cu viteza pe valcele laterale. Ramasa fara grai ma gandeam la imaginea blanda a Mont Blancului din 2007 si o comparam cu aspectul imbufnat de acum. Oare acum o sa ma placa...Oare o sa ma lase sa imi incerc puterile?

In aceeasi seara la ora 23.30 plecam a doua echipa spre varf. Este o noapte alba, senina si calda. Plecam cu un minim de bagaj, cu coltarii in picioare si pioletul in mana chiar daca primele 20 de minute sunt pe o poteca cu pietris si pamant. Cand ajungem pe ghetar ne legam in coarda. Pe masura ce urcam in spatele nostru se insira luminitele. Sa tot fie cam 30 de oameni ce au plecat in noaptea asta spre varf, destul de multi avand in vedere ca ruta italiana este libera de regula.

Noi cei 30 ramanem insa muti atunci cand intalnim ruta franceza...Ne simteam ca in batalia de la Termopile...De 10 ori mai multi oameni veneau de pe ruta franceza. Un sir de lumini nesfarsite ce semana cu o instalatie de Craciun, montata pe un brad piramidal.

Si Mont Blancul, scaldat in lumina rasaritului spunea ca ne va primi pe toti. Pe noi ne-a primit, i-am multumit si am lasat locul si altora. Drumul de coborare a fost la fel de lung si la fel de greu, initial prin zapada inmuiata de pe creasta, apoi prin iadul alb si incins al ghetarului.

Intr-un maraton de 24 de ore am coborat pana inapoi in camping in aceeasi zi caci vraja de Climbers se desfacea la rasarit si in 2 zile ne-am vazut iar Bikers. Mai aveam 7 zile pentru drumul de intoarcere si dupa un popas de refacere intre prieteni si o zi petrecuta pe tren, in Italia, ne gaseam iata din nou la granita cu Austria- in Brenner. De data asta am trisat si am urcat cu trenul pana in varf, ca sa ne putem bucura de o coborare lunga pana in Innsbruck, unde ajungem pe 15 August, de Sfanta Maria. E usor de tinut minte, caci totul era inchis cu exceptia Oficiului de Informare Turistica si a unui supermaket de la gara. Totusi aflam informatii pretioase despre Inntalradweg- o ruta ciclabila pe malul Innului. Si cum Innul se varsa in Dunare planul e simplu. Mai intai pe malul Innului, apoi pe Euro Velo 6 cat de mult se poate.

Bineinteles ca pista de pe malul Innului ne-a placut mult mai mult decat cea de pe malul Dunarii. Poate pentru ca era mai la munte, poate pentru ca era mai libera, poate ca alterna niste peisaje frumoase si ne purta cand prin Germania, cand prin Austria.

Zilele s-au scurs pe negandite, si inevitabil ora intoarcerii ne-a prins din urma, pe undeva prin Ybbs, la 100 km de Viena. O alta zi pe trenuri, o zi in care sa meditam la tot ce am descoperit in concediul acesta,la locurile prin care am trecut, la noi, la lumea in care traim. Nu a fost nici pe departe totul roz si totul usor. A fost uneori greu, alteori dureros, a fost nevoie de dragoste, de intelegere, de ajutor, de un om cu care sa imparti frumosul si uratul. 

Daca am pleca din nou?

Maine!

“Twenty years from now you will be more disappointed by the things you didn’t do than by the ones you did do. So throw off the bowlines, sail away from the safe harbor. Catch the trade winds in your sails. Explore. Dream. Discover.” –Mark Twain

Povestea lui Radu este aici.