duminică, 23 martie 2014

Schi de tura si corcodusi in floare



Pentru mine una, sezonul de schi nici nu a inceput bine, ca s-a si terminat. Si cum de inceput, l-am inceput cu o frumoasa tura in Bucegi, unde am mai gasit ceva pulver de tocat, am zis sa il inchei la fel epic, cu o participare la Postavaru Night. Concursul mi-a placut de la bun inceput, prin originalitatea formatului (doar urcare) si prin ora tarzie de start. Un sir continuu de luminite ce imbodobeste partia alba, ca pentru o sarbatoare. In fond, concursurile din seria Carpathian Man sunt ele insele o sarbatoare a miscarii in natura si a sportului facut cu dragoste pentru muntii in care revenim mai toti, weekend de weekend, poate pentru miscare, poate pentru liniste, poate pentru frumos, sau pur si simplu pentru a ne regasi. Iar odata ajuns sus, la sosire, cand te sprijini in bete pentru a trage in tihna cateva guri complete de aer, privirea iti cade involuntar pe Depresiunea Brasovului, luminata vesel acum la ceas de seara. E fara indoiala un «la revedere» cat se poate de potrivit, caci iata, desi aici la 1700 m este inca iarna, jos, pe flancurile insorite ale Tampei, primavara este instalata fara cale de intoarcere. 
In aceeasi zi, flori sub Tampa si zapada in Poiana
Un start la ora 20.00 poate insemna pentru brasoveni o zi plina acasa. Pentru mine a insemnat insa o plecare rezonabila de acasa la ora 7.30 si o plimbare tihnita pe potecile Tampei. Ce incalzire poate fi mai potrivita decat 5 ore de traseu lejer, e adevarat cu schiurile in spate... Cu siguranta eram o prezenta inedita atat pe treptele lui Gabony,  cat si printre corcodusii in floare din Saua Tampei, ori pe poteca blanda a Drumului Domnilor. 
Credeai tu ca va incepe sezonul de mers pe munte asa devreme?


Singurul care nu s-a mirat de echipamentul meu inedit a fost chiar propietarul clubului Rossignol, cu care m-am intalnit din intamplare pe cand ma uitam lung pe o sageata indicatoare ce arata inca 2 km pana la statia de autobuz si ale caror sfaturi bune m-au condus la locul cautat.

In Poiana scot din rucascul fermecat claparii, focile si manusile si fug la inscriere/ validare. Cand am dat cu ochii de goliciunea partiilor am intrebat daca: "mai schiem si noi astazi?" Cica schiem numai dupa ce transpiram putin alergand in clapari. Ei, cred ca tu glumesti...Sa alerg in bocanciosii astia? Dupa ce o duc pe mama la statia de autobuz, revin la start si vad ca oamenii nu au glumit. Concurentii fac tot felul de inginerii pentru a-si pune schiurile pe rucsac. Ma uit putin deziluzionata la rucsacul meu de alergare si ma gandesc cu jind la Quechua-ul lasat acasa. Deci nu numai ca o sa alerg in clapari, dar o sa o fac chiar cu schiurile in mana...Splendid inceput de concurs va fi...Ma aliniez la start si scot castile din urechi numai pentru a incerca sa inregistrez indicatiile de la scurtul briefing. Oricum nu am nici cea mai vaga idee despre ce vorbeste Luci, unde e canalul, unde e zidul etc, pentru ca nu am schiat niciodata in Poiana si unica mea experienta anterioara a fost tot o urcare de noapte la Postavaru Night 2011. Iar memoria locurilor oricum nu ma ajuta la modul general, d-apoi la un concurs cand totul se intampla cu viteza dubla fata de normal si cand afara e noapte. 

Numaram starul copiilor si apoi propriul nostru start, ca apoi sa inceapa distractia! Descopar eu la fata locului ce voia sa spuna Luci si mai ales, aveam sa descopar cat de lungi pot fi 500 m pe uscat. Ma simt, in clapari, pe nisipul de pe partie, ca pestele pe uscat, dar valul de oameni ma duce fara gres spre zapada. Nu mi-am dat seama cat pierd pe pamant, pana cand nu ma depaseste pe stanga un tip ce si-a pus deja schiurile in picioare. Ajung si eu in final la locul oficial, ma incalt si eu ca schiorul adevarat si ii dau la deal. E mult mai usor pe schiuri! Respiratia mi se regleaza si continui sa urc ignorand un ciorap ce a alunecat si acum claparul ma freaca cumva in zona gleznei. O ora nu mor! Ideile legate de ciorapul buclucas se risipesc atunci cand ajung la zid. Stiu instinctiv ca despre el vorbea Luci la start, asa ca ridic inaltatorul si ma apuc sa fac zigzaguri. Abordarile sunt diverse: unii incearca pe direct cu schiurile in picioare, altii pe direct cu schiurile in mana, iar altii in zigzaguri. Dupa 7-8 intoarceri sunt sus si pot din nou sa imi trag sufletul. Phoenix imi suna, pardon imi urla in ureche si ora- hora haituieste cocosii negri spre Mila 23. Starturi de MPC, fluturi in stomac, si undeva de asupra mea se vad luminile de la sosire. Serios? Chiar a trecut o ora? Nu e vreo curba ascunsa dupa colt care sa ne mai serpuiasca un kilometru? Totusi harmalaia care razbeste chiar prin castile de la ipod nu poate fi degeaba, iar deasupra mea se vad deja oamenii care coboara spre Cabana Postavaru. 

Abia dupa ce trec linia de finish si bataile inimii se linistesc am timp sa ma uit in jur si sa admir Brasovul la picioarele mele. La 21.18 sunt gata de coborare si cum autobuzul de 21.30 din Poiana nu poate fi prins, cobor temenel pentru cel de 22.30. Sunt singura cu gandurile mele si lumina frontalei ma conduce tot in jos. Ca dupa fiecare concurs, indiferent cat de lung sau cat de scurt ar fi, nu pot sa nu ma intreb: "de ce o fac?" Se merita efortul mediu de a face parte din marea masa? Sau sa o zic pe vorba lui Suca..."Din pulime"? Are sens sa investesc mai mult efort? Sau poate ar trebui sa ma intorc la alte activitati montane mai linistite? Raspunsul este unul sigur. Concursurile, oricat de rare sau de dese ar fi, sunt ca un drog. Colegii mei de la serviciu nu pot trai fara cafeaua de dimineata, cea de la 12 si cea de la 4, ori fara numeroasele pauze de tigara. Mie cele de mai sus imi sunt indiferente, dar am nevoie de concursuri ca sa simt ca traiesc. Linistea de dinainte de start, fluturii din stomac ale ultimelor 10 secunde, greutatile de pe la mijlocul concursului, usurarea de la final sunt tot atatea motive de a nu sta acasa. Asa ca, printre proiectele din 2014 voi mai face loc si cate unui concurs, din cand in cand. Dixit!

Trasee: 

Ziua 1: Brasov-Treptele lui Gabony -Tampa-Saua Tampei (TG)-Drumul Domnilor-Poiana Stechil (BA)- Poiana Brasov (TA)
Ziua 2: Brasov-Drumul serpentinelor (TR)-Saua Tampei (TG)- Brasov (TA)

3 comentarii:

  1. Asteptam postarea asta, dar chiar asa dintr-o rasuflare??! :D
    Cu-atat mai bine, inseamna ca primul concurs pe anul asta si-a atins scopul, asa cum si le vor atinge si urmatoarele :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai Claudia, draga, drumul de la Brasov la Bucuresti e lung, are 3 ore, timp suficient de scris jurnale in tren :).

      Ștergere
  2. Total de acord, concursurile sunt un drog pentru unii dintre noi....Te autoeduca, te stimuleaza la mai mult si iti testeaza limitele. Ultimele secunde sunt cele mai grele, sunt cele care iti raman in minte.

    RăspundețiȘtergere