Georgia

Uite, ma asez chiar aici, intr-un colt, pe iarba. Nu incurc pe nimeni, dar sunt si eu obosit dupa o zi lunga pe drum. E greu sa te tii dupa 2 biciclete. 

2 oameni, 2 biciclete si un Patrocle

Daca ar fi mers si ei la pas, imi era si mie mai usor. Dar asa sunt cainii. Mereu au viata grea. Sau eu unul nu stiu ce e aia viata usoara. Nici cu stapana nu imi era usor. Traiam amandoi intr-o saracie lucie, mai mereu cu burta goala. Dar macar aveam un adapost si pe cineva care tinea la mine. Cand oamenii impart cu tine din putina lor mancare, te simti mai satul decat dupa kilograme de carne aruncate de un bogatas. Un suflet bun mai tine din cand in cand si de foame... Dar se duse si baba, caci asa ii spuneau vecinii din marginea de sat unde traiam. Baba. Si eu am ramas singur. De atunci bat in lung si in lat drumurile. Ma mai agat de unii sau de altii. De oamenii astia doi m-am agatat in Nakipari. Ei zic ca vin din Zugdidi. Povestesc de un baraj cu ape turcoaz si de varfuri inzapezite care doar se ghiceau in departare. 

Barajul de pe raul Enguri

Ce e drept, Caucazul Inalt este o bijuterie. L-am vazut in fiecare anotimp, ii cunosc toate toanele, dar tot ramane cel mai frumos munte. Si daca tot suntem la superlative dupa umila mea parere de caine de pripas Ushba e cel mai frumos varf de pe la noi. Nu e el inalt, dar nu in metri sta totul. „Muntele teribil“ sau „drumul catre nicaieri“ si inca multe alte nume posibile ale muntelui, pe care nici macar oamenii locului nu le mai pot deosebi de legenda. Trebuie sa il vezi ca sa intelegi de ce manifesta o atractie atat de puternica. Zic alpinistii care vin sa il urce ca ar fi fratele mai mare al Materhornului. Mai ialt si mai ales mai greu. Ruta clasica, nu are „decat 4A“ (scala ruseasca) sau AD+ in sistemul francez, dar oricum ea e cvasi impracticabila pentru ca presupune ca mergi cu un picior in Rusia si orice trecere ilegala a frontierei se lasa cel putin cu “atentii” cu multe zerouri. Georgienii sunt prietenosi, aici nu sunt vize, premise de varf etc. Tot muntele e al tau. Toata frumusetea si eventualul success iti apartin tie si partenerului tau de coarda. Oricum ar fi, am vazut multe capete intoarse dupa muntele asta. Din masina, de pe biciclete, de pe motoare, de pe pamant, ma rog, toata lumea il admira si se fotografiaza cu el, dar putini indraznesc sa il urce.

Panta cere transpiratie. La Ushguli nu ajungi usor

Elvetia. Varianta georgiana

Ushguli- Matterhornul Georgiei

Cei mai multi se multumesc cu o imagine din goana microbuzului sau masinii 4x4 ce urca spre Mestia, caci acesta e principalul punct de atractie in zona. Uite mie imi place de oamenii astia doi. Se vede ca le place aventura pentru ca au fost perseverenti si vor sa descopere Svaneti-ul asa cum este el. Dur ca muntii de 5000 m ce il stavilesc la nord, neslefuit ca pietrele turnurilor de aparare din fiecare sat, dar plin de traditii si istorie. Si mai ales liber. Oamenii de aici au facut tot ce au putut sa fie liberi.

Turnurile de aparare din Svaneti- o imagine a libertatii

Libertatea calatorului

Pana si mie, un simplu animal imi place sa fiu liber. Am auzit povesti cum ca prin alte locuri stau in lant sau in custi. Doamne freste de asa ceva. Cred ca m-as duce in 2 zile de amaraciune daca as pati asa ceva. M-am obisnuit sa haladuiesc pe coclauri, sa umblu pe unde am chef si sa ma multumesc cu ce primesc. De furat nu prea fur. Le cad cu tronc oamenilor si imi mai dau un alta. Cica am moaca frumoasa. Ce o fi aia moaca nu stiu, dar daca zic ei ca sunt frumos si simpatic, asa o fi. In mod cert sunt intr-o forma fizica de invidiat. 90-60-90 pot sa fiu fotomodel la caini la ce dimensiuni am. Deh, talia subtire cu drumuri lungi se (men)tine. Stiu drumul pana in Ushguli cu ochii inchisi. Si sunt mandru de el. Mai ales de portiunea aceea taiata in stanca. Il vezi asa, cum incinge ca un brau, suspendat deasupra abisului, peretele drept al vaii. Se strecoara, sa prelinge ca un sarpe, pe alocuri e loc doar de o masina, dar oricum masinile trec asa de rar pe aici. Oamenii din satul ala de la 2000 m au invatat sa se auto-sustina. Dintotdeauna au trait asa, si anumite obiceiuri si obinsuinte s-au plantat cumva in constiinta individuala. Nu stau sa bata drumurile zi de zi. Iti faci paine acasa, ai oi, capre, vaci care iti dau de-ale gurii, mai tai un animal, mai iei niste oua de la o gaina si in rest, mai cumperi de la magazinul din sat ce mai ai nevoie.

In seara asta ne oprim exact inainte de intrarea in sat, intr-o curba. Incep sa ma simt acceptat. Cu strategia mea infailibila, mai ramanand in urma, mai inaintand asa in umbra, mai cu coada intre picioare, m-am tinut dupa ei pana aici. Acum e vital sa nu gresesc. Ma pun asa mai la o parte, pana vad cum reactioneaza. Din propria-mi experienta de caine plimbat prin lume, strategia asta functioneaza in 95% din cazuri. Si bingo! Mai intai nu imi dau seama de ce fata asta striga "Patrocle, Patrocle", dar vederea cratitei in care ghicesc ceva mancare depaseste orice bariera de limbaj. Ling totul: mancarea de linte, painea si chiar niste branza mai veche, desi era crunt de sarata si mi-a fost frica sa o mananc pe toata, sa nu cumva sa ma apuce cumva o sete crunta la miezul noptii. Si acum cu burta plina, e timpul pentru odihna.

Noaptea a fost linistita, doar un cal singuratic ne-a deranjat, dar oricum eram la el pe pasune, asa ca nu am avut ce sa ii fac. M-am incovrigat mai bine, mi-am pus labele pe urechi si am dormit neintors.

Dimineata ne asternem la drum cu directie clara: Pasul Zagar (2620)

Ushguli, satul aflat la cea mai mare inaltime din Caucaz

Peste Ushguli troneaza Shkhara care blocheaza practic orice alta perspectiva cu cei 5000 m ai sai. Un urias de stanca si gheata. Si satul care pare atat de mic la picioarele sale. Cainii din Ushguli sunt la fel de aprigi ca locuitorii si desi eu scap usor, se infig intr-o turma de mioare din care una ramane captiva intre 2 bucati de sarma ale unui gard. E atat de mica si nevinovata…Dar cel putin nu e prostuta. Sta docila ca oamenii sa o elibereze din capcana. 

Operatiunea "Mioara"

Dupa ce am salvat mioara, lasam in sfarsit satul in urma. Drumul devine din ce in ce mai prost, mai ingust si mai greu de dovedit, dar panorama compenseaza orice efort. In schimb se pare ca avem companie. Un caine mai batran din Ushguli, roscat ca un vulpoi s-a luat dupa noi. Hei caine, lasa-ne in pace. Asta e mai trecut prin viata ca mine si mai siret. Mult mai siret. Stiu ca o sa razbeasca si el pana la urma si o sa il adopte si pe el, pentru ca oamenii astia nu stiu sa spuna nu, iar eu nu sunt un caine uracios sa ma iau la harta cu compatriotii mei. Asa ca noul nostru companion indura cu stocicism asalturile de pietre primite. Oricum pietrele sunt cam mici, astia doi n-au tinta deloc si pe aici, te poti ascunde usor in iarba mare unde nu te ajunge nimeni. Pana una alta ma bucur de intaietate si de ritmul relaxat de mers si ajungem pe o vreme superba in pas. Se vorbeste sa ne oprim aici. Sincer nu mi-ar displace, dar cred ca o sa fie frig rau la noapte. Pana la urma dupa ce ne pozam toti 3 (observati va rog ca sunt cuminte peste tot in poze), coboram pe partea cealalta a muntelui. 

Aici o sa fie ceva de muncit, caci eu nu sunt asa rapid ca oamenii astia pe 2 roti. Norocul meu ca se opresc des sa faca poze si pot si eu sa recuperez. Locurile arata asa frumos pe aici, varfurile se schimba, fiecare cu ghetarul sau, alte unghiuri si o liniste si un pustiu cum nu am mai vazut demult. 

Ce e drept nu am prea umblat prin locurile astea. Prin pustiul asta nu gasesti nici tipenie de om si deci nici rost de prea multa mancare nu e. Sper sa primesc si eu in seara asta ceva, caci mi-a iesit limba de un cot alergand la vale cot la cot cu bicicletele. Pe masura ce pierdem din altitudine varfurile raman din ce in ce mai in spate, si zapezile vesnice lasa loc padurilor de foioase, colorate acum la ceas de octombrie in cele mai frumoase nuante ale lor. 

Oamenii se tot disputa unde sa doarma in noaptea asta, caci in curand ajungem la primul sat din partea asta a muntelui. Sat care e pustiu. Nici un cos nu fumega la ceasul asta tarziu. Si e deja frig. La vremea asta focul era demult facut in soba, daca nu pentru caldura, macar pentru a pregati masa de seara. E o liniste desavarsita si doar biserica de pe deal si casele rasfirate, dar inca in stare buna, amintesc ca aici s-a locuit pana nu demult. Muntii, ei din pacate nu pot sa spuna povestea locului. Desi stiu atat de multe, desi au vazut vremuri de pace si de razboi, generatii peste generatii de georgieni ce au muncit din greu in locurile astea, departe de orice oras, doar pentru ziua de maine, intelegand sau nu rostul lor pe lume, muntii sunt condamnati la tacere. La tacerea veacurilor si mileniilor si cand timpul ajunge in final sa ii macine, duc cu ei in pamant toate povestile lumii. Cum nu stiti? Muntii stiu toate povestile lumii. Au vantul ca aliat si curier de nadejde si uite asa, toti ajung sa stie ce se intampla in partea cealalta a planetei. Cand o sa fiu mare o sa vreau sa fiu munte. Sa nu mai trebuiasca sa alerg de colo-colo. Sa prind si eu radacini undeva. Sa ma hranesc cu iarba si paduri. Din pacate in viata asta sunt carnivor si ce bine ar prinde stomacului meu o bucata de carne mai ales ca intre timp oamenii au ridicat cortul si s-au apucat sa gateasca. Vulpoiul asta e smecher. Tot da tarcoale sa prinda si el ceva. Degeaba il sfatuiesc sa stea naibii potolit ca poate din cauza nerabdarii lui nu mai primim nici unul de mancare in seara asta. Uite eu sed aici la o parte si ma bucur de odihna. Asa cum am intuit, la sfarsitul mesei ne primim si noi cate un sfert de paine. Ce sa zic, e cam putin, dar trag speranta ca maine ajungem la niste sate mai mari si o sa fie rost de mai multe provizii acolo. Aici si sa vrei si nu ai de unde cumpara de-ale gurii. Asa ca hai burta, taci din gura si sa ne culcam. Visam la noapte carnati, gaini si alte oratanii bune de mancat.

Pana sa mancam noi insa, se pare ca ne vor manca de vii cainii din satele prin care trecem. Dimineata nu am mai coborat noi mult, caci satele au inceput sa fie din ce in ce mai dese si din ce in ce mai inchegate. Si odata cu satele au venit si dulaii. Bai, niste namile ce nu numai ca isi apara teritoriul, ci au si chef de incaierare. Tasnesc din curte, sar peste garduri si ne hauituiesc prin sat. Mare minune daca scap viu de aici. Desi daca stau bine sa ma gandesc, tot greul e pe vuloiul roscat. Cum fata ma striga Patrocle, ma pun cuminte langa roata bicicletei si nu zic nici car nici mar. Vulpoiul o incaseaza mai mereu. Are chef sa se ia in harta cu ei si de 2 ori baiatul a trebuit sa se opreasca sa il salveze din incaierare. Uite, asta e viata de caine. Sa nu te vrea nimeni, sa te arunce toti de pe un drum pe altul, sa n-ai si tu un stapan al tau pe langa care sa stai. Eu nu sunt deloc tupeist, nu ma iau la harta cu nimeni, eu vreau sa fie doar liniste, sau sa fiu lasat in pace. In fiecare sat e un sprint nebun si ne oprim mai mereu la capatul satului sa ne tragem sufletul. E asa o vreme frumoasa. O placere sa stai lungit pe drumul incalzit de soare. Pacat caci am burta goala si pe aici, oricat am cautat nu am gasit nimic de mancare. Tare trist e sa fii mereu nemancat. Sa traiesti cu foamea in tine, sa o simti cum creste si iti strange tot stomacul, pana ti se impaienjeneste si privirea si desi stai drept, ajungi sa judeci stramb si sa faci cine stie ce fapte necugetate. 

Coborand la civizliatie

Stam de ceva vreme la capatul acesta de pod. Toti 3 (noi cainii si fata picotam sub soarele darnic). Pana la urma, ne prinde si baiatul din urma, ii da fetei o paine si pleaca mai departe. Fata ramane cu noi imparte paine in doua si ne da fiecaruia o bucata. Oh, o jumatate de paine suna chiar bine. Cum ma trezesc cu painea in gura fata o ia din loc. Si dispare. Zici ca a mancat 1 kilogram de carne. Sau asa alerg eu dupa ce mananc carne. Pff, ce naiba sa fac, sa plec dupa ei, sa mananc? Painea clar nu as lasa-o, dar nici pe ei nu vreau sa ii pierd. Si cu painea in gura incerc degeaba sa alerg, caci nu pot sa respir. Vulpoiul s-a ocupat mai intai de paine si abia apoi de urmarire. Bine frate, stai ca fac si eu la fel. Din 2 inghitituri painea e in stomac si apoi, sa mergem, zic. Voi mi-ati dat paine de mancare ca sa vedeti cat de repede pot sa alerg? Zau ca nu trebuia. Puteam sa va fac o demonstratie si gata. Chiar nu e momentul acum de un maraton pe urmele voastre. Si pe cand alergam noi din greu, cot la cot, vulpoiului ii pica fisa. 

"Tinere, asta a fost cu oamenii tai. Ne-au dat de mancare si acum vor sa ne paraseasca aici, sa scape de noi."

Fuck s-ar putea sa aiba dreptate dar refuz sa cred asa ceva. Eu, catelul credincios si credul pe nume Patrocle sa fiu lasat iarasi de izbeliste. 

"Iti zic eu ca asa e, asculta si tu macar odata de un caine batran." Uff, tinerii astia, se entuziasmeaza la orice. Se vede ca nu sunt trecuti prin greutatile vietii, ca nu sunt caliti.

"Pai si atunci tataie, de ce mai alergi cot la cot cu mine?"

"Cum mi-ai zis, tataie? E, uite, alerg fix pentru ca vreau sa vad daca mai pot sa ma compar cu leii astia tineri ca tine."

"Uite-i! Hai tataie, baga un sprint, acum pe ultimii 500 m.

Hei, oameni, hei, stati, asteptati-ne si pe noi. Cat credeti ca mai putem alerga dupa voi?"

"Tinere, pazea!"

O prima piatra zboara pe langa mine. Apoi altele si altele. Suntem amandoi luati in colimator. Eu fac repede cale intoarsa, vulpoiul se baga in tufisuri cu tactica lui obisnuita. Toata tevatura se reia de 2-3 ori. Nu stiu ce sa mai inteleg. De fapt stiu ce sa inteleg, dar nu vreau sa accept. Sunt asa de trist, de obosit, de prafuit, de satul de viata asta de caine, de a o lua mereu de la capat. 

Ham ham,

Tomna n-am

Si eu un adapost,

Pan‘ la iarna sa imi fac un rost.

Tare-s trist si necajit,

Mic si parasit…

Din pacate Patrocle are dreptate. Asa am facut. Dupa ce le-am dat de mancare vreo 2 zile, i-am alungat cu pietre. Capul spune ca oricum s-ar fi pierdut pe drumul asfaltat ce ne-a coborat din munti spre campie. Oricat de puternici suntem, oricate pasuri urcam, suntem niste fiinte slabe. Sau mai bine zis niste fiinte duale in care mereu inima buna intra in conflict cu ratiunea. In care impulsul de moment venit din mila, afectiune etc, se evapora atunci cand lucrurile se complica si trebuie sa ne salvam pielea. Ne amagim cu iluzia puterii si desteptaciunii. Dar suntem doar niste demiurgi de o zi. Si dupa vorba cu bolovanul mic rastoarna carul mare, asemenea intamplari ar trebui sa ne dea de gandit. Sa stam putin stramb si sa cugetam drept. Sa ne judecam faptele si sa invatam din greselile noastre. Sa ne oprim din cand in cand din drum, sa ne asezam sub un copac si sa stam putin cu noi insine. Poate vom deveni mai intelepti, mai drepti, mai coerenti in fapte si gandire. Omul e sortit greselii, dar omul care nu invata din greseli a trecut degeaba prin viata.

Svaneti a fost mai mult decat tura cicloturistica. A fost o poveste colorata, un album de vederi daca ar fi sa ii privim doar component exterioara dar a fost si o calatorie interioara. Caci unii din noi stam cel mai bine de vorba cu noi-insine cand muntii ne sunt martori tacuti.

Se spune ca ochii sunt oglinda sufletului. Aici 2 calatori si o bicicleta.

Din aceeasi serie (click pe titlu):
* Georgia si Armenia pe bicicleta-aspecte logistice
* Armenia pe bicicleta

Jurnale Radu (click pe titlu)
* Intalnirea cu Mihaela si prima zi de pedalat impreuna.
* Prima zi in Svanetti
* Ushba, paduri ruginii si varfuri inzapezite
* Mestia si drumul spre Ushguli
* Ushguli, uriasi de 5000 m
* Kutaisi, supradoza de biserici si despartirea de Mihaela