miercuri, 7 ianuarie 2015

Maroc- Pasul de 2700 m (Z9)



Incepem ziua in fata unei omlete berbere si unui cos cu paine calda, si dupa ce ne luam la revedere de la Hamid, promitandu-i ca vom lasa un review, ne asternem la drum. 
In fata Auberge-ului lui Hamid
In fata ne sta o urcare pana la 2700 m. Drumul este pustiu, satele sunt despartite de 20-30 km de "nimic", iar pesiajul arid nu lasa loc nici unei ocupatii sedentare precum agricultura. Asa ca ramanem in curand doar noi doi, cu pietrele, cerul albastru, aerul curat si fasia de asfalt ce ne va conduce spre un releu aflat incredibil de sus, unde banuim noi ca este si pasul. E o liniste, o salbaticie si o simplitate cum nu am mai intalnit pana acum in Maroc si noi urcam, urcam spre cer parca. Avem un usor vant din spate care ne ajuta si in sub 3 ore ajungem in pas.
Fata in fata cu pustiul  
Asfalt impecabil la +2000 m 

In pas
De aici incepe o coborare lina spre un oras mai mare- Imilchil, aflat 60 kilometri mai la vale, dar totusi urcat la 2000 m. Peisajul ramane arid, locurile salbatice. Trebuie sa mai coboram putin ca sa apara si raul. O  sursa de apa constanta = oameni, oameni care imblanzesc cu tarnacopul, sapaliga si cazmaua pamantul bolovanos. Pe firul vaii, pe stanga si pe dreapta  raului, terenul este parcelat si oamenii cultiva in functie de anotimp orz, ovaz, grau (luniile iunie-iulie), porumb (septembrie- octombrie). Odata cu culturile si cu primele smocuri de iarba ori maracini, apar si primele sate si primele turme de capre si de oi, animale de care ma mir constant, ce gasesc de pascut in terenul acesta arid. Oricum animalele se cresc in principal pentru carne, laptele fiind rar intalnit, iar branza ca si inexistenta. 

Unde se poate face o bruma de agricultura apare si un sat
Cu cat coboram, satele sunt mai dese si mai mari, valea se largeste, insa asezarile raman saracacioase. Painea e de negasit la ora asta si pana la urma, la unul din magazine, un pusti da o fuga pana acasa sa ia o paine proaspata, coapta de dimineata de mama sa. In rest, basic food (si neperisabla): biscuiti, alune, branza topita, conserve. Oamenii nu par sa se agite prea tare. Munca la camp e grea, fara indoiala, dar pare ca oamenii muncesc doar cat sa aiba ce se puna pe masa si sa nu cada casa pe ei. In rest sedintele la soare par a fi ocupatia preferata a barbatilor.  Ce e drept, povestea Hamid, painea se castiga greu in Maroc. La orase oamenii poate sunt angajati cu contract de munca pe un salariu fix (mai ales bugetarii), dar la sate, fiecare se descurca cum apuca: mine de sare (1 kg de sare se vinde cu 1 dh), turism, agricultura de subzistenta fac cu totii, un atelier, un magazinas, sursele altenative de castig ramanand relative mici (10 dh/ ziua de lucru pentru un zidar).  Si totusi, impresia care ramane e ca nimeni nu se strofoaca mai mult decat vecinul si nu am reusit sa inteleg unde este echilibrul intre munca grea si la dolce far niente in care am gasit scufundate multe sate de munte la orele la care treceam noi pe acolo. Campam langa rau si ne pregatim pentru o noapte friguroasa.



Foto by Radu