duminică, 4 ianuarie 2015

Maroc- Lasand in urma desertul (Z7)




“What makes the desert beautiful,' said the little prince, 'is that somewhere it hides a well...”

In mod normal nu as face mai nimic ca sa parasesc caldura sacului de dormit pentru o trezire matinala, dar un rasarit in desert nu prinzi in fiecare weekend. Ne alegem o alta duna inalta si il lasam pe Ahmed sa ne pregateasca dromaderii pentru drum, cat timp noi privim primele culori ale zilei. 



La ora cand in mod normal inca ma intorc pentru o ultima data pe partea celalata, noi ne asternem la drum inapoi spre Merzouga.

La hotel ne asteapta cel mai copios mic dejun de pana acum, cu care se termina si experienta noastra de all-inclusive. 

Suntem fericiti sa revenim in sa, sa mancam pe marginea drumului si sa nu ne intinda nimeni fata de masa, folosind aceeasi linguro-furculita si impartind acelasi borcan de nutella. Pentru ca de aici nu avem legaturi bune de autobuze, hotaram sa mergem pe bicicleta pana in Erfoud, de unde stim ca la 14.30 avem un autobuz spre destinatia dorita de noi. Intre Merzouga si Erfoud exista doua variante: drumul asfaltat si ocolitor (pe unde am si venit) si un drum direct, neasfaltat (o pista, cum zic oamenii locului). 

Alegem pista, pe principiul sa fie aventura si pustietate pana la capat, si mai pe marginea drumului, mai pe pista plina de pietris mare se scurg primii 25-30 de kilometri, cu viteza mica, ce e drept. Aici traim live pustiul. In stanga, doar camp de pietre maronii. In dreapta, alt camp de pietre si dunele in departare, din ce in ce mai mici, pana cand dispar la orizont odata ce ne apropiem de destinatie-Erfoud. 
Pustiul


Pista cea monotona
Intram cu avant in oras, tot intreband in stanga si in dreapta unde e autogara. Avantul ni se domoleste insa, atunci cand constatam ca autobuzul pleaca peste mai bine de 30 de minute. Se scurg cele 30 de minute intr-o nemiscare atipica pentru Maroc si uite asa aflam ca azi nu va fi nici un autobuz. E drept ca inclusiv din goana bicicletei am observat ca mai toate magazinele sunt inchise, dar asta nu ne-a ridicat serioase semne de intrebare, desi ar fi trebuit sa o faca. De data asta era sarbatoare religioasa- nasterea Profetului, sarbatoare mare, in care, pentru a cinsti evenimentul, nu se lucreaza. Ziua libera aparuta din senin a adus cu sine si o mare dilema: mai pedalam astazi cu speranta ca mai scurtam distanta si luam maine un autobuz, sau ramanem aici si plecam cu primul autobuz de dimineata? Hotaram ca e mai  logic si mai avantajos ca timp sa plecam totusi de aici, maine dimineata. 

Aceste lucruri fiind stabilite, iata-ne cu jumatate de zi in fata, intr-un oras unde nu e nimic de vizitat. Nici macar ghidul celor de la Lonley Planet, care e de felul lui generos cu sugestiile nu ne da nici un indiciu. Asa ca dupa ce cumparam o paine buna si proaspata, ne investim urmatoara ora in gasierea unui loc de cort la marginea orasului, loc pe care il identificam la 5-6 kilometri de autogara, in mijlocul unei oaze unde ajungem urmarind un drum de pe google maps. Nu cred ca oaza din Skoura, pe care am ratat-o, arata mult diferit de asta. De fapt, oaza de fata nu era pentru plimbat, ci aici isi cultivau localnicii una alta, terenul fiind presarat cu palmieri, irigat cu canale de 30-40 cm adancime si parcelat folosind mici maluri de pamant. Potecile si drumurile de pamant formeaza o retea rectangulara ce ne poarta in adancul oazei, unde ne si oprim, gasind loc de cort si de privit apusul printre palmieri. 

Cateva pasari albe isi cauta seminte sau rame prin pamantul arat si nu se sperie de prezenta noastra. Ora de aur se apropie si ne gaseste incalzindu-ne pe o margine de drum, infruptandu-ne din borcanul de nutella si devorand aproape jumatate din painea aurie. In lumina apusului, pana si miezul painii devine mai galben si gustul se imprima  adanc in memoria papilelor gustative. Adormim printre palmieri, vorbind la telefon cu parintii nostri aflati acasa, la -20 de grade.

Foto by Radu

Datele turei: aici


0 comments:

Trimiteți un comentariu