2 BE- Cernei

Discutie in masina, in drum spre Brasov, Adi si Ionut povestind o intamplare din ziua 1 de la 2BE. Redarea e aproximativa.

La unul din PA/ PC in dreptul unui voluntar opreste un om pe scuter.

Omul pe scuter: Buna ziua. O informatie.

Voluntarul (crezand ca omul are o intrebare): Buna ziua. Spune-ti.

Omul pe scuter: Sa le spuneti concurentilor sa nu se mai chinuie, ca mai sus este drum bun, autostrada, nu alta.

Voluntarul (dandu-si seama despre ce e vorba): A, nu, ca ei au venit din toata tara ca sa se dea pe drumurile din Cernei.

...ca sa se chinuie, as adauga eu..

Dar nu, 2BE a fost si frumos. Pentru mine, una, a fost greu, pentru ca m-am dezobisnuit de caldura, si nu, pentru un concurs pe an nu o sa urc in Postavaru in polar la mijlocul zilei, sau sa caut sa ma reaclimatizez la medii diurne de 33 - 35 de grade.  Am invatat insa cu siguranta lucruri noi. Ma simt mai sigura pe bicicleta, o las mai natural sa curga pe portiunile de viteza si o strunesc mai bine pe coborari.

Participarea mea la 2BE (varianta actuala) a fost un ... accident. Initial planul era sa venim la 2BE, Radu la tura lunga si eu la tura scurta. Cand tura scurta a iesit din carti si Suca a lansat un apel catre oameni disponibili sa vina ca voluntari, mi-am regasit rostul in concursul oamenilor. Doi oameni care ne sunt dragi si de la concursul carora nu puteam lipsi, mai ales ca anul asta, pentru mine, alergarea a cazut pe locul 2. Si de aici a inceput un schimb de mesje intre mine si Suca despre a fi sau nu voluntar, apoi voluntar- concurent inchizator de pluton si apoi concurent. 

"2BE, o cursă organizată de prieteni, pentru prieteni.

2BE sau 2 Banat Epic este o cursă de MTB pe etape. Mai exact 2 etape.

Vrei cătărări tari? Coborâri tehnice? Crezi că nu e nimic ruşinos in a căra bicicleta in spate? Sau a impinge la ea prin hăţişul pădurilor? Ai in tine un pic din spiritul exploratorului? Vrei să te intalnesti cu alti “nebuni” asemeni ţie? Incă crezi că un traseu de MTB trebuie să fie la munte? Sus pe creste sau prin rapele din fundul vailor?

Mai crezi că o cursă adevărată nu se termină când treci linia de finish, ci atunci când ai terminat noaptea târziu de spus ultima poveste şi cand ultimul jăratic stă să se stingă in vatra focului de tabără ? Că o cursă adevărată nu este despre pe cine ai intrecut ci pe cine ai ajutat, ce ai văzut şi cu cine te-ai intalnit?

Mai ştii că există nebuni care dorm in cort? Că exista viaţă şi in afara pensiunilor şi a restaurantelor? Că există locuri in care asfaltul dispare, pensiunile incă n-au apărut, iar oamenii au rămas oameni?

Ploaia incă te răcoreste şi nu te udă? Noroiul crezi că e bun la reumatism şi nu e o pacoste? Mai crezi că o cursă sub 8 ore e o pierdere de timp? Si când nu mai ştii unde esti consideri că ai descoperit locuri noi, nu că te-ai ratacit? Ciclistul de langă tine incă este un prieten şi nu doar un concurent?

Na, dacă incă mai crezi asta şi numai atunci ,2BE e o cursă pentru tine. Dar vezi ca o să fie greu. Foarte greu. Si probabil chiar de-aia o să vrei să vii." (descrierea oficiala de pe site, simt aici condeiul lui Suca)

Stiam de cand am plecat din Brasov ca o sa particip si la ziua 1, cea din Cernei, care parea inumana cu 64 de kilometri si +2800. Cautam in memorie ceva similar si cea mai mare vitejie anterioara a fost pe traseul de la Raru Radical Race, 64 kilometri cu +2400. Diferenta este ca urcarile de la Rarau erau ciclabile, pe cand, despre urcarile desenate de Suca, ma indoiam ca sunt ciclabile la nivelul meu.

Ingerul meu pazitor era vadit nemultumit de faptul ca o sa ii dau de lucru doua zile la rand si imi tot livra argumente sa nu ma duc. Sau cel putin nu la prima zi: 

- nu esti obisnuita cu caldura

- nu ai mai acoperit niciodata o diferenta asa de mare de nivel pe bicicleta

- tocmai ai terminat fizio si kineto si nici nu stii daca genunchiul e refacut pentru o tura asa de grea. Iarasi vrei sa ii dai in cap? 

Recunosc ca argumentul genunchi era cel mai puternic, dar pe de alta parte dracusorul de pe umarul stang spunea: du-te. Ca sa fac pace si cu unul si cu altul, cu alte cuvinte cu mine, mi-am zis ca merg pana unde am chef. Cand nu imi mai place, nu mai vreau, mi se ia, ma intorc pe asfalt, punctul limita in care trebuia sa iau o hotarare fiind Cornereva. Stiam ca daca vreau sa am cea mai mica sansa sa termin ziua 1, trebuia sa merg la ritmul de anduranta. Ritmul in care am mers cu Cristi in ultima tura din Crai era targetul. Stiu bine care imi e ritmul de tura lunga. Doar caldura putea sa imi strice planurile. Pentru asta nu trebuia decat sa inmultesc pauzele, la fiecare izvor, oprit, spalat pe fata, udat bandana, plecat mai departe.

Plan avem, rucsacul e facut, mancare avem, frontala cu baterii noi nu lipseste, track-ul e incarcat, asa ca nu ne mai ramane decat sa luam startul. O mana de oameni (cred ca nu am fost mai multi de 35) plecati pe drumurile gasite de Hoinari.

Banatul epic e mai mult decat concurs. E aventura, e explorare

Plec ultima si in curand dispar toti din campul meu vizual. Raman doar cu inchizatorul de pluton in urma mea. Apoi o depasesc pe Raluca Zvanca si deja ma gandesc daca voi ajunge sa si cobor pe aici (primii si ultimii 4 kilometri sunt identici). Raman singura si pedalez in ritmul meu. Dupa ce ies de pe bucata comuna ma intalnesc cu Suca intr-o poiana, aflat la datorie sa dirijeze concurentii. Incurajarile lui fac bine si merg cu grija. 

Aici era inca frumos, iarba era cosita si concursul era la inceput

O depasesc pe Karina, ii intreb pe oameni daca sunt ok, primesc confirmarea si ajung deasupra unei coborari care sunt avertizata de voluntari ca va fi abrupta si o sa trebuiasca sa ma dau jos de pe bitza. Le confirm ca nu voi forta nimic si ajung repede in fagasul plin de pietre postat acum cateva zile de Suca pe Facebook.

"Rock-garden" adus de soarta (by Mircea Baba)

Si discutia de pe Facebook aferenta pozei

Cobor pe langa bicla pana cand, intram iarasi pe iarba. Doar ca trasa trece pe langa niste maracini si un ghimpe imi agata urechea dreapta. Sange, pauza, oprit sangerarea. Se opreste in 2 minute, asa ca deduc ca e ceva superficial. In afara de fapul ca imi zvacneste urechea, sunt ok si ii dau mai departe. La captul coborarii asteia sunt Hoinarii si Suca ma incurajeaza ca urmatoarea urcare e pe un drum mai lat. Ajung repede sa imping din nou la bicla, ma ajunge Elena din urma, mergem o portiune impreuna, si eu nu pot sa nu ma gandesc daca nu cumva va trebui sa fac 2800 de metri diferenta de nivel de push bike tura asta...Mi s-a parut o vesnicie pana am ajuns sub baraj, dar in fata aveam asfalt. Stiam ca drumul asta bun o sa tina pana in punctul de alimentare si faptul ca era in usoara urcare chiar nu mai conta. 

In punctul de alimentare imi iau tot timpul de care am nevoie, ascult explicatiile lui Suca si o iau din loc, fara sa ma astept la interminabilul push bike prin fanete.

Uite ca sa ajung aici am muncit 19 kilometri (by Mircea Gherase, serie)

Dar totusi ajung inca cu zambetul pe buze 

Ce aveti bun de mancare aici?

Si plec in necunoscut

Soare, iarba mare, si mai mult soare si apa din baraj tot chemandu-te inapoi in vale. Te gandesti cat de usor e sa intorci spatele urcarii, sa pui bicla pe trasa si sa termini la apa. Si de acolo, pe asfalt, inapoi in Fenes. Aici e unul din punctele grele. Trec de el, urmeaza o serie de drumuri de pamant faine si apoi evident alta faneata, alt push bike. Pe urcarea asta constat ca roata spate pierde aer. Pe la jumatatea urcarii (care oricum a fost un push bike continuu) dau niste pompe. Roata tine daca nu o incarc, coborarea greuta spre Cornereva ma ajuta in acest sens caci cobor mai mult pe langa bicicleta si ajung la baietii in punctul de alimentare. Al doilea punct critic al zilei, 6 ore de la start pentru 30 de kilometri. Drumuri grele, fanete, caldura, oameni la coasa sau la strans fan care chiar nu cred ca pot sa inteleaga de ce ne spetim pe dealurile lor. Imi este suficient, ma gandesc cu groaza la urcarea de 800 m spre Piatra Elisovei, stiu in ce ma bag, dar dupa ce baietii din post sunt super draguti, unul din ei imi umple bidoanele, doi  imi fac pana si eu trebuie doar sa stau pe iarba sa ma odihnesc, nu prea imi venea sa le intorc spatele si sa o iau pe asfalt inapoi spre start. In plus, mai ca punem pariu ca bem o bere in Fenes pe lumina (ei sunt cei optimisti).

Asa ca plec inainte, pe bucata care ma ingrozeste, tocmai pentru ca o stiu, pentru ca e miezul zilei, pentru ca am deja 1500m diferenta de nivel in picioare si nu stiu cum o sa mai treaca inca 800. Dupa 300 m diferenta de nivel ma lovesc de zid. Nu imi ramane decat sa ma pun in fund, la umbra, cu capul pe rucsac, cu bicla abandonata in mijlocul drumului pe unde oricum nu trece nimeni si sa astept sa imi coboare temperatura corpului. De cand am plecat din sat tot sper la un izvor, un jgheab de animale, o cada veche umpluta cu apa ruginita, o balta mai mare, dar drumul ramane uscat si prafos. Daca nu as sti cat de placuta e zona primavara si toamna mi-as jura ca nu mai pun piciorul in muntisorii astia cat traiesc. 

Pana la urma ma reastern la drum, gasesc pe stanga un jgheab unde ma ud si ma racoresc si incep sa cred ca totusi se poate. Tot urmaresc pe ceas cat de greu se scurg metrii in urcare si nu sunt atenta la o bifurcatie, continuand pe drum inainte, numai ca ma trezesc impingand bicla pe o zona cosita proaspat, foarte imbietoare, strajuita de niste capite. Cand ma trezesc la realitate, track-ul e undeva in spatele meu. Piatra Elisovei in dreapta, conturul drumului se vede deasupra mea si eu nu ma pot hotari ce sa fac. Vad un tractor si ma duc spre oameni. Aflu ca e un drum prost care urca spre Piatra Elisovei, doar ca e in directia opusa fata de track-ul lui Suca. Hotarasc sa fac ce face orice montaniard ratacit: se intoarce la ultimul marcaj. Acolo casc ochii bine, imi dau seama unde am gresit si dau de un drum innierbat, pe curba de nivel, asa ca ma sui pe bicla. La un moment dat gasesc si un izvor cu jgheab, marcat cu generozitate de organizatori. Iau apa proaspata, ma racoresc si de acum stiu ca o sa ajung in varf. Ultima parte a urcarii chiar nu mi-o mai amintesc, vantul se simte din ce in ce mai bine, ies in culme si ma intampina o linie de stegulete rosii. 

Voluntarii din punctul de alimentare din Cornereva mi-au zis ca nu sunt siguri daca la finalul urcarii o sa ii mai prind pe oamenii din punctul de alimentare de pe varf si ca e posibil sa trebuiasca sa cobor pana la kilometrul 56, dar deja nu mai conteaza. Sunt sus, am terminat urcarea, acum urmeaza un drum frumos pe culme pe care il stiu bine, bate vantul, viata e din nou frumoasa. Dupa ce trec de Piatra Elisovei, vad pe urmatorul deal o silueta care m-a reperat si coboara spre mine. Un scurt push bike pe o urcare pietroasa si ajung in punctul de alimentare. Nu imi vine sa cred ca oamenii sunt inca aici. Dar asa cum mi-au spus din inima, e "chestie de comittment".

Ajungand in punctul de alimentare de la Piatra Elisovei (Petru Cristescu)

Si asta am vazut la toti voluntarii din concurs. Nu am vazut nicaieri oameni mai saritori, mai amabili, mai deschisi. A fost greu, dar eu una m-am simtit rasfatata, pe oriunde treceam. Astea doua zile au fost mai mult decat un concurs. A fost o tura organizata de prieteni, pentru prieteni. Si sunt sigura ca la 2BE au fost mai multi voluntari decat concurenti, de la mamele care au facut prajituri, la toti cei care au strans marcajele in urma noastra, ori au stat pur si simplu ore in sir sa ne incurajeze/ astepte. 

Asta am gasit in punctele de alimentare (by Alex Fodor)

De la baietii din post primesc un boost de motivatie: coborare frumoasa si ciclabila pana in Rusca, Si a fost o coborare superba. Am pedalat, m-am dat, m-am facut una cu bicicleta, m-am infratit cu vantul, iarba, m-am bucurat de lumina care se inmuiase si de poteca prin padure. A fost placere si pentru kilometri buni am uitat ca mi-a fost greu atata timp. Cand esti acolo, concentrat, cautand trasa, simtind bicicleta sub tine, uiti de toate.

Adriana Rovo, PA3 Rusca

In punctul de alimentare de la kilometrul 56 mai au Cola, rece. Si nu imi mai trebuie nimic altceva. Aflu ca mai am o urcare scurta de 100 metri diferenta de nivel si reintru pe traseul de la plecare. Suprizele frumoase continua cu asfalt prin sat si apoi un drum de tara printre lanuri de porumb pe care ii dau tare. Pe drumuri ca asta am invatat eu sa merg pe bicicleta de adulti, pe o bicicleta de dama, de oras, adusa din Germania, cu care imi dadeam drumul la vale pe single trail-ul prafuit ce ma ducea spre locul de scaldat de la tara

Trece si urcarea cu pauze dese si ajung in lumina frumoasa a sfarsitului de zi la ultimii patru kilometri, comuni cu primii patru. Greu de realizat, greu de cuprins in cuvinte bucuria, fredonez melodiile care imi canta in iPod si urc, cobor, stau continuu in sa pana la sageata desenata pe asfalt. Ajung la finish dupa 10h35, lungi, grele, frumoase, in care am invatat multe si despre mine si despre bicicleta de sub mine. 

Mi-a placut cumva incertitudinea de la inceputul zilei, cand habar nu aveam daca voi ajunge inapoi la finish. Necunoscutul din fata, necunoscutul din mine. Si totusi totul incepe cu un prim pas, cu o prima pedala. 

Date oficiale: aici

Datele mele: aici 

>> 2BE- Semenic