ProPark 2018

Emotiile s-au dus. Acum nu mai exista decat prezentul. Ascult cu atentie sedinta tehnica si apoi raman impreuna cu Andrei sa ne familiarizam cu traseul si sa desenam track-ul. Radu spune ca i-au dat 276 km cu +7600 m diferenta de nivel. Mult, foarte mult. Imi devine clar ca nu vom face tot traseul. De aceea, cand avem ruta gata si lumea se culca, mai preget 30 de minute ca sa imi refac pungile de mancare pentru ca in ecuatie a mai aparut o a patra tranzitie. Cum oricum nu cred ca vom face Tulisa, punga de mancare e sumara...

Ma duc sa ma culc dar o tornada de ganduri mi se invart prin minte si nu ma lasa sa adorm. Prevad o noapte scurta cu 2-3 ore de somn. Nu le-as numi emotii, ci doar ganduri intortocheate care revin fara cap si fara coada de cum inchid ochii.

Pe la 5.00 imi curm asteptarea si ies din sac inca inainte de a suna alarma. Daca tot nu pot sa dorm, macar sa ma pregatesc in liniste.

Aranjam drop bag-ul si reusim sa introducem suprinzator de multe bagaje in sacul organizatorilor, apoi facem controlul echipamentului obligatoriu si ne asezam la start. Nu ma incearca niciun fel de ganduri. 

Inainte de start (by Raluca)

Go, go, go (by Raluca)

CP2- Colt

Imi plac starturile astea intime, cu o mana de oameni, asa cum a fost si la 4Munti. Plecam temenel pe asfalt si ajungem rapid pe la coada plutonului. Nu apas pedala si nu fortez nota. Stiu ca in acest concurs va trebui sa stau mai mult in spate si sa pun o presiune calculata pe baieti. Insa ma mai leg de cate o echipa si mai schimb o vorba cu Bogdana, Ionut ori Cristina. Iesim din asfalt in grup compact si urcarea spre Cetatea Colt seamana mai mult cu un concurs de MTB decat cu unul de adventure, daca e sa ma uit la grupul de oameni ce imping bicicleta la deal. Ramanem un sir lung de concurenti pana in momentul in care trackul desenat acasa paraseste marcajul. Aici echipele se impart si ele. O parte fac dreapta, urmand probabil trackul desenat pe Strava, similar cu al nostru. Altele decid sa urmeze marcajul turistic. Daca as fi singura, asta as face si eu, dar Andrei pare hotarat sa mergem pe track, asa ca asta facem. Ne lungim destul de mult cu ocolul asta, caci drumul nu este integral ciclabil si astfel ajungem printre ultimile echipe in CP2. Stiu insa ca azi nu e vorba despre secunde ori minute, asa cum calculez la orice concurs la care merg, e vorba de rabdare, intelegere si capacitatea de a privi inainte. Aici avem si prima proba speciala. O inregistrare minunata plina de regionalisme pe care ar trebui sa o traducem in romana literara. De acum aflam acest lucru si avand in vedere ca am inteles doar 2 cuvinte (pita si crumpi), lasam la o parte telefonul cu filmuletul si mergem sa ne ispasim penitenta pe urcarea spre cetatea Colt. Cu ocazia asta imi confirm ca asta era varianta castigatoare de a ajunge la CP2 si le propun baietilor sa o folosim la intoarcere. De la cetate recuperam transcriptul inregistrarii, rezolvam proba si pornim relaxati mai departe, pe asfaltul ce merge spre barajul de la Gura Apei.

CP 3-Gura Apei si proba de caiac

Rulajul spre Gura Apei imi cade de minune. O perioada mergem in paralel cu Gradina Zmeilor, ca mai apoi sa ma intind la vorba cu Em. Avem cam acelasi ritm si lasam pur si simplu pedalele sa se invarta.

La un moment dat se termina asfaltul si incep sa ma ingrijorez cu privire la proba de caiac si alte probe surprize, caci ma asteptam sa ne intalnim deja cu primele echipe care se intorceau pe sensul opus. Insa nu e nici tipenie de om sau biciclist. Cand intr-un final glorios ajungem deasupra lacului, nedumerirea mea creste, caci nu e nici urma de caiac pe lac. Ii vedem abia dupa colt, coboram rapid la mal, doar ca sa aflam ca avem de asteptat in jur de 2 ore. Exact cand am ajuns noi echipa lui Radu iese din apa. Ca sa omoram orele de stat, baietii cara 16 galeti cu apa intr-o munca de Sisif, pentru ceva puncte bonus cu care sa compensezi eventualele penalizari din alte puncte. A fost o activitate intutila si anul urmator vom refuza astfel de sugestii. 

Cand intr-un final ne vine randul la caiac, ne pricopsim cu 2 barci gonflabile (toate "caiacele" erau asa) si, mai rau de atat, cu doua vasle in loc de doua padele. Asta ne va incurca maxim pentru ca noi suntem obisnuiti cu binele; cu caiacele zvelte ale lui Florin si mai ales cu padele care sa ii permita celui din fata sa dea constant si celui din spate sa corecteze cu usurinta cursul. In situatia de fata plutim lesinati pe lac, iar atunci cand incepe si vantul, luam toate valurile in prora, caci Andrei sta in spate si cele aproape 100 de kilograme ale lui fac ca ambarcatiunea noastra sa ridice cam mult varful. Stim ca de pe lac trebuie sa culegem patru cuvinte cu care la finalul probei sa compunem o poezie ori o mica poveste. Pana atunci insa ne distram cu ambarcatiunea noastra plutitoare, apa ce intra in caiac si de sus si de jos (intre timp a inceput sa ploua), valurile si tunetele ce se aud extrem de interesant in caldarea in care ne aflam. Iesim printre ultimii de pe lac si poezia noastra suna cam asa:

Am rabdat si ploi si soare
Am vaslit pe garla mare
Cautand goruni balauri
Ne-am impotmolit in plauri
In amurg noi ne-am oprit
C-avem si de biciclit (by Andrei)

Recitand poezia

CP4 - Colt

Ploaia de la caiac ne insoteste si pe coborare si acum nu imi doresc decat sa se opreasca pentru ca nu am niciun chef sa ne complicam viata cu noroaiele de pe campul ce-l avem de traversat intre Rau Barbat si Ponor. Dorinta mi se implineste si in campie e chiar uscat. Trecem din nou prin CP-ul de sub cetatea Colt, oprim sa luam apa si in asentimentul lui Andrei ne punem sa impingem bicicletele direct spre cetate. Am votat, si varianta "minte multa nu se cere, sa fi prost sa ai putere" a iesit in avantaj. Oricum ai da-o e mult mai scurta si da, uneori e nevoie de un boost de efort. ProParkul nu e un concurs confortabil si trebuie sa ne asumam asta. Echipele sunt acum destul de rasfirate si navigam singuri prin padure urmarind marcajul. E liniste, inca am energie, asa ca imi pun mintea cu toate micile urcari de pe traseu. Coborarea inapoi in asfalt imi place si l-as cam zori pe Andrei caci orele se scurg in defavoarea noastra si tare mi-as dori sa ajungem in Ponor pe lumina. De acolo stiu urcarea spre Fundatura ca pe buzunarul de la spate si bucata respectiva merge foarte bine si pe intuneric.

Biciclind prin codrii inca verzi

CP5 Ponor

Traversarea Nucsoara- Ponor era principala necunoscuta a primei sectiuni de bicicleta, mai ales ca pe portiunea Rau Barbat- Ponor, am cam trasat-o "din avion". Cat timp ne ajuta asfaltul sunt relaxata si satele (Paros, Rau Mic, Serel) vin si trec pe langa noi in ritm cu minutele de lumina. Din Serel e gata asfaltul asa ca trecem la intrebat oameni. Nu ma incred in totalitate in ce spun oamenii locului, dar prefer sa suprapunem recomandarile localnicilor peste track. Daca pot avea o confirmare in teren pentru ce am desenat ma simt mult mai linistita, mai ales ca stiu cum s-a desenat respectiva ruta. Intre Serel si Rau Barbat avem pentru prima data contact vizual cu una din echipele din fata noastra, insa nu ii prindem din urma caci ne oprim si noi sa ne scoatem frontalele/ montam luminile. Din spate mai vine o echipa si iaca-asa, in Rau Barbat facem jonctiunea 3 echipe si marcam momentul printr-o pauza la magazin. Cum stiam bine ca pana in Prihodiste sunt sanse minime sa gasim apa si bidoanele noastre sunt aproape goale, o aprovizionare e neaparat necesara. Daca tot gasim magazinul deschis imi fac curaj si cu o cola si niste piscoturi, iau ceva napolitane la pachet si we are good to go. Cu 3 navigatori, noi, restul, ramanem in spate si mergem in conul de lumina al farului spre ferma de vaci si apoi pe reteaua de drumuri de pamant de pe camp. Minutele trec usor in companie mare si pe teren simplu, asa ca traversarea campului nu ne rezerva nicio supriza in ciuda intunericului. Ajungem in formatie completa (12 oameni) in CP-ul din Ponor si de aici pot respira usurata.

In sfarsit ne-am uscat

Ofera magazinului din Rau Barbat

CP6 Fundatura Ponorului

Pe asfaltul din satul Ponor il abordez pe Cristi si incerc o strategie ca sa castigam ceva moment pe urcarea spre Fundatura: sufa. Nu pentru ca as putea eu sa il remorchez pe Cristi la deal, cat mai ales pentru ca fiind legat de mine va fi nevoit sa dea ce e mai bun din el. Cand ma gandesc la cele 5 ore facute in primavara pe aici si la faptul ca asta e treaba de 2 ore jumate, maxim 3, imi cam da cu virgula. Asa ca mobilizati de indemnurile voluntarilor din CP5 care ne-au avertizat ca daca ajungem asa grupati si in Fundatura, la rapel, o sa cam stam la coada, calc acceleratia si pun ceva presiune pe baieti. Sunt constienta ca ritmul pe care intentionez sa il impun nu va fi unul confortabil pentru toata lumea, dar chiar mi-as dori sa traga putin pe urcarea asta, caci la rapel va fi timp de odihna. Asa ca ma leg de Cristi si iese o clasa de spinning de toata frumusetea. Il aud in spate cum munceste, insa cum la fiecare intrebare a mea daca facem pauza primesc acelasi raspuns ("sa mai mergem") ii dam legat pe repede inainte. Ritmul se strica atunci cand vine o sectiune de scurta coborare, caci acolo trebuie sa scoatem sufa. Pe cand o puneam la loc suntem depasiti de 2 echipe si dupa un moment sublim de abandon (citez din memorie: "lasa Mike, nu are rost, trebuie sa recunoastem ca sunt mai buni ca noi"), Cristi si Andrei pleaca ca din pusca la deal. Oh well, nu imi ramane decat sa ii urmez cuminte si sa nu le stric avantul. Depasim in locul in care drumul coteste brusc stanga, iar eu si Vali cautam sa ii incurjam pe baieti spunandu-le ca de acum urcarea e in urma noastra si mai avem doar un rulaj placut pana deasupra Fundaturii. Daca in primavara am dat roata, descriind pe drum un arc de cerc, acum coboram direct pe un fagas mai inclinat ce ne scoate in locuri stiute. Repere familiare vin si trec si sfarsim repede in platul Fundaturii unde ne asteapta supriza serii. O mare de folii de supravietuire si Vava care ne spune ca avem de stat 2 ore-2 ore si jumatate. Este ora 12 noaptea, pe cerul negru sclipesc cateva stele, am tras pe noi pufoaica si pantalonii lungi, iar eu si Cristi ochim 2 locuri libere langa una din capite si disparem sub folia de supravietuire. Imi place atmosfera calduta creata in acest cocon si sforaitul lui Cristi ma indeamna si pe mine la somn, doar ca adrenalina imi galopeaza prin vene si genele refuza sa se inchida.

Dupa ce spunem pas penitentei de a cara bolovani in locul probei de rapel ne pierdem insa locul de la capita si trebuie sa ne alaturam lui Vali si lui Andrei, intr-o asteptare ce nu e decat un joc al nervilor. Candva in minutele astea incep sa apara si primele ganduri de abandon. Stim ca avem nevoie de 3-4 ore ca sa ajungem in Prihodiste, astfel incat daca plecam mai tarziu de 4 de aici, nici in cele mai optimiste calcule ale mele nu ne vom incadra in timpul limita din Prihodiste. Mai stiu de asemenea ca daca acum ne vom incadra totusi la limita, urmatorul timp limita (tot Prihodiste, dar dupa trekking) nu va mai fi decat cu greu fezabil. Incerc sa ii motivez pe baieti insa imi iese exact pe invers caci apar primele discutii despre abandon.

Din lunga asteptare la rapel

Ma frustreaza sa abandonez fara sa lupt. Nu asa am invatat sa fac. La singurul concurs unde am mentionat abandonul (7500), Claudia, partenera mea de atunci mi s-a raspuns ca se face, dar doar pe traseul de concurs. Din fericire nu ajungem prea departe nici cu calculele si nici cu discutiile caci auzim cuvintele magice: "Echipa 20 sa se pregateasca". Ne infiintam in 2 timpi si 3 miscari si pornim pe poteca ce urca spre stanca pe care o stiu bine de la prima vizita in Fundatura. Aici descoperim ca avem de urcat un traseu, de fapt doua, unul mai usor si unul mai greu si apoi de facut rapel pe partea cealalta. Cristi e galant si ma lasa sa merg pe traseul usor, dar cu toate astea baietii trebuie sa ma astepte la rapel caci coarda nu intra neam prin opt si trebuie sa muncesc ceva ca sa alunec la vale. In orice caz, acum suntem bine incalziti si putin dupa ora 2.00 ne recuperam bicicletele si pornim urcarea, ca sa iesim din Fundatura

CP7 Prihodiste

Pentru portiunea Fundatura- Prihodiste nu desenasem nimic, ne bazam pe traseul stiut din primavara, ce avea sa traverseze Fundatura pana in conacul din fund si apoi sa urce in Poienile ce preced Poiana Omului. Insa acum, fiind noapte si frig, numeroasele traversari prin apa nu ne mai surad din nou si cum toata lumea iese inapoi din Fundatura cam pe unde a coborat, hotaram sa revenim si noi in drum. Cam jumatate din drum il stiu de la prima vizita aici cand am cautat o legatura spre Fizesti. Stiu ca e drum bun pe care vom avea spor si ma indoiesc ca nu exista o continuare spre Poiana Omului. Toata lumea e de acord sa incercam caci asta pare varianta castigatoare. Balaurim putin pe urcarea din Fundatura, insa reusim sa ne asezam pana la urma corect pe poteca si reperele cunoscute ce vin si trec pe langa noi ne dau ghes sa mergem mai departe. Trecem de poarta cunoscuta, apoi de gardul ultimei case si iata-ne in drum. Umiditatea si ceata au ramas jos. Aici e doar putin frigut, insa ramane totusi o noapte faina de vara in care pedalez inca in tricou. Mergem legat, nici prea repede, nici prea incet, cat ne permite conul de umbra al frontalei. In punctul in care trebuie sa parasim drumul stiut ne prinde din urma echipa Bogdanei si pana aproape de Poiana Omului vom merge impreuna. Facem pauze in locuri diferite si ne tot depasim unii pe altii, fara a exista insa o competitie reala intre noi.Inainte de Poiana Omului, Vali ne ruteaza mgistral si iesim fix la inceputul BA ce ne va coboi in Prihodiste. Andrei ne avertizeaza ca e o coborare abrupta rau, dar merge destul de mult si destul de bine pe bicicleta, astfel ca in 3 ore de la plecarea din Fundatura suntem in Prihodiste. Pe cand eram prin Poiana Omului cerul isi schimba deja culorile. Insesizabil pentru cineva care tocmai s-ar fi dat jos din pat, observabil pentru ochii nostri ce au baleiat o noapte intreaha intunericul. Becul mare sub care ne asezam in CP ma face sa uit de faptul ca se crapa de ziua si desi nu as fi vrut sa stam mai mult de 30-40 de minute in tranzitie sfarsim prin a sta 55 de minute si plecam spre Alun cu primele gene ale noi zile.

CP8 Alun

Mi-ar fi placut ca acum sa fiu undeva pe sus, pe un deal, sa las soarele sa ma mangaie, sa ne descoperim reciproc si nu sa merg purtandu-mi somnul intre gene si in talpi pe drumul pietros ce coboara spre Alun. E liniste si fiecare se lupta cu ochii ce ar vrea sa se inchida, cu amintirea orelor dulci de somn de dinainte de a se crapa de ziua. Trec asa cam 50 de minute bune, dar la intrarea in sat ne iese in cale un parau unde ne oprim sa ne spalam si sa ne invioram. Cum nu mai aveam apa, opresc la prima casa la care vad miscare in curte, dau buna dimineata si cer niste apa de baut. E bine oricum ca ne-am spalat pe ochi, caci ajunsi in CPul din Alun ne asteapta o proba speciala. Prima etapa- sa vindecam domnita din cetatea Piatra Rosie de depresie esueaza lamentabil. De partea a doua, cea cu ceaiul, Capitanul se achita magistral. Cu amanar si vata cumparate pe 50 de puncte de pealizare, mult fan si ceva lemne uscate, Vali face un foculet vesel unde afumam un ibric si fierbem niste apa. De ceaiul dacic nu se atinge nimeni din echipa noastra, preferam siguranta bidoanelor cu izotonic din rucsac. Pentinenta punctelor de penalizare trebuie ispasita sus la cetatea Piatra Rosie si sunt convinsa ca toate echipele au urcat acolo, caci fizic nu aveai cum sa aprinzi focul doar cu doua pietre. 

Capitanul e maestru la foculet

Urcarea asta le-a pus capac lui Cristi si Andrei, iar Cristi a dat de data asta glas intentiei pe care am fentat-o in Fundatura: abandonul. Stiam ca in Fundatura nu am facut decat sa amanam discutia si nici pe departe sa o rezolvam. Si imi pare cumva rau, caci iata, nu sunt mult peste 24 de ore de cand a inceput concursul si noi discutam deja despre abandon. In stilul caracteristic pun piciorul in prag si le spun baietilor sa se hotarasca. Eu nu am nici cea mai vaga intentie sa abandonez acum. O noua zi a inceput, mai am energie, ma simt bine, eu as mai merge si vreau sa aflu repede ce ganduri au ei, ca la nevoie sa ma lipesc de o echipa (echipa Cristinei) pentru a parcurge si traseul de trekking. Nu imi e clar care ii sunt motivele lui Cristi. Pe de alta parte, Andrei are si el temerile lui cu privire la dealul care ne sta in fata si pe care ar trebui sa il traversam ca sa ajungem in Tarsa. Eu sunt convinsa de doua lucruri: in fata ori ne sta o balaureala strasnica (balaureala cu care sunt deja consolata cum ca ar face parte din orice ProPark), ori pe dealul asta aparent de nepatruns exista o poteca pe care noi nu trebuie decat sa o aflam. Harta si curbele de nivel sugereaza doua abordari posibile: fie de-a lungul vaii, unde curbele de nivel incep mai bland, de acolo urmand sa fortam o iesire in muchie, fie sa incercam sa prindem inca de jos un picior secundar pe care am desenat de altfel, dar la plesneala, trackul. In cazuri de genul acesta, informatiile din teren nu mai pot fi ignorate si pentru ca in campul vizual ne iese un vacar, Andrei si Vali merg sa il descoasa pe om. Nu numai ca avem poteca, dar stim si locul exact de unde incepe si cam cat vom face pana in drumul forestier din varful dealului ce ar trebui sa preceada satul Tarsa. Dupa ce sarim un gard de sarma ghimpata poteca se aseaza larga si clara sub picioarele noastre si imi place cum urca ea hotarat mereu spre mai sus. Doar ca acum e randul lui Andrei sa ceara pauza si intr-un loc umbros ne asezam pentru un brunch. E cumva destul de clar ca vom abanonda in Costesti, m-am obisnuit deja cu ideea, asa ca nu am de ce sa mai presez.

Brunch in poteca cea buna pe unde nu trece nimeni

CP9 Blidaru

Mergem in ritmul in care vor baietii si Porumbelul Mare cu al sau drum de acces necunoscut, respectiv forestierul de coborare desenat pe Strava ramane in aer. Cand ajungem in asfaltul din Tarsa suntem deja cam pe sponci cu apa, asa ca intrebam la biserica si sunt indreptati spre un izvor cu bazin, cu apa buna si rece, unde facem o alta pauza. Soarele e sus pe cer, afara e cald si drumul nostru prinde doar mici bucati de umbra. De fapt prin Leordina ne tot prelingem pe sub umbra pomilor si ne ostoim poftele cu mere si prune culese din copac. Fiecare fruct are un gust diferit. Prunele mai ales sunt pline de suprize. Cu coaja crocanta la exterior, asteptand sa o sfarmi intre dinti doar pentru a ajunge la pulpa cand usor acrisoara, cand dulce-acrisoara, cand aporape bine facuta.

Pauza la umbra gorunului batran

Traversam si catunul Leordina si dupa alte cateva pauze la umbra intram adanc in padurea ce precede cetatea Blidaru. Aici avem proba speciala de animale in latina si frunzaresc dictionarul pana gasim 6 mamifere ce pot trai in zona. Ajungem sus si ni se zice ca doar 5 din cele 6 gasite sunt bune (feles nu era pe lista), asa ca jos facem contestatie. In felesul asta recunoastem cu usurinta radacina de la felina si dictionarul ne asigura spatele. Asa ca plecam fara penalizare si coboram spre Costesti. Coborarea e legata si aici din nou se intampla una din minunile acelea ale concursului: se reactiveaza cineva. De data asta e Cristi. Imi e clar caci atat Cristi cat si Andrei mai au resurse suficiente si la amandoi e o chestie de mindset. Dar la momentul respectiv nu am stiut cum sa abordez problema. Cum sa pun intrebarile ca sa le demonstrez ca sunt doar toane si nu probleme reale care sa cauzeze un abandon...

Desi m-am resemnat cu gandul nu pot sa nu il rod in sinea mea pe aceasta ultima portiune din concurs. Eu nu sunt obisnuita sa abadonez. Oamenii cu care am facut de regula echipa la concursuri au fost mereu oameni, de fapt fete, care au strans din dinti si exemplul lor m-a inspirat mereu. Sunt oare fetele mai maoschiste decat baietii. Au o anduranta si un psihic mai bun ? Nici in turele cu Radu nu se aduce prea des vorba despre abandon. Cel mult reconfigurare...Ii incurajez sincer pe toti cei cu care ne intalnim pe contrasens si imi place determinarea lor. Asta e mentalitatea necesara. Sa ai chef de provocari, dar in acelasi timp sa te lupti cumva cu timpul, cu tine insuti, cu oboseala aferenta si la final sa iti savurezi reusita. Sa te vezi puternic.

CP10 Costesti

Dupa o scurta balba in Costesti prindem cum trebuie drumul spre cetate si nici acum, cand scriu jurnalul, nu imi e clar cum de nu s-a prins Andrei ca ii urc la cetate doar de dragul de a mai bifa un CP. Si pentru ca eu nu pot sa abandonez sunand organizatorii de la terasa cu cartofi prajiti si carnati din Costesti. Dupa 3 kilometri extrem de lenti ajungem la cetate si acolo avem doua optiuni: o scurtatura constand intr-o singura intrebare despre tipurile de paduri din Gradistea Muncelu Ciclovina si o lungitura de Treasure Hunt. Inainte sa apuc sa zic ca avem nevoie de doua minute sa ne consultam, Andrei spune hotarat "Treasure Hunt", ca mai apoi sa se aseze la umbra. Pana la urma singurul care merge prin soare si cauta altarul ciudat de langa intrarea vizitului e Cristi, si vazand eu asa aiureala si lipsa de organizare in echipa, ii adun pe baieti si merg sa anunt abandonul. Mi-as fi dorit sa fie usor, dar nu e, mai ales atunci cand ni se explica faptul ca de ajungem totusi inapoi in Prihodiste, chiar depasind timpul limita vom fi trecuti in clasamentul Micilor Aventurieri. Altfel va fi un sec DNF. Nici acest detaliu nu e de natura sa le schimbe parerea lui Andrei si lui Cristi, asa ca abandonul e pecetluit si de acum inainte nu pot decat sa ma gandesc la ce a fost bine, ce putea fi diferit si sa invat din lectiile acestei prime tentive. 

Final

Acum stiu ca pot. Stiu ca daca am antrenamentul necesar pot sa merg bine si a doua zi. Stiu cum fac fata unei nopti nedormite si faptul ca adrenalina compenseaza lipsa somnului. Sunt in egala masura ferm convinsa ca orele petrecute pe munte, la pas ori in saua bicicletei conteaza si se aduna, toate balaurelile inopinante si momentele grele din ture forjeaza caracterul. Pentru ca lucrurile sa iasa la un concurs de aventura de doua zile si doua nopti trebuie sa strangi mult din dinti in alte ture cu prietenii, ture care nu merg asa cum le-ai planificat si din care insa inveti mult, foarte mult. Pentru a reusi sa ajungi la finish parcurgand o portiune cat mai lunga din traseu ai nevoie de multe ingrediente: pregatire fizica, mindset, intelegere si motivatie reciproca in echipa, strategie, orientare, alimentatie, problem-solving. Daca unul din aceste aspecte lipseste, e ca si cum ai merge cu frana de motor trasa.

De aceea, voi reveni la un moment dat la ProPark, pastrand in minte dezideratul de a-l termina. Au fost multe pareri despre aceasta editie, insa randurile de mai sus sunt despre echipa si despre mine in jumatatea noastra de traseu parcursa. Pentru opinii legate de cursa si organizare astept formularul de feedback al organizatorilor. 

Cat despre echipa mea, sunt sigura ca toti am invatat cate ceva si regretul abandonului, care a inceput sa le dea tarcole lui Cristi si lui Andrei inca din dimineata zilei de duminica arata ca de fapt lucrurile au stat chiar bine si suferinta a fost minima...In conditii normale dureaza cateva saptamani bune pana ce creierul uita si filtreaza amintirile.

Ce as schimba la o editie ulterioara:

• As merge mult mai legat, cu un ritm mai bun care sa imi permita sa ajung printre primele echipe la probele speciale si sa evit asteptarile.
• Tranzitii mai scurte (maxim 30 de minute pentru schimbat haine si mancat ceva solid dar rece)
• Mai putina mancare la proba de trekking (rucsac mai usor si mai compact). O parte din mancarea solida inlocuita cu geluri. Rucsacul de la trekking a fost cam greu, mai ales ca in el s-au adaugat si 1.5 l de apa, pe care, la bike o aveam pe bicicleta.
• In trusa medicala mi-a lipsit un ac pentru spart basici.
• M-as asigura ca toata echipa are aceeasi viziune asupra concursului si ca toata lumea stie in mare traseul, portiunile ce pot fi dificile, locurile unde trebuie sa luam decizii etc (din discutiile ulterioare cu coechipierii)

Ce nu as schimba

• Incaltarile
• Haine de schimb si sosete de rezerva suficiente
• Mancare variata inclusiv solida, gusturi dulce-sarat-acrisor care sa alterneze
• Echipamentul obligatoriu (inclusiv pufoaica) avut la mine
• Entuziasmul, curiozitatea, atitudinea ludica 
• Combinatia far de bicicleta + frontala

Ce te doare - randuri pentru mine, pentru editii/ aventuri ulterioare

Dupa ProPark am descoperit o intrebare pe care trebuia sa le-o pun lui Cristi si lui Andrei atunci cand am vorbit despre abandon si nu am pus-o: "ce te doare?" E o intrebare puternica si care cere de regula un raspuns fizic: basica, genunchiul, talpa. Daca nu ai un raspuns pertinent la ea, inseamna ca gandurile de abandon sunt mofturi. Daca ai, atunci nu te opri aici cu intrebarile. Continua sa scormonesti in interiorul tau si sa iti pui intrebari: ce pot face ca sa rezolv problema? Sa sparg basica, sa iau o pastila, sa mananc, sa dorm etc. Daca  durerea persista chiar si dupa ce ai luat masuri si nu vorbim de un risc major de accidentare mai vine o intrebare:" pot sa merg mai departe?" Pot sa mai fac 100, 50, 10 pasi? Sa mai dau o pedala? Daca da, atunci continua. Cel mai probabil creierul fie se va obisnui cu durerea, fie discomfortul va disparea dupa un timp. Daca raspunsul la ce te doare e mintea, atunci nu esti in locul potrivit pentu tine. Nu iti doresti suficient de mult acea experienta, finishul, intalnirea cu tine- cel real.