Ciucas Trail Running 2010

Un nou jurnal fara poze, dar bogat in senzatii, in trairi, in ganduri. Un jurnal pe care nu planuiam sa il scriu caci dupa 7500 refacerea genunchiului stang a fost lunga si renuntasem la ideea de a participa la maratonul de la Ciucas.

Totusi, ca sa nu stau acasa, am plecat sa ii sustin pe Radu, Em si Catalin care participau la maraton/semimaraton. Am trecut prin mai multe faze, de la implicare, la lene profunda, la dorinta de a participa care se topea imediat ce incercam sa alerg prin Bucuresti cativa pasi. M-am gandit initial sa vorbesc cu oamenii care se ocupau de organizare sa vad daca nu au cumva nevoie de ceva ajutor, apoi dupa ce m-am mai inzdravenit cu piciorul m-am gandit sa fac o tura de plimbare, sa imi aleg un loc frumos si sa le fac poze concurentilor, apoi cuprinsa de lene m-am gandit sa vegetez la umbra si sa citesc. Pana cand a venit seara, am fost la sedinta tehnica, am pus cortul (foarte fain locul de cort, aproape de start/sosire, iarba multa etc) si Radu m-a batut la cap sa imi iau kitul de concurs (pentru tricou si alte cele si ce nu imi trebuie sa donez baietilor).

Cand m-am hotarat sa o fac, normal ca a inceput sa ma vrajeasca, ca eu nu te fortez cu nimic, dar poti sa iei startul, sa mergi, sa te opresti cand te doare genunchiul etc. Stiti voi ce texte stie Radu. I-am explicat ca tocmai d-asta nu vreau sa imi iau kitul de concurs, ca sa nu ma puna dracusorul sa particip…

…Pana la urma am participat, cam ca un “caine surd la vanatoare”. Fara carboloading, fara miere sau alte chestii lichide energizante…fara niciun fel de pregatire, dar cu gandul ca atat timp cat alerg/merg sa o fac de placere, sa ma bucur de miscare, iar atunci cand incep sa am probleme sa ma opresc, fara regrete. Nici nu sunt persoana care sa aibe regrete. In general nu ma uit in urma peste deciziile pe care le-am luat, consider ca sunt cele mai bune decizii pe care le puteam lua la momentul respectiv si traiesc cu speranta ca data viitoare o sa fie mai bine.

Astfel numaratoarea inversa ma gaseste la start, amestecata printre 400 de participanti la maraton/semimaraton…undeva in coada plutonului ca sa nu deranjez pe nimeni cu ritmul meu. Cum imi stiu nivelul, startul din partea a doua a plutonului ma motiveaza cel mai mult, incep incet si depasesc constant, motivandu-ma foarte mult in acest sens. Acum chiar nu am de ce sa ma plasez mai in fata.

Insa nu am timp sa fac prea multe rationamente, caci punctuali, oamenii dau startul. O mare de oameni pornesc pe asfalt si se insira cot la cot printre ultimile case ale satulu. Imi dau seama ca e fain sa alergi cot la cot cu atatia oameni, sa ii auzi cum mai vorbesc intre ei, sa mai depasesti sau sa fi depasit. Intram in curand in padure si incepem urcarea spre Poiana Stanii. Sunt multe noroaie, prin zonele cu poteca lina alerg, in rest merg alert. Urcarea se “inzdaveneste” mai incolo (imi aduceam aminte de ea dintr-o tura cu Em) si acolo depasesc mult, la gramada, oameni de la maraton sau de la semimaraton.

Cu putin inainte de poiana, traseele noastre se despart, semimaratonul urca, maratonul coboara. Urmeaza prima coborare si in mod neasteptat merge bine, fara sa ma doara genunchiul. Trecem pe la izvor si ma opresc sa beau dupa care alerg ca nebuna pe drumul prin padure sau prin poieni, sau pe unde apuc. Sunt intr-un grup de baieti si cum nu am probleme majore cu genunchiul imi pun planul in aplicare: merg sa ma simt bine, acolo unde nu o sa pot, ma opresc dar pana atunci sa alerg de placere, sa alerg pentru miscare, pentru mine, pentru a-mi depasi asteptarile de acum o saptamana cand abia reusisem sa cobor normal scarile la metrou.

Iesim in final intr-o poiana unde suntem indrumati spre punctul de alimentare cu apa. La soare e cald rau dar prin padure era o adevarata desfatare. In continuare traseul continua pe drum, usor ascendant, lucru care imi convine de minune. Alerg incet si constant, trec pe langa afisul cu 10 km si ma gandesc ca sunt aproape de punctul de alimentare. In continuare merg intr-un grup de baieti. De fapt alerg…Chiar si daca alerg incet, totusi se vede diferenta asa ca nu ma opresc cu nici un chip.

La un moment dat o vad din spate pe una din SiS-uri si cum vine o noua portiune de urcus incep sa ma apropii. Stiu foarte bine ca pot sa fiu si printre primii, cu prima coborare o sa pierd vizibil teren, dar pana in PC2 m-am simtit extraordinar si am facut o cursa de placere.

Cu 1 km inainte ma intalnesc cu Em care mergea bine in pluton cu Elena si Roxana (se simtea, vorba lui Suca, printre greunceni). Se bucura cand ma vede si ma incurajeaza. Imi prind bine vorbele lui si ma bucur pentru mine, pentru noi, pentru toti cei care alearga azi aici, care isi petrec ore in natura, facand miscare, depasindu-si limite, infruntand temeri legate de pregatire, conditia fizica etc

La punctul de alimentare, printre paharele de apa, ceai si ce mai gaseam pe masa, analizez situatia. Ma simt bine, nu vad de ce sa abandonez si stiu ca vine urcarea spre Cabana Ciucas…si daca nici la asta nu ma pricep atunci la ce? Asa ca plec mai departe. Ma intorc pe acelasi drum 1 km si prind poteca prin iarba si prin soare. Atmosfera e incinsa rau si parca nici nu simt ca am alimentat acum un kilometru. Din mers, deschid punga cu minuni (adica cu jeleuri) si incep sa bag in mine cate 3-4. Le ud cu apa cu vitamine si din cauza lor sau a padurii in care am intrat trec peste moment.

Prin padure e racoare, poteca nu e de alergat dar nu e nici criminala, poti pur si simplu sa mergi repede pe aici. Imi arunc ambele bete in fata si ma trag in ele, si tot asa, serie dupa serie. Las in urma ceva oameni pe aici, si cand urcusul se termina ma descopar singura pe un drum/poteca lata, prin padure la racoare, croita superb, coborari usoare, plat, urcare. Nu ma opresc din alergat, muzica imi suna in ureche si trec asa minute bune. Pana la urma chiar ajung sa ma ingrijorez si ma intreb daca mai sunt inca pe drumul bun. Nu am mai vazut benzi albe dar marcajele BR sunt clare. Pana la urma ma depaseste cineva si ma linistesc ca nu orbecai singura pe aici, desi nu mi-a displacut deloc momentul. Asa cum alergam libera prin padure, lumina se filtra bland printre trunchiurile de copaci si printre frunze, racoarea usca transpiratia pe mine si din cand in cand prindeam o melodie faina pe ipod.

Ies intr-un final la izvor si aici imi umplu sticla de apa si constat ca sunt plina de sare pe fata…o spal cu mult sarg caci parea a fi un nisip din acela abraziv si ma pregatesc pentru soare.

Din fericire desi e soare, adie vantul si poteca fiind mai mult pe un fals plat nu te osteneste prea tare. Insa nu mai am puterea sa mai trag…incepe sa se consume energia si desi terenul se preteaza la o alergare mai sustinuta nu mai am cu ce sa mai trag. S-au terminat si jeleurile si am trecut pe batoane (lion si alte chestii) dar treburile astea solide nu intra prea usor. In plus toata apa bauta se agita acolo in stomac.

Din fericire, moral, sunt incurajata de indicatorul de 20 de km. Prind din urma un alt pluton de 3 persoane si intr-o zona cu braduti, mai racoroasa depasesc. Imi dau seama, si ma uit si la cei din fata ca mai toti au scazut ritmul si nu numai mie imi este greu. Incepe chiar sa nu mai imi fie greu deloc si ajung cu zambetul pe buze la cabana la Ciucas.

Daca aici s-ar termina maratonul ar fi minunat. Nu simt inca oboseala si am zambetul pe buze. Oamenii ma primesc si ma imbie cu apa, ceai, sponser,apa, fructe. Iau si niste zahar si incep sa urc spre Varful Ciucas. Nu mai intra in discutie sa abandonez. Daca am ajuns aici il duc pana la final.

Urcusul pe varf a mers ceva mai prost decat ma asteptam. Poate pentru ca erau multi oameni care deja coborau (nu am vazut decat o singura fata) dar tot erau multi care coborau…Numai eu urcam, asudam, ma topeam, ma dezintegram, simteam ca nu mai pot, trageam de mine sa alerg pe plat. Valcelul vietii a fost cel mai trist. Cred ca s-a suprapus “zidul” cu urcarea asta si simteam nevoia sticlutei magice pe care nu o aveam la mine caci nu intentionam sa ajung aici.

Ma intalnesc cu un organizator si ma incurajeaza ca mai e “un pic”...Cand vad ce inseamna picul ala…totusi cu picioarele am ajuns mai repede decat mi-am imaginat cu mintea, impulsionata oarecum si de un vant racoros. Pe varf, in post era Andrei (o veche cunostiinta din Retezat). Imi spune ca Radu a trecut, ii spun ca nici nu ma asteptam altfel.

Imi opresc picioarele 2 clipe, bag jumatate de Lion si niste apa si il intreb cat e ceasul…Imi spune ca 13.20. Visez sa ajung inapoi pana la 15 dar incerc sa cobor din nori cu picioarele pe pamant caci urmeaza partea care imi place cel mai putin: coborarea. Am muncit atat, ca acum sa pierd o groaza, sa ii vad pe toti cum trec pe langa mine ca rapidul. 

Ma opresc dupa putin timp, imi scot nisipul din adidasi, incepe sa ma doara genunchiul drept si incep sa vorbesc cu el din neputinta de a face altceva. Il intreb de ce s-a pus sa ma doara, il apostrofez si ii spun ca tocmai el, genunchiul meu de incredere, pe care m-am bazat 100 de km, sa ma lase acum cum 30 de km…In cine sa imi pun speranta, in stangul rablamentat dar care acum nu mai doare?

Pana la urma trece dreptul si incepe tibia dreapta…Asta stiu ca vine si pleaca…Imi spun vorba aia a lui Radu cu "make pain you friend and you will never run alone". Si chiar nu mai alerg singura ca incepe si glezna sa ma doara. Si poteca e lunga doamne, nu se mai termina, te coboara, te urca. Pe coborari pierd fata de cei din fata pe urcari castig. Ajung in sfarsit inainte de punctul de alimentare de la cabana Ciucas. Stiu din sedinta tehnica faptul ca puteai sa il ocolesti dar daca toti au urcat…urc si eu sa beau niste apa.

Dupa care, pe o iarba placuta cobor la noul drum spre cabana. Un nenorocit de drum, o blestematie, inclinat si cu un pietris enervant pe care cobor mai mult ca la schi. Sper ca din padure sa regasesc vechiul drum de pamant dar nu am sansa. Tristetea continua si eu pierd timp pretios mergand pe aici…Si Fantana lui Ioan cu apa ei rece nu mai apare odata.

Beau cu pofta si prind poteca prin padure spre Muntele Rosu. Indicatorul zice o ora, eu sper sa fac mai putin totusi.

Fac mult mai putin caci pe poteca din pamant si beneficiind de racoare ma inviorez. Merg bine la deal, alerg pe plat si la vale usor si bifez urcus dupa urcus, poiana, iesirea din padure. Chiar inainte de asta gasesc o hartie cu mai sunt 5 km, si prind si o melodie buna la ipod astfel ca starea de spirit este excelenta, fredonez, ma agit, dau din bete si ies fulminant la lumina. Acolo baietii din post ne incurajeaza si ne ghideaza spre punctul de alimentare. Dau pe gat un pahar de apa si incurajata de faptul ca mai sunt sub 5 km ii dau la vale. Socotesc jumatate de ora dar din pacate jumatatea asta de ora se lungeste….si se tot lungeste.

Marcajul PA este bun, si poteca incepe frumos prin padure, alerg cu spor pana se inclina prea mult si nu mai pot sa alerg caci ma dor genunchii. Incep sa cobor la bete, disperata ca nu se mai termina odata. Am in fata un tip in bluza gri in spatele caruia merg demult la distante variabile. Si lui ii e greu, se mai opreste, mai sta, cand vede ca vin pleaca iara.

Urmatoarea foaie pe copac o vad de departe si ma grabesc spre ea…ma gandeam la ceva de genul 2.5 km cand colo 4 km…Incep sa injur in gand kilometrii astia. Ma enervez si le raspund in doi meri unor turisti nevinovati.

Chiar cand se termina nenorocirea de poteca ma ajunge din urma o fata si ma intreaba cat mai e oare. Nu vreau sa mai vad o noua foaie...

Intru pe forestier si incep sa alerg…Foaie…3 km. Tipa din fata alearga si ea. Eu sunt prea ocupata cu lamentarile interioare. Il intrec pana la urma pe forestier pe tipul in bluza gri care mi-a fost iepure atata timp si as vrea sa il incurajez dar nu am putere nici sa ma incurajez pe mine.

O vad pe fata din fata cum se uita de 2 ori in spate sa vada daca eu tot alerg. Si eu alerg (imi este greu dar macar sa ii fie si ei greu caci e mult mai greu sa fii in fata si sa nu stii ce te asteapta din spate decat sa vii din urma) ...dar alerg atat de incet. Ne despart constant 150 m dar nu am energie sa alerg mai tare. De fapt imi doresc in primul rand sa termin si nu mai gasesc resurse sa mai alerg cu mai mult de 7 km la ora forestierul asta. Locurile sunt imbietoare pe margine, iarba proaspata si verde,umbra si 0 picnicari. E un loc de revenit.

In final vad soseaua, o iau pe sub pod si intru in sat. O noua urcare pe forestier unde o parte din organizatori ne incurajeaza cu multa daruire: hai ca e ultima panta de urcat, ultima panta si tot asa…O alerg cu ura aproape si intru pe asfalt. Ma trezesc deasupra ulitei pe care s-a dat startul si vad poarta. Incep sa alerg la vale, pe o melodie de Margineanu care nu as mai vrea sa se termine. Se termina coborarea, fata mea trece linia de sosire, mie mi se termina bateria la ipod dar apare Radu la incurajare cu o mega talanga. Oamenii de la sosire pun Queen, vine si Catalin la incurajare, si acum alerg, mananc pamantul parca cu ultimile forte trec pe sub poarta si termin…un maraton pe care nu credeam in dimineata aceea ca il voi termina.

http://picasaweb.google.co.uk/silvidavid/CiucasMarathon#5500533076969867266

Vine si Nusu sa ma felicite si Catalin imi tot livreaza bautura, 3 pahare cu continut divers se duc pe gat, dupa care ma retrag la umbra. De pe forestier imi doream sa se termine sa stau la umbra si la racoare. Ceea ce fac cam o ora si povestesc cu Em si Catalin aventurile fiecaruia. Din pacate nu putem sta prea mult caci trebuie sa plecam spre Bucuresti, la o nunta.

Inchei totusi ziua acasa, cu o farfurie de cartofi prajiti cu friptura si branza rasa si un Heineken extra cold, tolanita in cada plina de apa, sare de mare si spuma de baie.  Imi las gandurile sa se faca spuma, visez la mare, la plajele pustii, visez cu ochii deschisi sau cu ei inchisi. Dar stiu ca weekendul viitor o sa ma intorc tot la munte. El este cel care ma vrajeste si o dupa-amiaza la umbra padurii,o baie la izvor, un apus, o fata plina de sare, un tricou curat, o fotografie, o poveste nu pot sa inlocuiasca niciodata costumul de baie si umbrela de soare. Muntele tasneste si erupe din inima mea, as avea 1000 de activitati de weekend in afara de munte, dar nu ma pot desprinde de el. Daca nu ajung acolo sa muncesc, sa merg/sa ma catar sa ajung rupta dupa o zi sau doua acasa…tanjesc la asta din fata tastaturii si nu stiu cum sa ma opun lavei care poarta si topeste in ea orice activitati conexe…sau poate nu vreau.

Maratonul lui Radu: aici

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Infobox

Harta

Profilul

Despre organizare, nu am ce sa spun. Oamenii au fost foarte saritori in punctele de alimentare, prezenti in posturi, traseul bine marcat si concurentii bine dirijati, tot timpul cu o vorba buna, o incurajare etc. Asa ca...Felicitari pentru organizare.