The Mountain Assault

Daca in mod normal “degriparea” de primvara venea abia odata cu Postavaru Night, anul acesta s-a decalat cu aproximativ o luna. Ion Trandafir a mai adaugat un concurs la seria “locuri putine/ nume mari”, respectiv un concurs de schi de tura. Din fericire doar de alergat la deal, caci daca era si de coborat, ultima eram. Nici asa nu am fost prea departe si lista de inscrieri s-a populat repede cu numele obisnuite de la concursurile de alergare montana. Nici nu are nimic in comun o cursa de vertical pe schiuri cu una de alergare montana… Mie una imi plac concursurile "Marca Ion Trandafir". Fara prea multe briz-brizuri, scurte si la obiect, cu un profil suficient de interesant cat sa te faca sa te ridici din pat si sa simti ca ai muncit la sfarsitul celor 2/ 4 ore (2 ore la TMA, 4 ore la HTT).

Cred ca inca traiam sub magia turei de weekendul trecut din Grohotis cand m-au lovit asa deodata imaginile cu iarba din Sinaia puse de Ion Trandafir pe Facebook. Pff, ce naibii caut eu atunci la schi de tura? Iarasi vom alerga cu claparii in picioare? Simtind ca nu pot rezista unui asemenea supliciu incaltata cu claparii de la Dynafit imprumutati/ mosteniti de la Radu imi desenez altfel planul: plec in adidasi, cu schiurile pe rucsac si claparii fixati in legaturi. Nu ma indoiam ca voi fi o aparitie originala, si la start acest gand mi s-a confirmat caci nu am vazut mai mult de 4-5 oameni cu aceeasi combinatie. Deja am un dejà-vu cu Postavaru Night 2014 cand toata lumea, s-a naspusit la deal, alergand in clapari de parca erau in adiasi. Presimt ca si acum va fi la fel si cum pare ceva mai mult de alergat, zic sa imi fac viata mai usoara si sa plec in adidasi. Cele 2 minute in plus pe care le voi pierde schimband incaltarile nu mi se par relevante in economia generala a turei. Imi setez si un target: sub 2 ore pana sus, 600 m/ ora diferenta de nivel acoperita. 

Toata cursa am mers mai mult sau mai putin in acelasi pluton, nu am vazut nicio fata in spate si nicio fata de la schi de tura in spate. Doar pe Geo am vazut-o la inceput, cand alergam cu schiurile pe rucsac, ca sa fiu apoi depasita probabil cand m-am oprit sa imi pun schiurile si claparii. Asa ca il bag pe prietenul meu iPod-ul in buzunar, imi infund castile in urechi, dau muzica la maxim si ma pun pe urcat. Sunt din nou in lumea mea, cu cativa baieti in spate, cativa baieti in fata, numai bine pentru a-ti putea face de departe o parere despre cat de abrupta e urmatoarea panta. 

De la telegondola din Sinaia si pana la Cota 1400 partia arata chiar bine si altitudinea de pe ceas tot creste. Bucatile mai abrupte alterneaza cu cele de plat, numai bune de tras sufletul. Partia se goleste si ea pe masura ce urcam si se intuneca. La 1400 ma opresc pentru un ceai si ascult cu placere explicatiile voluntarilor despre cum vom tine in continuare drumul, ocolind panta vietii de sub cota 1500. De departe cel mai frumos moment a fost panta de dinainte de intrarea pe Carp. Practic era singura portiune mai inclinata de pe Drumul de Vara si acolo am beneficiat si eu, ca si cei din fata mea de o galerie pe cinste. Entuziasmul voluntarilor inarmati cu talangi si incurajari te purta parca pe sus. Ganduri de genul "daca nu pot, daca e prea abrupt, poate ar fi bine sa imi dau jos schiurile" si tot asa dispareau cu toatele de indata ce iti ridicai inaltatorul si faceai primii pasi la deal. Daca pe tot traseul ar fi fost o astfel de atmosfera, nu as mai fi avut timp nici sa respir si as fi urcat cu inima in gat pana sus. Le-am multumit si atunci, rasufland din greu, le multumesc si acum. 

Odata scapata si de acest hop, nu a mai ramas decat o urcare lunguta si constanta pana la Cota 2000 si lupta cu vantul. Pe masura ce urcam vantul isi facea din ce in ce mai simtita prezenta si eu, in tricou si bluza de corp, ma tot intrebam daca are sens sa ma opresc sa imi scot geaca, sau daca mai rezist asa. Cum nu imi place deloc sa transpir, prefer sa imi fie putin frig, dar granita dintre frig si raceala ramane pentru mine un mister. Pana una alta nu fac decat sa strang si mai bine rucsacul pe spate si sa ii dau inainte, cu certitudinea ca pana sus nu are cum sa mai fie mult. Ultima parte mi-o aminteam destul de bine din tura anterioara cu Mihaela si Claudia, cand oricum nu am avut nimic mai bun de facut, decat sa povestim si sa urmarim mersul Drumului de Vara. 

Urcarea se termina pentru mine dupa 1h55. Nu preget pe sus decat cat sa beau un ceai si sa o sun pe Monica. Ramane sa ne vedem cu totii la H2O si incep o lunga si inghetata coborare pana in Sinaia. 

La H2O ar fi rost de povestit una sau alta, dar muzica este atat de tare, incat nu ne putem intelege om cu persoana. Asa ca ne retragem in casuta linistita a bunicii Monicai si stam acolo la povesti, in liniste, in fata mai multor cani de ceai de menta si planuind ziua de duminica. Viorela si Doru, cauta primavara pe bicicleta, eu, Monica si Radu, mergem in continuare pe urmele iernii. 

Daca jos in Sianaia e primvara, la 2220 e inca iarna

Alegem Valea Alba, ce ne garanta o limba continua de zapada din Busteni si pana pe platou. Niciunul din noi nu suntem in forma, urcatul la frontali fiind obositor si necesitand muulte pauze scurte, cat sa iti tragi sufletul sau sa faci o poza. Cate o rafala de vant ne mai racoreste, cum coboara ea val-vartej pe vale, iar atunci cand, dupa 2 ore de la "La Verdeata" iesim in sfarsit pe platou, vantul ne ia de-a-binelea in primire. 

Monica urcand pe Valea Alba

Iesind in platou

Pe acolo am fost weekendul trecut

Hotaram sa ne refugiem cat mai repede la adapost si alegem sa coboram pe Jepii Mici. Mai fusese Radu pe aici de cateva ori, eu urcasem cu Corina intr-o primavara direct pe firul vaii si imi amintesc ca nu intampinasem niciun fel de dificultati. Plecare de sub Caraiman, a fost, ce e drept mai inclinata, dar apoi panta a fost asemanatoare cu cea de pe Alba. Pe la 1500 m, deja am inceput sa facem slalom printre pietre si bolovani si sa ocolim tot felul de capcane, intinse de relieful variat. Ne-am chinuit o vreme cu bolovanii si cu zapada din ce in ce mai moale si mai mare, pand cand am intersectat poteca marcata ce coboara de pe versantul stang, traverseaza valea si trece pe versantul drept (cum coboram). De aici ar fi trebuit sa ne fie mai usor, avand in vedere ca zapada avea sa fie din ce in ce mai mica. S-a dovedit insa ca nici traseul prin padure nu a fost floare la ureche, si chiar cu un piolet la purtator au fost suficienti pasi ciudati, buni sa bage in sperieti si oameni de munte, nu doar teribilisti. Am descoperit cu aceasta ocazie ca nu prea are sens sa cobori pe aici si dupa ce am suportat cu stoicism durerile de unghii provocate de urcatul de frontali, deja incep sa visez la primavara si calculez weekendurile pana cand voi putea renunta la bocanci si sa ma sui pe bicicleta, ori sa sar in adidasi si sa cutreier padurile trezite la viata. 

Nu ar putea sa se faca luna mai, asa, ca prin vis? 

Foto by Radu