Creasta Balaurului

Ei bine, daca ieri, pe Valcelul cu Fereastra, ritmul a fost domol, astazi a fost de-a dreptul asezat.

Perspectiva de a conduce 4 ore pentru o tura de MTB in Iezer nu suna foarte placut, asa ca ne-am lipit de grupul Viorelei, care mergea pe Balaur. Nu fusesem niciodata pe Bucsoiul Mic, cu Viorela nu ma mai vazusem din iunie, traseul de ieri tocmai ce mi-a redeschis apetitul pentru nemarcate...Motive erau suficiente sa punem bicicleta in cui pentru un weekend intreg. In plus, nici febra musculara nu lovise, asa ca trebuia profitat.

Fix o mana de oameni intre doua nemarcate

Vara asta am ajuns rar prin Bucegi si exclusiv pe partea nordica, cu plecare din Bran/ Moeciu. Asa ca ne surpinde putin schimbarea pe care o gasim pe drumul ce merge spre Gura Diham. Corturile, rulotele si tabara de vara au disparut cu desavarsire sub amenintarea amenzilor.

La Gura Diham parcarea e pe jumatate goala. Hmm...Unde sunt oare hoardele de turisti ? La Fantana lui Botorog, la ora asta, e deja aglomeratie...

Plecam repejor in traseu si intreaga zi vom reusi performanta sa nu intalnim decat 4 oameni si aceia in zona Bucsoiul. Ajuta ce e drept si faptul ca ne-am petrecut toata ziua pe coclauri.

Daca poteca pana in Valea Morarului ne este cunoscuta si, fiind destul de umblata, este si curata, mai apoi intram repejor in imparatirea boschetilor. Balaur rimeaza cu balaureala si cu balarii. Mai ales balarii erau din plin. Mai intai o poteca firava prin padure, sarit ceva copaci, strecurat printre altii. Apoi tufe de zmeura cu topping de urzici tinere si potente. Zmeurisul, inalt de un stat de om, facea in asa fel incat sa nu ajunga nicio boare pana la noi. Fiecare isi poarta supliciul si il indulceste cu o zmeura mare si carnoasa culeasa din zbor.

Ma tot uit pe ceas cum se aduna diferenta de nivel si ma intreb serios cand o sa iesim si noi la lumina. Si la aer. Balaurul asta promite niste perspective superbe asupra Morarului, dar noi parem momentan inghititi de balarii. Eu si Radu profitam de orice colt cu umbra ca sa ii asteptam pe oameni si sa ne regrupam. 

In Poiana Morarului. In jungla Bucosiului mic, nu ne-a ars de poze

Cam pe la 1900 m suntem in sfarsit suficient de sus cat sa ne reintalnim cu vantul si sa scapam de ierburi. Mai avem ce e drept niste portiuni de jnepeni , dar poteca e clara si in curand ii lasam si pe acestia in urma. Suntem liberi. Iarba, stanci si cer albastru. Si o mana de prieteni. Nici nu ai ce sa iti doresti mai mult. Muntele e linistit, totul e placut, de la adierea si soarele de la 2000 m, la temperaturi si peisaje. Partenerii nostri cam fug pe la umbra. Noi insa ne prajim la soare. Il abosorbim prin toti porii incercand parca sa facem rezerve caci iata, e final de august si toamna cu zilele ei din ce in ce mai scurte pandeste dupa colt.

Toamna care pandeste dupa colt, rimeaza cu flori de colt

Pauza cu deschidere spre Piatra Mare si Postavaru

Pintre jnepeni docili

Parcursul e elementar, mult mai usor comparativ cu nemarcatele din Crai. Avem spor pe pantele de iarba si iesim curand in poteca marcata cu banda rosie ce merge spre Varful Omu.

O parasim insa curand pentru a ne incepe coborare pe Valea Morarului, pe care am avut-o la picioare intreaga urcare. Acum o luam sub talpi si la coborare. Cred ca e prima data cand o cobor si ma suprind in mod placut amenajarile de la 2-3 saritori. Poiana Morarului, ultimile priviri spre Ace si intram apoi in padure. Definitiv si irevocabil. In urma noastra ramane o lunga si frumoasa zi de vara, in care am descoperit un loc nou din Bucegiul cel vechi, alaturi de o mana de oameni faini. Zilelea astea tihnite, petrecute de diminneata pana seara pe munte, creeaza dependenta, in felul lor.

Valea Morarului

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Valcelul cu Fereastra. Dupa ani si ani

In 2006, dupa prima parcurgere a Valcelului cu Fereastra, imi incepeam jurnalul cu urmatoarele cuvinte.”Deja esti prizonier voit intr-o cetate milenara, care a strans in ea dorinte, comori, bucurii, reusite si esecuri. Te gandesti la toti cei care au trecut pe acolo in fata ta, la alpinistii ale caror harti si materiale le ai in mana,si te simti mai aproape de acest univers. Da…bati la portile lor, caci Craiul este portalul spre iubirea de stanca. “

Claudia, dirijand soarele, peretii, bucurandu-se de (re)intalnirea cu Craiul

La momentul respectiv, Valcelul cu Fereastra a fost, literalmente, primul traseu nemarcat parcurs in Piatra Craiului, ce ne-a deschis in egala masura apetitul spre alte brane si vai din abruptul vestic. Anilor de ucenicie  petrecuti printre grohotisuri, saritori, calcare si conglomerate le-au urmat alti ani petrecuti mai mult pe verticala in trasee de catarare, mai grele sau mai usoare. Insa la un moment dat, firul s-a rupt cumva, si destul de repede am pierdut usurinta si naturaletea miscarii, precum si rutina manevrelor de coarda si a asigurarilor. Au trecut ani de zile fara nimic mai mult de o Valea Morarului sau o Valea Alba. Si acelea, o singura data pe an

Asa ca propunerea lui Andrei, de a merge pe Valcelul cu Fereastra nu se integra in preocuparile noastre uzuale de weekend. Dar cum era una din acele putine dati in care puteam iesi alaturi de ambii nostri prieteni, nu am stat prea mult pe ganduri. Eu si Claudia am adus vorba de ceva materiale de asigurare, dar ni s-a explicat ca nu e nevoie. Claudia a fost mai constiincioasa decat mine si a citit macar descrierea. Eu am ramas cu amintirea celor 4 saritori si a insiruirii Vacelul cu Fereastra, Valcelul cu Smirdar si Canionul Cioranga Mare.

Cum sambata se anunta o zi caniculara pentru standardele Brasovului, incercam sa pornim devreme, inainte de 8.30. Nu suntem singurii cu asemenea ganduri caci poteca ce merge spre izvorul  capitanului Orlovski e destul de animata. La urcare abordam varianta mai veche, lasand poteca marcata pentru coborare. O ora si jumatate pana la refugiul Sperantelor si ganduri de a reveni in zona.

Plecand din Plaiul Foii

Valcelul cu Fereastra ne iese repede in cale si incepem sa lucram metodic la cele 4 saritori. Ele nu sunt grele, din punct de vedere tehnic. Mai greu e mersul ca pe oua dintre ele, caci mai avem in spate o echipa si am vrea sa minimizam pe cat posibil pietrele ce se rostogolesc, fara voia noastra, la vale.

E total diferit ritmul de azi, asezat si cumpatat, de alergatura cu care sunt obisnuita. Cautat prize, cautat linia, cautat momaia urmatoare si printre toate acestea, momente de admirat, caci suntem doar in imparatia stancii.

Pe a doua saritoare

La arcada ce marcheaza finalul Valcelului cu Fereastra

Spre Acul de la Amvon

Iesim pe nesimtite in creasta. Lumea care se perinda pe la Ascutit ma scoate putin din zona de comfort, mai ales ca in ultimile weekenduri am mers doar pe coclauri, pe unde nu ne-am intanit cu nimeni. Dar  cotim repede pe Braul Cioranga Ramura de Sus si ne incepem lunga coborare. 

Grohotisul se transforma in poteca de pamant, dar panta ramane sustinuta si cere mereu atentie.

La baza Canionului Cioranga Mare

E miezul zilei, e cald, ma dor picioarele de la reintalnirea cu incaltamintea pe  care nu am mai folosit-o de ani buni, dar imi e inima plina de frumos. Simt ca am regasit ceva. Bucuria unei ture intre prieteni, cotrobaitul prin cotloanele Craiesei, cotloane prin care stanca se vede parca mai alba si se simte mai aspra, provocarea unui pas sau a unei saritori, dar si amintirea unei toamne calde si lungi in care am descoperit nemarcatele din Crai.

Uite, acolo e Padina lui Calinet, acolo e refugiul Sperantelor si dincolo se vede Braul Cioranga

Descriere traseu: aici

Un jurnal fain,scris de Claudia: aici

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Doua picioare stangi, dar doi genunchi buni

Sambata- Valea Seaca dintre Clai si Comorile Claii

Au trecut trei ani de la ultima tura mai de angajament pe o vale de abrupt. Trei ani in care picioarele mele au uitat, increderea a disparut si acum tarasc dupa mine o legatura de morcovi cu tot cu frunze.

Dar cel mai bine iti reintrii in mana alaturi de prieteni. Din aceia buni, de cursa lunga, fata de care iti poti asterne pe hartie si bucuriile si tristetile, si victoriile si temerile.

Am hotarat sa dam jos rugina de pe coltari pe o clasica in viata: Valea Seaca dintre Clai. Parcursa in toate anotimpurile, o vale relativ simpla iarna, al carui hop unic e in general saritoarea mare de la intrare. Nu a trebuit nimeni sa faca pe viteazul acolo, caci Radu s-a dus cap fara mari parlamentari  si ne-a pus o coarda peste pasajul delicat.

De aici valea ne intampina cu o limba constanta de zapada pana in Braul lui Raducu. Zapada ce usor, usor, se transforma, de la zapada umeda si grea de la intrarea pe vale, la zapada buna de coltari de la mijloc, lasand locul ierbii in partea superioara. A fost antrenament la gambe punctat cu pauze de regrupare din 50 in 50 de metri (diferenta de nivel).

Braul lui Raducu ne primeste cu ninsoare. Si cu o poteca invizibila. Avem din nou parte de ajutorul lui Radu care din trei pasi de caproi ne pune din nou pe drumul cel bun. Cum urmele regasite se termina la primul fir din Valea Comorilor, hotaram sa coboram si noi tot pe acolo. Stiam ca vor fi cateva saritori descoperite, dar ne bazam pe faptul ca vom gasi un loc unde sa amenajam un punct de rapel.

Prima parte a vaii are o zapada enervanta ce mi se lipeste de anti-snow-uri. Urmele sunt mari si innot prin ele. Ii ajung pe oameni din urma la rapel si imi place siguranta pe care mi-o da trecerea coardei prin maini. Dupa jumatate de vale si 2 rapeluri incep sa imi aduc aminte cum sta treaba cu vaile. Doar ca apoi incepe ce imi place mie mai putin si mai putin: descataratul saritorilor. Saritorile scurte imi par lungi. La cele lungi punem de rapel. Si totusi, usor, usor ajungem la poteca marcata si de acolo, pastrand coltarii in picioare pentru patinoarul de pe Jepi, in Busteni. De ne va mai lasa primavara, o sa mai iesim un weekend, doua. Altfel, presimt ca bicicleta ne va rapi din nou, iremediabil...

Duminica- Traversare in alergare Dambu Morii-Azuga

Perspectiva unei ture pe cursiera ma momeste inca de duminica, insa ii #rezist. Stiu ca pana la primavara nu mai e mult si in curand ziua o sa fie suficient de lunga si calduta pentru o zi intreaga pe bicicleta si nu doar cateva ore la pranz, cand se usuca asfaltul si creste temperatura. Asa ca revin la cealalta "dragoste" a mea. Alergatul liber, de nebun si solitar prin munti.Vremea nu e deloc hotarata pentru azi, insa temperaturile sunt decente, febra musculara ce se prefigura aseara a fost redusa la tacere dupa un somn bun si eu am chef de o tura lunga. Desenez diverse variante in minte insa stiu ca imi voi reajusta planul de mai multe ori la fata locului, in functie de traseele pe unde sunt batute urme. Ca sa dau totusi o certitudine planului meu, ma uit peste trenurile si microbuzele spre Timis si il aleg pe primul la care ma incadrez. Cel de ora 10.00. Frontala ramane acasa. La lipsa mea de antrenament, cele 7-8 ore de lumina imi sunt asbolut suficiente ca sa imi fac damblaua si sa cobor undeva, la un drum.

Despre asta e vorba in alergare. Despre libertate

Cobor la Dambu Morii si incep sa alerg anemic. Destul de repede se incing motoarele si incep sa am ritm. Respiratia linistita, picioarele ce lucreaza si muzica din urechi ma imping parca la deal. Elanul imi este totusi curmat de mai multe portiuni inghetate de pe Drumul Familiar, asa ca pana la urma ma opresc sa imi pun snow-line-urile, pe care nu aveam sa le mai dau jos pana la finalul turei. Ma intalnesc cu multa lume care coboara, depasesc si mai multa lume care urca. Incerc sa ma incadrez intr-o ora si 15 minute si sa scot urcarea la jumatate fata de timpul de pe marcaj.

Sus, la cabana, bate vantul, e ceata si frig.Decid sa nu intru, pentru ca altfel am sa ma molesesc de tot si o sa se duca de rapa toata tura mea de duminica. Continui spre varf, desi stiam ca nu o se vada nimic. Bucegii sunt ascunsi in negura, depresiunea Brasovului fiind insa in spatele meu scaldata in soare. Ajunsa pe platou iau hotararea sa nu urc pe varf si ma las la vale spre Timisul de Sus. Pe aici iarba uscata e pudrata cu zapada si linia stalpilor ma conduce fara gres in ciuda vizibilitatii reduse. In mod neasteptat, ma conduce catre soare. Cum topiam eu din smoc de iarba in smoc de iarba, incercand sa ocolesc zapada si meditam pe ce traseu sa cobor, observ cu surpiza ca la picioarele mele, culmea lina ce se lasa spre Timisul de Sus troneaza in soare. Alerg repede intr-acolo si m-as intinde pe iarba curata de n-ar fi uda ca un burete si plina de...balega. La stana parasita de mai jos sunt urcati cativa cai ce pasc in liniste iarba uscata ramasa de asta-toamna. Negurile se risipesc usor si ma tot gandesc pe unde sa cobor. Alegerea asta imi va defini tura in continuare. O coborare in Timis inseamna o urcare in Postavaru. O coborare in Predeal inseamna o posibila continuare, pana unde m-or tine picioarele sau lumina. Oare ce o sa tradeze prima oara? Antrenamentul, entuziasmul sau lumina?

Saucony, Snowline si Piatra Mare

Spre Postavaru

Eu, rucsacul, betele si telefonul din spatele pozei

Aleg pana la urma Predealul, tocmai datorita faptului ca imi ofera mai multe posibilitati. Chiar inainte sa parasesc piciorul insorit, ma opresc sa mananc ceva si vad o silueta ce urca dinspre Timis. Ne facem cu mana, doi calatori solitari, fiecare cu drumul sau. As mai sta aici, caci e adapost si placut, dar timpul fuge in defavoarea mea si eu trebuie sa aflu cine va ceda primul astazi. Ajung neasteptat de repede in Poiana fostei stane din Pietricica, tot topaind pe urmele inghetate si apoi dau drumul la picioare caci pe masura ce ma apropii de Susai, poteca devine din ce in ce mai batuta, pana se transforma in drum croit prin zapada, drum pe care alerg cu spor. Se simte in aer un miros de primavara si ochii cauta primele semne ale anotimpului mult dorit, semne ce stiu ca inca nu au cum sa apara. Dar fiorul schimbarii se cuibareste in suflet si de acum o sa tot caut semnele. Primii ghiocei, primii muguri, primele albastrele. In curand primul an de Brasov.

Picioare, ne pregatim deci de o noua portie de tropait prin zapada, da?

Ajung la Susai si imi continui alergarea spre Clabucet Plecare. La un moment dat ma loveste greul, desi e doar kilometrul 16. In ciuda unei noi gustari luate in mers, am impresia ca ritmul scade, insa cu toate acestea distanta si diferenta de nivel se aduna pe ceas si cifrele tot cresc. Ies in partie si nu, nu voi cobori spre Predeal. Cotrobai in mine si stiu ca inca mai pot. Garbova e imediat, un hop pana pe Clabucetul Taurului si apoi tot la vale. Nu mai e ritmul de dimineata, insa nu numai ca am timp suficient sa cobor in Azuga pe lumina, as mai avea timp sa mai urc si in Bucegi daca as mai avea putere. Dar sa fim totusi cumpatati ca nu au intrat zilele in sac.

Simplu

Clabucetul Taurului ma intampina cu perspective largi peste Neamtului si un Bucegi imbufnat. Am vrut sa ajung aici pentru ca stiu dintr-o tura anterioara caci culorile de final de zi sunt faine. Ar mai fi de ajuns odata in mai, cand infloresc narcisele.

De pe Clabucetul Taurului

Doua-trei poze si o privire spre Piatra Mare ce se vede in ultimul plan. De acolo vin. De fapt, chiar de peste munte. Pasii mei si-au lasat o amprenta vremelnica in zapada ce imbraca inca culmile impadurite ce leaga varful Piatra Mare de micul Clabucet pe care ma gasec acum. Ochii mei au vazut paduri diferite, plamanii meu au respirat aer curat si picioarele mele au alergat. Sufletul s-a simtit tanar, liber si puternic, iar uratenia, nedreptatea, grijile au ramas pentru cateva ore in urma.

Imi plac traversarile. Le-am prins gustul intr-o vara, in doua. Sentimentul pe care il ai cand privesti in urma si poate doar ghicesti unde ti-ai inceput calatoria, certitudinea ca ai simtit sub picioarele tale rotunjimea potecii, moliciunea pamantului ori asperitatile stancilor si custurilor depasite, atatea locuri, privelisti si emotii filtrate in cateva ore, creeaza dependenta. Te umplii de tot si in egala masura mai este mereu loc pentru nou. pentru ca pe munte nu ajungi niciodata la saturatie.

Cobor repejor spre padure lasand departarile, pentru moment in urma. Insa mintea mea croieste febril alte planuri pentru alte traversari pe picioare sau pe doua roti in primavara, vara si toamna ce imi stau in fata.

De acum, tot la vale

Date si track: aici

Citeste mai departe...

Valea Moarului pe schiuri

Ce e drept, pana acum nu mi-am pus niciodata problema de a urca o vale de abrupt pe schiuri. Vaile se asorteaza cu coltari si piolet, sau, cele mai line, cel mult cu o coborare pe schiuri. Dar sa urci, pentru ce se sa se merite efortul? Totusi ideii lui Radu de a urca Morarul pe doage nu ne putem opune, mai ales ca la munte era zapada mare si pe vai nu aveai ce cauta pe picioare, caci insemna sa sapi urme ca un Sisif o zi intreaga.

(Mai departe, de la Radu citire, caci saptamana aceasta a fost mai vrednic decat mine:)

Asa ca dimineata de sambata ne gaseste in formatie de 4 (Irina, Octavian, Mike, Radu) la Gura Diham, urmarind norii care invaluiau abruptul Prahovean. Stiam ca vremea va fi ametita, dar la urcarea pe Morar oricum nu conteaza daca e sau nu vizibilitate. Asteptari prea mari nu prea am de la zapada, stiu de weekend-ul trecut ca totul s-a transformat deja in crusta si in scoici, mai ales in zonele cu orientare sud-estica. Singura speranta e sa avem un pic de vizibilitate atunci cand incepem coborarea de la Omu.

Si norocul ne-a suras, aici deasupra Vaii Gaura

Citeste mai departe...

The Mountain Assault

Daca in mod normal “degriparea” de primvara venea abia odata cu Postavaru Night, anul acesta s-a decalat cu aproximativ o luna. Ion Trandafir a mai adaugat un concurs la seria “locuri putine/ nume mari”, respectiv un concurs de schi de tura. Din fericire doar de alergat la deal, caci daca era si de coborat, ultima eram. Nici asa nu am fost prea departe si lista de inscrieri s-a populat repede cu numele obisnuite de la concursurile de alergare montana. Nici nu are nimic in comun o cursa de vertical pe schiuri cu una de alergare montana… Mie una imi plac concursurile "Marca Ion Trandafir". Fara prea multe briz-brizuri, scurte si la obiect, cu un profil suficient de interesant cat sa te faca sa te ridici din pat si sa simti ca ai muncit la sfarsitul celor 2/ 4 ore (2 ore la TMA, 4 ore la HTT).

Cred ca inca traiam sub magia turei de weekendul trecut din Grohotis cand m-au lovit asa deodata imaginile cu iarba din Sinaia puse de Ion Trandafir pe Facebook. Pff, ce naibii caut eu atunci la schi de tura? Iarasi vom alerga cu claparii in picioare? Simtind ca nu pot rezista unui asemenea supliciu incaltata cu claparii de la Dynafit imprumutati/ mosteniti de la Radu imi desenez altfel planul: plec in adidasi, cu schiurile pe rucsac si claparii fixati in legaturi. Nu ma indoiam ca voi fi o aparitie originala, si la start acest gand mi s-a confirmat caci nu am vazut mai mult de 4-5 oameni cu aceeasi combinatie. Deja am un dejà-vu cu Postavaru Night 2014 cand toata lumea, s-a naspusit la deal, alergand in clapari de parca erau in adiasi. Presimt ca si acum va fi la fel si cum pare ceva mai mult de alergat, zic sa imi fac viata mai usoara si sa plec in adidasi. Cele 2 minute in plus pe care le voi pierde schimband incaltarile nu mi se par relevante in economia generala a turei. Imi setez si un target: sub 2 ore pana sus, 600 m/ ora diferenta de nivel acoperita. 

Toata cursa am mers mai mult sau mai putin in acelasi pluton, nu am vazut nicio fata in spate si nicio fata de la schi de tura in spate. Doar pe Geo am vazut-o la inceput, cand alergam cu schiurile pe rucsac, ca sa fiu apoi depasita probabil cand m-am oprit sa imi pun schiurile si claparii. Asa ca il bag pe prietenul meu iPod-ul in buzunar, imi infund castile in urechi, dau muzica la maxim si ma pun pe urcat. Sunt din nou in lumea mea, cu cativa baieti in spate, cativa baieti in fata, numai bine pentru a-ti putea face de departe o parere despre cat de abrupta e urmatoarea panta. 

De la telegondola din Sinaia si pana la Cota 1400 partia arata chiar bine si altitudinea de pe ceas tot creste. Bucatile mai abrupte alterneaza cu cele de plat, numai bune de tras sufletul. Partia se goleste si ea pe masura ce urcam si se intuneca. La 1400 ma opresc pentru un ceai si ascult cu placere explicatiile voluntarilor despre cum vom tine in continuare drumul, ocolind panta vietii de sub cota 1500. De departe cel mai frumos moment a fost panta de dinainte de intrarea pe Carp. Practic era singura portiune mai inclinata de pe Drumul de Vara si acolo am beneficiat si eu, ca si cei din fata mea de o galerie pe cinste. Entuziasmul voluntarilor inarmati cu talangi si incurajari te purta parca pe sus. Ganduri de genul "daca nu pot, daca e prea abrupt, poate ar fi bine sa imi dau jos schiurile" si tot asa dispareau cu toatele de indata ce iti ridicai inaltatorul si faceai primii pasi la deal. Daca pe tot traseul ar fi fost o astfel de atmosfera, nu as mai fi avut timp nici sa respir si as fi urcat cu inima in gat pana sus. Le-am multumit si atunci, rasufland din greu, le multumesc si acum. 

Odata scapata si de acest hop, nu a mai ramas decat o urcare lunguta si constanta pana la Cota 2000 si lupta cu vantul. Pe masura ce urcam vantul isi facea din ce in ce mai simtita prezenta si eu, in tricou si bluza de corp, ma tot intrebam daca are sens sa ma opresc sa imi scot geaca, sau daca mai rezist asa. Cum nu imi place deloc sa transpir, prefer sa imi fie putin frig, dar granita dintre frig si raceala ramane pentru mine un mister. Pana una alta nu fac decat sa strang si mai bine rucsacul pe spate si sa ii dau inainte, cu certitudinea ca pana sus nu are cum sa mai fie mult. Ultima parte mi-o aminteam destul de bine din tura anterioara cu Mihaela si Claudia, cand oricum nu am avut nimic mai bun de facut, decat sa povestim si sa urmarim mersul Drumului de Vara. 

Urcarea se termina pentru mine dupa 1h55. Nu preget pe sus decat cat sa beau un ceai si sa o sun pe Monica. Ramane sa ne vedem cu totii la H2O si incep o lunga si inghetata coborare pana in Sinaia. 

La H2O ar fi rost de povestit una sau alta, dar muzica este atat de tare, incat nu ne putem intelege om cu persoana. Asa ca ne retragem in casuta linistita a bunicii Monicai si stam acolo la povesti, in liniste, in fata mai multor cani de ceai de menta si planuind ziua de duminica. Viorela si Doru, cauta primavara pe bicicleta, eu, Monica si Radu, mergem in continuare pe urmele iernii. 

Daca jos in Sianaia e primvara, la 2220 e inca iarna

Citeste mai departe...

Haiduci si domnite in Piatra Craiului

De Crai nu te poti satura. Cu atat mai putin cu cat uitandu-ma la prognoza, imi imaginam inca din timpul saptamanii un cer albastru, padurea arzand, scuturata de primii fiori ai frigului tomantic si calcarul alb al abruptului vestic. Ce daca au trecut doar cateva zile de cand am revenit din Crai dupa MPC? Atunci am dat roata crestei, acum ne vom strecura pe valcele noi, vom depasi poate cateva saritori, vom cauta variante de a iesi in creasta, vom urca fara preget, manati de curiozitate si de entuziasmul explorarii, avand aproape cei mai apropiati prieteni, aceia pe care te poti baza oricand si oriunde.

Cu prietenii in Crai (by Claudia)

Citeste mai departe...

Duatlon in Bucegi si o duminica in Crai

Weekendul tocmai incheiat a fost unul de poveste, plin de diversitate, combinand in mod fericit activitatile intre ele si traind totul alaturi de prieteni. Dupa vorba cine se trezeste de dimineata, departe ajunge, si cum noi doream sa ajungem sambata seara in Piatra Craiului dupa un fel de duatlon intre prieteni in Bucegi, am acceptat cu destul de multa seninatate ora 6.00 propusa de Cristi pentru intalnirea la Piata Victoriei. Planul pentru tura de sambata ii apartinea tot lui Cristi, dar era inspirat din planul lui Bogdan Vasilescu si suna cam asa: urcam pe biciclete pana la Piatra Arsa, legam acolo bicicletele, coboram Jepii Mari, urcam Jepii Mici, recuperam bicicletele, coboram in Sinaia, apoi ne mutam cu tot calabalacul in Crai. 

Sambata dimineata la Cuibul Dorului era liniste. Doar tantarii ciupeau ca niste descreierati, de parca nu eram la munte, ci in Delta. Cum a durat ceva pana cand ne-am ales cele necesare si ne-am facut bagajele, am fost o perioada carne de tun. Aveam la mine si crema de soare si spray contra capuselor, dar la capitolul tantari eram descoperita. In plus trebuia ales cu multa grija ce punem in rucsac. Totul selectionat cu atentie, nimic in plus, volumul si greutatea trebuiau eficientizate. Baietii au ales sa puna betele pe rucsac, eu am ales sa nu le mai iau pentru ca singura portiune unde as fi avut cu adevarat nevoie erau Jepii Mici. Dupa orientarea fiecaruia puteai ghici care parte domina: cea biciclista sau cea alergatoare. Eu aveam rucsacul de trail, colanti subtiri, sosete de compresie si fara bete. Vali era la polul opus: pantofi pentru crank brothers si adidasi in rucsac, pantaloni cu bazon si bete pe rucsac. Cristi era undeva la mijloc..

Citeste mai departe...

Pe poteci mai putin batute

Cand, la Malaesti, Nae ne-a si propus urmatoarea tura, nu cred ca eram prin zona, ori poate nu eram atenta, dar alti pinguini au rezonat mai bine cu propunerea, asa ca dupa ce am asteptat sa se duca toata zapada din Crai ne-am asternut la drum. Ni se promiteau trasee noi, poteci ascunse pana si in descrierile unor clasici precum Emilian Cristea ori W.Kargel. 

Dupa ce ne-am distrat prin Zarnesti cautand o modalitate de a ne plati taxa nejustificata de intrare in parc (cu ocazia aceasta voi relua dialogul intre muti si surzi cu dl. verghelet) am purces la drum in ciuda ploii agasante de la inceput de zi. Cum administratia parcului ne recomanda sa o lasam mai moale cu descrierile de pe bloguri, ma voi conforma si in aceasta privinta, asa ca numele locurilor si reperele vor ramane ascunse, bine pitite in memoria noastra individuala ori colectiva si in imaginile nevinovate suprinse in tura. 

Noi suntem memoria colectiva

Trupa, in Prapastii

Citeste mai departe...

Hornul Coamei

Dupa luni de zile de nefolosire scoatem in sfarsit de la naftalina echipamentul tehnic. Eu ma straduiesc inca sa imi gasesc un ritm al meu, sa reinvat sa valorific orele de dupa serviciu. Radu taie la foc automat taskuri din "to do listul" expeditiei, insa taie unele si adauga altele, astfel incat lista nu se micsoreaza neam. Asa ca weekendul acesta ne hotaram sa iesim pentru o singura zi la munte. De fapt o noapte si o zi, pentru ca plecand putin mai devreme din Bucuresti am ales sa urcam de seara pana la Costila pentru a avea mai mult timp duminica.

Cam toata lumea este in Crai la discutia cu Administratia Parcului, dar totusi nu ne asteptam ca Bucegiul sa fie atat de pustiu. Desi inspre refugiu sunt numeroase urme, Costila  e cufundata in liniste. In Busteni e cald si zapada de saptamana trecuta se topeste vazand cu ochii. La ora 8 seara cand am plecat in traseu erau cateva grade cu plus si zapada avea o consistenta numai buna pentru a framanta chinuitor urmele de pe poteca.

Cu bagaje mari urcam fara prea mult spor, in schimb atunci cand ajungem la refugiu il gasim gol astfel incat ne bucuram de singuratate si de faptul nu trezim pe nimeni la ora tarzie la care am ajuns. Dupa o masa frugala si o noapte calduroasa ne trezim la fix pentru a admira un rasarit superb din gura refugiului. 

Pe la 8 ne urnim si noi din loc si dureaza ceva pana ce ajungem in firul Galbinelelor, navigand cand printre jnepeni si pamant, cand prin zapada viscolita si adanca. Urcarea pe vale merge perfect, limba continua de zapada, consistenta perfecta, nu avem decat sa ii dam in sus la coltari si piolet. In scurtele pauze de tras sufletul incerc sa imi reamintesc geografia locului: Furcile, Coltul si Umarul Gabinele, creasta Costila-Galbinele si tot asa. Ajungem la hotel Galbinele undeva in jur de 10 si ne pregatim pentru partea interactiva a turei: Hornul Coamei. Pentru mine ar fi prima parcurgere cap-coada ever, Radu a facut cunostinta cu el intr-o iarna anterioara.

Pe Valea Galbinelelor

Radu pleaca increzator pe panta inclinata de zapada, sapand urme cu spor in zapada buna. Intalnirea cu stanca insa imi pricinuieste emotii si ii cer lui Radu sa ma asigure cu semicoarda, iar de acum vom merge fie asigurandu-ne reciproc, fie simultan, pe portiunile cu panta continua de zapada. Nu ma impac deloc cu harsaitul coltarilor pe stanca, cu pioletii nu prea stiu ce sa ii fac, asa ca prizele le caut mai mult cu manusile si lipsa mea de experienta pe un astfel de teren iese la iveala cu usurinta.

Inceputul Hornului Coamei

Avansand lent

Numai ce am depasit o saritoare cu fereastra

Ajungem cu chiu cu vai in Brana Mare a Costilei (BMC) si aici ne permitem o pauza generoasa. Bucegii sunt golasi.Lipseste si zapada, lipsesc si turistii. Doar in dreapta noastra, pe Valea Costilei mai zarim un grup de 4 persoane ce a iesit in platou cat am stat noi la odihna si la poze.

Foto shooting- "powered by Polartec"

Pe la ora 14.00 ne luam picioarele la spinare si pornim pe BMC spre Valea Scorusilor. Distractia reincepe caci pe vale zapada este bocna si valea este suficient de inclinata cat sa imi curme orice incercare temerara de a cobori cu fata la vale. Iar coboratul cu fata la panta merge agonizant de incet. Radu se duce in jos val-vartej, insa eu simt ca trebuie sa insist pe fiecare urma, pauzele sunt dese si diferenta de nivel se pierde foarte, foarte greu. In plus nu imi vine sa gresesc, caci o eventuala alunecare nu ar fi de bun augur pe aici.

Coborand pe Scorusi

Traversand spre Valea Galbinelelor

Intr-un final glorios reusim sa facem traversarea spre Valea Galbinelelor si reusesc sa rasuflu usurata abia cand ajungem la Hotel Galbinele. De aici stiu ca Valea e formalitate si e incredibil cat de repede se scurge comparat cu momentele horror de pe Scorusi. Iesim de pe vale cu ultimele urme de lumina si pe drumul spre refugiu aprindem frontalele.

Final de zi

De la refugiu urmeaza o coborare lunga, prin zapda inmuiata, pana in Busteni si multumirea ca am ajuns teafara inapoi la masina...

Cred ca perioada ce urmeaza, de 9 luni de zile, imi va prii prin blandetea turelor si prin nebuniile personale in care ma voi implica. Nebunie, nebunie, dar cel putin sa fie nebunia mea!

Traseu (cu exceptia primilor 500 m nemarcat integral): Busteni-Refgiul Costila-Valea Costilei-Valea Galbinelelor (Firul prinicipal, 1B)-Hornul Coamei, 2A- Braul Mare al Costilei, 1A-Valea Scorusilor, 1A-Strunga Galbinelelor-Valea Galbinelelor-Refugiul Costila-Busteni.

Obs: Nu ma voi hazarda sa postez o descriere a traseului, deoarece fiecare parcurgere de iarna este diferita, conditiile difera, calitatea si cantitatea zapezii difera, acoperind saritori sau marind inclinatia pantei.

Materiale folosite: semicoarda, 3-4 bucle echipate (mai lungi), cateva asigurari mobile (2-3 nuci, 2 frienduri), anouri si carabiniere cu filet pentru a amenaja regrupari la nevoie, cateva bucati de cordelina, cateva pitoane  (un piton batut la o saritoare inca descoperita de pe Valea Scorusilor unde am facut rapel), echipament individual (casca, 2 pioleti/persoana, coltari rapizi, ham, carabiniera cu filet, reverso, anou pentru autoasigurare)

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Doua clasice din Bucegi (Alba si Morarul)

Inca un weekend fara zapada noua, in care ne-am consolat cumva cu temperaturile ridicate si cu ideea ca iarna de anul acesta s-a amanat. Sau poate s-a suspendat? Nu conteaza, noi ne bucuram oricum de munte, in stilul nostru, weekend de weekend, indiferent de vreme. Muntele ne e din nou rutina, libertate, inspiratie, provocare, loc de pelerinaj si mai nou...de tratament.

Cum ideile si inspiratia pentru acest sfarsit de saptamana erau reduse, si cum trebuia sa luam schiurile de la Bubulu unde au fost la ascutit (probabil pentru iarna urmatoare), am ales in cele din urma cea mai comoda varianta: o vale din Bucegi si gandul de a dormi la un refugiu pe sus (initial aveam in plan refugiul de la Batrana). Asa ca, dupa cateva luni e din nou o tura pe care o incepem doar in doi. Si ca de obicei cand suntem doar noi doi, reusim sa ne mosmondim mult si bine, ajungem tarziu in Busteni, si planul pentru Valea Priponului se transforma in Valea Alba. Buna si Alba...La vremea asta orice e bun. Dar oare o sa o gasim alba cu adevarat? Sau mai mult maronie? 

Dati-va si voi cu parerea asupra starii Vaii Albe la mijloc de ianuarie

Citeste mai departe...

Valea Morarului si o noapte la Tiganesti

by Radu

Varfurile coltarilor se infig cu spor in zapada inghetata in timp ce vantul alearga noii fugari peste creasta Morarului. Sunt aproape doi ani de cand nu am mai purtat bocancii de iarna, si cu toate acestea anumite amintiri se uita greu, sau sper eu ca niciodata. Astfel incat reacomodarea e scurta, si la fiecare bucatica mai abrupta urc cu spor la frontali. Mereu mi-a placut sa urc la frontali, cea mai rapida si cea mai solicitanta tehnica de mers cu coltarii. Imi place efortul rotund pe care il depui pe zapada buna, imi place faptul ca transpiri foarte putin, si poate si mai mult mi-ar placea sa fie zapada suficienta pentru a te da jos pe schiuri de aici.

Urcand pe Valea Morarului

Pauza de masa

Ziua e senina, de un albastru pe care il cam uitasem in ultimele luni in Berlin, dar care dupa o saptamana in Romania incepe sa devina normalitate. Pe de alta parte am si avut noroc de vreme buna care a venit in schimb cu o lipsa acuta de zapada, astfel incat am plecat sa o cautam prin cotloanele nordice ale Bucegilor.

De data aceasta echipa e extinsa, cu Mike, Em, Vali, Cristi, Catalin si Corina, si planul e unul destul de simplu: urcat pe Valea Morarului urmata de o noapte la inlatime, la Tiganesti cu speranta unui apus si al unui rasarit pe cinste.

Ca spectaculozitate Valea Morarului alaturi de Valea Alba sunt probabil cele mai spectaculoase vai din Bucegi. Privelistea din prima caldare de pe Morar, sau de la Verdeata de pe valea Alba sunt cel putin impresionanta, in primul rand pentru ca ai mult mai multa deschidere decat pe alte vai claustrofobice. Si sunt in acelasi timp si ceva mai usurele, si se preteaza la urcat cu un bagaj putin mai greu in spate.

Tot Morarul il urcam pe umbra, in schimb atunci cand iesim in saua Buscoiului dam de soarele caldut la care visasem toata urcarea. Cu soarele vin si florile de gheata, formate de vant pe platou, si lumina potrivita pentru poze. Din pacate apusul nu a fost chiar atat de spectaculos precum ne asteptam, iar rasaritul in decembrie nu se vede de la Tiganesti. Refugiul e totusi asezat intr-un loc genial, si e facut “nemteste”, sau oricum cu ceva mai mult simt de raspundere decat alte refugii.

Iarna?

Spre Scara

Apus la Malaesti

Cu ocazia turei am testat si primusul multifuel pe care l-am luat pentru expeditie, care mi s-a parut genial ca si jucarie, cu singurul inconvenient ca lucrurile miros putin a benzina dupa utilizare. Sper ca pe masura ce il folosesc si il invat, sa mai reusesc sa mai eficientizez putin procesul.

Teste

A doua zi coborarea a fost oarecum neinteresanta, pe un patinoar format din topirea si inghetarea zapezii. Am revazut Malaestiului (unde ma intreb daca bate soarele in decembrie), si locuri pe unde am calcat ultima data la 7500 acum doi ani si ceva. E incredibil cat de intense sunt experientele din timpului concursului, si cat de usor pot fi reaprinse de trecerea printr-un loc cunoscut.

!

Buna dimineata!

Citeste mai departe...