As vrea cumva sa retraiesc sentimentul fain de la finalul editiei de anul trecut, dar nu imi iese. Simt cumva ca sunt in filmul nepotrivit, din toate punctele de vedere: conditie fizica, kilograme, antrenament, entuziasm, prioritati. Totusi intr-un an in care nu prea e loc de planuri personale, concursurile par singura evadare fezabila si desi bunul simt imi zice sa o las mai moale ca nu e antrenament, continui sa imi negociez weekendurile cu Radu si cu bunicii.
Putine fete azi la start si stiam destul de clar, inca de cand m-am uitat pe lista de inscrisi, pe ce loc o sa termin. Am nimerit pana si timpul final destul de bine, chiar daca nu e unul cu care sa ma mandresc. Macar realismul si acuratetea calculelor nu au fost mancate de noua realitate. Realitate care se numeste viata in 3, realitate care nu imi displace, dar cu care inca am nevoie de timp ca sa ma obisnuiesc si disciplina ca sa continui sa fac sport si nu miscare.
Bun, deci cu buzunarele pline, 2 bidoane pe bicicleta si picioare odihnite, plecam pe cei 5 kilometri de asfalt. Bineinteles ca intru pe rosu din primele 5 minute, incercand macar sa nu o pierd din vizor pe Anca, caci roata i-am pierdut-o imediat dupa start. O prind din urma pe Suzi si ii spun ca nu o sa aiba viata simpla azi, caci terenul non-tehnic ii avantajeaza aici pe cei care au mai multi watti /kilogram. Sa zicem ca Vidraru e pentru cei care imbratiseaza sintagma "minte multa nu se cere, sa fii prost sa ai putere".
Bun, deci ecranul ceasului imi arata rosu si stiu ca o sa ramana asa pana se termina prima urcare. Sunt cumva consolata. Caldura, cafeaua si kilogramele in plus coroborate cu apasatul pedalei nu prea au cum sa duca in alta directie.
Pe Suzi o pierd undeva dupa primul punct de alimentare, dar grija mea principala acum e sa gasesc un grup de care sa ma lipesc pentru fals-platul de pe Valea Topologului. Norocul imi surade, ne strangem chiar multi, pare ca mergem chiar bine daca e sa ma raportez la viteza/ zona de frecventa cardiaca, dar acasa Strava mi-a aratat ca perceptia mea era cat se poate de eronata. Desi am fost multi, timpul a fost cu 2 minute mai prost, semn ca tot ce conteaza e puterea si in cazul asta, o plasa buna.
La inceputul concursului cochetam cu ideea de a nu opri in punctul de alimentare de la capatul forestierului si de a trage de bidonul mare pana la Rudi si Corina, dar in soarele drumului, cand mergeam cu tricoul deschis pana la buric, nu mi s-a mai parut deloc o idee la fel de buna. Asa ca opresc in punct, ba chiar dau si cu apa pe mine si plec cu bidoanele pline, unul cu izotonic si unul cu apa, ca sa am ce sa torn pe mine. Urcarea merge greu, desi sunt cu un grup de baieti, insa nu reusesc sa ma motivez sa apas mai tare pedala. De fapt o apas cam cat pot de tare, dar incepe sa ma doara spatele si incep sa visez la un full usor, nu atat pentru a dezlantui coboratoarea din mine, cat pentru a face urcarile astea lungi si bolovanoase, mai confortabile.
Ma intalnesc cu Anca pe bucata comuna. Partea buna ca nu si cu Suzi, desi nici nu o vad la orizont. Imi continui penitenta spre CP-ul lui Doru si fac tot felul de miscari ca sa imi indrept spatele. Stiu eu ca mai bine detensionez lucrurile putin acum, caci pe coborare nu o sa fie timp.
Revin la Rudi si Corina, opresc sa imi bag cheia de la masina adanc in buzunar caci am descoperit-o printre geluri si nu o vad cu ochi buni, iar perspectiva de a ma intoarce maine, pe aici, dupa ea, chiar nu e o optiune, si pornesc destul de spasita pe portiunea aceea valurita din padure, care nu imi place neam. Adica aici daca nu ai iepure, esti mancat. Mancata am fost anul trecut, mancata sunt anul asta. Macar acum stiu ca e lunga si nu imi mai fac iluzii ca se termina repede. Se duc kilometrii, se duc, trece PA-ul Roxanei, trece si ultimul PA, iau si ultimul gel si pe gaturile forestierului ramanem 3 mohicani, 3 concurenti de la tura lunga, sa ne contemplam unul altul chinul urcarilor in cap, ce cad atat de prost cand ai deja 2200 m in picioare. Coborarea finala e prafoasa, dar cu viteza potrivita nu pune probleme, iar trecerea prin rau este izbavitoare, caci stiu ca ei ii urmeaza finish-ul. Sunt moarta de caldura, nu intra nimic de mancare, asa ca imi pierd vremea stand la umbra, murdara si transpirata, asteptand o premiere calculata mult prea optimist pentru ora 15.
 |
| Podiumul la Open feminin |
Daca la anul va mai fi o noua participare la Vidraru? Habar nu am. Concursul e destul de fizic si trebuie sa ai wattii acasa, premiile au fost cvasi-inexistente la editia asta, singurul lucru care compenseaza sunt zecile de cunoscuti care pun pe roate concursul asta.
Foto by organizatori
0 comments:
Trimiteți un comentariu