Nationalele de XCM 2022

aka Turul sondelor OMV-Petrom. Daca am avut vreodata cea mai mica dilema legata de provenienta benzinei noastre cea de toate zilele, acum i-am clarificat sursa. 

Imi doream tricoul acela colorat inca de anul trecut, de cand cu sau fara voia mea am inceput sa merg constant la concursuri de mtb. Astrele au facut insa in asa fel incat in 2011, cand eram intr-o forma fizica mai buna (zic eu) , sa nu iau startul la Campionatele Nationale, tot pentru ca nu ma simteam bine. Iar anul acesta, cand merg mai prost ca anul trecut si cand vin si dupa o saptamana de covid, nu numai ca m-am aliniat la start, ci am si concretizat un gand care ma bantuie de 2 sezoane. Asa e in viata... Suprizele se tin lant.

Povestea Nationalelor astora a inceput dupa TBT, unde chiar m-am simtit bine. Planul era simplu. Mergem la parinti o saptamana, iesim dimineata la 2 ore de antrenament, sâmbătă, cu o saptamana inainte, facem o ultima tura mai lunga de cam 6  ore prin Cozia sau Buila, apoi revin in Brasov, ma mai dau cateva zile pe poteci cat sa ma asez pe bicicleta si ma prezint in cea mai buna forma posibila la concurs. Rezolvasem si cu Marius, caci urma sa ne ajute mama lui Radu. Totul parea perfect. Asta pana miercurea de dupa TBT, cand dupa o tura de zona 2 cu Radu m-am simtit lovita de tren. Joi simt ca incepe sa imi curga nasul si 2 ore mai tarziu stau si ma uit cu stupoare cum cele 2 liniute de rosii  ale unui test rapid de covid se hlizesc la mine,  fara pic de jena. In 15 minute totul se reconstruieste de la 0, Nationalele dispar din mintea mea si prioritatea devine starea mea de sanatate si cum sa ii protejez pe cei din jurul meu. Runda asta de Covid nu pare asa pistol cu apa ca cea din februarie si eu tusesc usor ingrijorator la finalul celor 3 etaje pe care le am de urcat pana la apartamentul parintilor lui Radu unde urma sa ma izolez. Cateva zile de liniste clar imi vor prinde bine, caci nu stiu care din noi (eu sau Marius)  asteptam cu mai multa nerabdare sa inceapa gradinita😄

Zilele trec, simptomele trec si ele, insa dilema ramane. Ma voi simti suficient de bine pana pe 27 august pentru Nationale, sau nu? Turele de bicicleta cu Marius, oricat ar fi ele de grele cu tras copilul la sufa, nu se compara cu intensitatea si durata celor 76 km ai traseului de la Nationale. Turele pe care le fac singura nu imi clarifica dilemele. O tura de cursiera in zona 2, marti, si una de mtb, joi, cu ceva zona 3 si putin zona 4 pe Drumul Rosu. Nu a fost oau, nu a fost groaznic. Mama insa se ofera sa vina sa stea cu Marius,  eu imi amintesc din nou ca vreau tricoul acela cu tricolorul si m-as frustra sa il ratez 2 ani la rand pe acelasi motiv, asa ca in ultima zi de inscrieri, ma trec pe lista. In teorie, matematica concursului era simpla: sunt singura la Master 1, totul e sa termin, pot sa merg la zona 3 si tot ar trebui sa ma incadrez in timpul limita. Dar acel al 6-lea simt imi spunea inca de pe drum ca nu va fi asa de simplu si intuitia a avut dreptate. Federatia a decis in ziua concursului sa comaseze toate categoriile non-elite feminin, pentru ca nu eram decat 3 concurente la start (Roxana, Doina si cu mine) . Bine, in total eram 6 fete,  un procent destul de bun raportat la numarul total de participanti... Asa ca, procesand in 2 minute noile date de intrare rezulta ca trebuie sa schimb strategia, sa incep tare din prima si sa sper ca ma tine pana la final. Oricum, nu am absolut nimic de pierdut. Un podium tot prind, daca vreau mai mult, trebuie sa intru macar pe portocaliu (si sa stau acolo cat ma lasa covidul). 

Master 1, Master 2 si Open feminin inainte de start

Un ochi rade, altul plange (serie by Daniel)

Asa ca apas pedala cat pot eu, inca de pe scurta urcare de pe asfalt. Pe langa frica lipsei de performanta in care ma gaseam, ma mai bantuia si frica ratacirilor, caci asa traseu incurcat, un ghemotoc de drumuri de sonde, 4 bucle, 5 intersectii, eu nu am mai vazut. Si din nou intuitia a avut dreptate, caci la km 9, unde noi eram pe o coborare de viteza si traseul facea brusc dreapta, ratez intersectia. Revin pe traseu si la km 11, cand ajung in punctul de alimentare unde statea Daniel, apuc sa ii strig ca nu vreau nimic, doar ca traseul e prost marcat... Oricum, la kilometrul 11 am inca bidoanele pline si ma pregatesc moral pentru o bucla rezervata traseului lung, pe unde ma astept sa pedalez 20 km singura singurica. Dupa prima ratacire si intersectiile intortocheate, nu mai am curajul sa schimb ecranul ceasului, asa ca nu imi ramane decat sa sper ca o sa raman suficient de motivata cat sa apas pedala si sa imi tin frecventa cardiaca in zona 4 pe urcari.  Cand in sfarsit termin bucla asta si ajung in drumul judetean, ma bucur sincer, desi obiectiv vorbind pe aici e abia inceputul traseului,dar macar acum ma intalnesc cu tura medie si poate mai prind cate un intarziat.

Alimentarea de la km 35 este acum bine venita, mai ales ca vine pe urcare. Daniel ma asteapta in punct cu un combo de apa si gel. Sunt complet neobisnuita cu astfel de tratamente, pentru ca de regula ma consider fericita daca pot trimite prin organizatori sau prin cineva 2 bidoane intr-un punct de la mijlocul traseului. Sa am 2 oameni (Daniel si Iustin) care sa acopere toate punctele de alimentare, mi se pare ouau.

Urcarea 3 (si cea mai mare) merge ca unsa pentru ca tocmai am prins din urma un baiat de la tura lunga, iar apoi incep sa prind intarziati de la tura medie.

Urcare 4 de 450 m diferenta de nivel merge si ea decent, tot ajutata de un gel cu cofeina, dar mai apoi se cam termina gazul, resursele, rabdarea si incepe suferinta. Mai sunt inca vreo 20 de kilometri de strans din dinti. Temperatura a crescut si ea, gelurile nu prea intra azi. As manca ceva solid, nu stiu ce. Mi se perinda prin fata ochilor mintii banane, branza, cartofi fierti cu sare. Iau 2 pastile de sare si un gel cu caramel sarat. Sunt singura/ocazional depasita de primii baieti de la tura lunga. In punctul de alimentare de la km 50 ma intalnesc din nou cu Daniel care imi intinde un bidon. Il zgaltai si imi dau seama ca e apa cu gheata. Rezist tentatiei de a-mi turna apa din aia rece in cap, dar creierul meu deja incins isi da seama ca omul asta e balsam pe rana. Acum fix asta imi trebuia. Apa rece. Mi s-a luat de izotonic, am oricum buzunarele pline de geluri, apa din puncte e maxim o ciorba data in clocot si eu simt ca duc in bidonul cel mare o mica comoara. Pana la punctul de alimentare de la km 70, unde e Iustin, m-am tot impartasit din apa aia sfanta si rece. Ce inseamna experienta curselor din spate si sa stii sa te pui in pielea oamenilor care pedaleaza...Sincere multumiri! 

Intre timp mai am 2 momente scurte de ratacire, tot pe ceva coborari de viteza. Mai sunt si ceva gaturi pe care imping resemnata bicicleta. Simt cum si concentrarea se duce la vale, indicatiile voluntarilor nu sunt deloc precise si eu trebuie sa cer lamuriri suplimentare si cumva, cu greu, ma tarasc spre ultima urcare de 100 m diferenta de nivel. Intre timp imi iese din cap Pucioasa, convinsa fiind ca nu sunt gata pentru o alta doza de suferinta peste doar o saptamana.

Ma uimeste traseul asta sadic cu niste gaturi bune de declansat crampe, puse chiar la finalul traseului. Capul e gol, muschii sunt destul de goi si ei, asa ca imping resemnata printr-o padure de pini si nu ma pot abtine sa nu produc niste complimente pentru traseul asta cand trec prin punctul unde scria "asta a fost ultima urcare".

Moinestiul vine repede. Mi-ar fi placut mult sa ajung in 5 ore si la jumatea cursei aveam viteza medie neceara pentru un finish in 5 ore, dar de data asta nu s-a putut. Si alta data nu mai calc pe aici...

Ma bucur sincer pentru locul asta 1. Desi 2022 nu a fost cel mai bun sezon al meu din punct de vedere al timpilor comparativ cu elitele, a fost probabil cel mai constant, fara suisuri si coborasuri. A fost si anul in care concursurile au fost singura evadare din aventura numita parinti si cel mai probabil nu va mai fi un altul cu la fel de multe participari la concursuri ca 2022... 

Podimul la Master + Amatori feminin

Si poza "Avem echipa, avem valoare" :D (by Bogdan Buda)

Deoarece, asa cum subliniau si Radu si Suzi, asta pare mai mult un mijloc de sezon, astept luna noiembrie pentru un bilant si pentru concluziile aferente. Cert este insa ca o sa ma bucur de tricoul asta, care imi sta chiar bine😄 si nu pot decat sa sper ca o sa merg suficient de bine anul ce vine, cat sa imi dovedesc ca nu a fost deloc un accident fericit. 

Foto by Radu, Daniel Sardan si Bogdan Buda