Wildi Frauen

In 3 luni se fac 3 ani de cand Claudia, Andrei si Miruna (in fond prietenii nostri cei mai buni) au schimbat orasul de sub Tampa cu tara unde si roua sclipeste ca diamantele (cum glumeam vineri la inceputul turei). Atunci, ca parte a acceptarii, mi-am promis mie insami ca vom face in asa fel incat sa continuam sa adaugam poze in albumul numit Mike si Clau, poze cu noi, pe munte, in aventuri memorabile cum au fost Creasta Fagarasului la 2 zile, Creasta Rodnei, Marathon 7500 etc.

Am reusit sa adaugam nu una, ci vreo 10 poze in albumul nostru :)

Nu ne-a iesit chiar din prima, realitatea familiei sau a job-ului cerand mai multa rabdare decat am calculat initial, insa anul acesta, in primavara, parea ca in sfarsit astrele s-au aliniat. Claudia urma sa se angajeze, asa ca planuisem o escapada de primavara in Ticino, inainte sa inceapa si ea sa imparta zilele de concediu intre vizite in tara, vacantele scolare si placerile personale. Vremea de mai a avut insa alta parere si cum niciuna dintre noi nu suntem schioare avide, am anulat calatoria pentru septembrie, luna aceea cu vreme buna si stabila in Alpi. Asa ca inca  de pe la 1 septembrie stau si verific prognoza, tot sperand ca weekendul sa fie ocolit de ploi. Am si de data asta un Wizz Flex, dar nu am nicio tragere de inima sa aman, pentru ca alte fereastre nu mai sunt in 2024 si o amanare, insemna ca mai aveam de asteptat pana in 2025. Ne era suficienta o mica grupa din Alpii Elvetieni unde sa fie vreme buna...

Eu nu aveam o destinatie anume in minte, iar planul l-am facut orientativ cu 12h inainte de plecarea in tura, in cele 75 de minute in care Andrei si Miruna erau la bazin si care ne-au fost suficiente ca sa rezolvam si bagajul, dar sa si alegem punctul de start: Kandersteg.

Numele orasului nu imi spunea nimic. Stiam doar ca avem de mers 3h30 cu 3 trenuri. Claudia mi-a fost ghid prin aplicatiile elvetiene de harti topo si transport. Pe masura ce, inainte de culcare, citeam jurnale din zona si ma familiarizam cu numele cabanelor, entuziasmul meu crestea, iar somnul, dupa o zi intreaga pe drum intre Brasov si Elvetia plus un pahar de vin, seara, a fost adanc si odihnitor.

Dimineata in Altstaetten are un aer fresh. Suficient de cald cat sa marsaluiesc spre gara in tricou si pantaloni scurti, suficient de racoare, cat sa te trezeasca. In cele 3h30 peisajul de schimba de mai multe ori, insa si noi aveam multe de povestit...Nu sunt multe luni de la ultima vizita a Claudiei in Brasov, insa atunci cand sunt si copiii in peisaj si trebuie sa te lupti pentru spatiul de emisie, nu ai timp si energie pentru toate subiectele sau nu poti intra in detalii, asa cum ti-ai dori...

Nu avem niciun regret sa platim gondola spre Oeschinensee. Scopul nostru e sa petrecem ore si zile faine pe sus, la 2000 m si nu neaparat sa marsaluim cu bagajul mare in spate. Calitate vs cantitate, desi la finalul celor 3 zile noi am fost multumite atat de ceea ce am vazut, cat si de cifre. Doar pe Radu, care voia un maraton in fiecare zi, l-am dezamagit...

Lacul are acea culoare specifica lacurilor glaciare din Alpi si desi entuziasmul foto e mare, astept sa ajungem la coada dinspre nord a lacului, pentru a compensa soarele din miezul zilei si padurea, care pe alocuri ne blocheaza deschiderea.

Munti, vacute, lacuri turcoaz, Elvetia intr-o imagin

Alesesem o traversare in 3 etape dintre Kandersteg si Muerren, care trece pe la 3 cabane, prima cu nume chiar pitoresc Bluemelisalphuette. Din cifre pare si etapa cu cea mai mare diferenta de nivel in urcare, mai ales ca trebuia sa ajungem la 2700 m, rucsacurile erau grele, ca la orice inceput de tura, iar noi ne pierdusem antrenamentul de a merge cu bagaj mare in spate. Adevarul e ca al meu nu era chiar mare, cel putin comparativ cu "dulapurile" pe care le caram in tinerete, pe creasta Fagarasului. Acum avem fiecare cate un rucsac de 45 l in spate, in care avem totul pentru 3 zile de la echipament de camping, la mancare. Am plecat de la inceput de la ideea de a dormi acolo unde ne place/ ne prinde noaptea si a nu ramane cantonate in etapele standard. In plus cazarile nu sunt ieftine si sansele sa gasim ceva pe ultima suta de metrii erau foarte mici.

Trudim initial pe crestulita unei vechi morene, apoi pe o poteca in serpentine, sub soarele darnic de septembrie. Din cand in cand mai cer o pauza de apa sau pentru ceva dulce si de la 2500 la 2700 merge greu (cel putin pentru mine). Dar sunt sigura ca imediat ma aclimatizez si imi intru in ritm. La cabana ne cinstim cu cate o cola mare si facem o pauza lunga, incercand, cu ajutorul hartii si aplicatiei de la Swiss Topo sa identificam varfurile din spate, ale caror ghetari se pravalesc aproape pana in terasa cabanei.

Desi sunte abia la 2300 m, ghetarii au aparut deja in peisaj

Pe asta mica o vaneaza Claudia inca de la plecare

Castigam altitudine

De aici incepe ocolul spre cabana

O cabana, evident sustenabila, caci altel nu ar putea sa fie functionala la 2700 m

De la cabana coboram vreo 200 m pe niste trepte de lemn amenajate cu simt de raspundere pentru a imblanzi morena. Fara ele poteca s-ar distruge nu doar in fiecare iarna, ci probabil in fiecare luna, avand in vedere cati turisti fac aceasta traversare/ ture de o zi in zona. Coboram aproape pana in fundul pamantului la 2000 m, pe o poteca abrupta si in serpentine si facem pauza pe o pasune pe care vaci de coperta pasc linistite. Aici planificasem initial sa campam, dar e prea devreme sa ne oprim. Asa ca analizam harta, luam apa si continuam spre a doua cabana a zilei, una cu nume greu de pronuntat. Gspalternhornhuette. Bucata aceasta de poteca mi s-a parut de departe cea mai faina si ne-a intrigat in egala masura pe amandoua. 

La 2700 m domneste piatra

Daca initial am travsesat niste coasta innierbate, am continuat apoi sa coboram spre morena de la picioarele noastre. Poteca buna pe care suntem cere munca si efort, traduse in teren prin lopata, grebla si tarnacopul lasate in locul in care piatra invinge orice urma de iarba. Ochii cauta cu interes continuarea potecii, insa nu gasesc nimic. Asa ca urmam cuminti stalpisorii fixati pe morena, ce ne poarta printre pietre mari si mici, de culori diferite de la un alb lucios si spalat de apele ghetarului, pana la negrul granitului pana la un podet ce traverseaza un canion adanc, sapat de forta ghetarului. Citisem intr-una din descrieri ca fara aceste podete/ scari, traseul e impracticabil si peste iarna e posibil sa fie ridicate.

Ultimele petice de iarba inainte de a cobori pe morena

Urmand cu atentie linia potecii, pentru a ajunge la podetul care ne va ajuta sa traversam morena

Urcand spre refugiu

Dupa ce am rezolvat cu canionul si ne-am oprit de nenumarate ori sa ne minunam fie de ariditatea de inceput de lume a morenei, fie de apropierea ghetarilor, ajungem la 500 m de refugiu in singurul loc unde harta promitea un posibil loc de cort. Nu prea imi place faptul ca suntem fix sub refugiu, dar locul e bun si estetic, asa ca ramanem aici si ne gospodarim mai intai cu mancarea, apoi stam la povesti tot asteptand sa apuna soarele si sa ne putem ridica si noi cortul.

Asteptand apusul, ca sa ridicam cortul

Noaptea a fost linistita pana pe la 5 dimineata cand se pune vantul si ies sa intind ancorele. Regasesc acelasi cer plin cu un miliard de stele care ne-a insotit noptile in Anzi si, pe cand ma cocoloseam inapoi in sacul cald de puf, ma bucuram nespus ca pot sa fiu aici, ascultand zgomotele ghetarilor de peste drum, alaturi de cea mai buna prietena.

Date si track: https://www.strava.com/activities/12357319534 (segmentul rosu din harta de mai jos, pregatita de Claudia)