Corvurile si Poiana Beletina pe doua roti

Ziua 9 - Ravena, Beletina si Crovurile

Ziua a inceput cum nu se poate mai bine cu soarele luminand generos creasta inzapezita a Godeanului. Asa ca micul dejun este cu view si porridgeului regulamentar ii asortam o floare de corcodus si zapezi la orizont.

Asteptand soarele

Porridge, cafea si flori de corcodus

Bividii nostri merita si ei o poza

30 de minute mai tarziu ne aflam in fata unui fost drum despre care Radu a citit in oracolul din telefon aka View Ranger ca ar duce in Poiana Beletina. Ca nu e rost de urcat in sa pe aici, ne-a fost clar din prima, insa in curand nici caratul in spate nu a mai fost o optiune, caci drumul s-a transformat intr-o ravena de toata frumusetea cu maluri inalte de 3 metri ce ne-a fortat sa ne croim drum prin padurea tanara de pe maluri. Ce diferenta intre starea de fapt de la porridge si cea prezenta...

Ravena de 3 metri

Alegerile fericite si cele mai putin fericite vor continua insa de-a lungul zilei. 

Pentru o perioada ne e din nou usor caci drumul isi revine si avem din nou spor. E putin ireal cum mergem in paralel, la ritm conversational, sporavaind vrute si nevrute cu bicicleta in spate si avand Godeanu pe fundal.

Din padurea din stanga se aud din ce in ce mai clar voci si daca intial credeam ca sunt ceva taietori de lemne cand iesim din ravena ne intalnim cu 2 carute ce urcau acateturile la stana din Beletina. Supriza mai mare a fost insa, fara indoiala, de partea ciobanilor. O portiune mergem in paralel si aflam astfel ca drumul mai prietenos e cel ce pleaca din sat din Godeanu si chiar daca nu e ciclabil, cel putin nu cari bicicleta in spate. In partea superioara insa devine din ce in ce mai bine panta se imbalnzeste, peisajul se diversifica si pe un drum frumos prin padure ajungem pe terenul de fotbal al Beletinei.

Ajunsi in Beletina inaintea primaverii

Iarba proaspata indeamna la stat si se simte fain sub roti. Continuam sa sarim malurile dintre Crovuri pana in Crovul Porcului, unde hotaram sa iesim pentru a prinde banda rosie ce merge pe deasupra si a fi siguri ca nu ratam coborarea spre Isverna. Poteca asta era mai mult in amintirea noastra, caci la vremea cand am mai fost pe aici nu aveam nici ceas cu GPS, nici Strava si poate din cauza asta acum ne simteam intr-un fel de terra incognita.

Pe terenul de fotbal al Beletinei

In ce directie zici ca sunt Crovurile?

Prin crovuri

Cautand iesirea spre Isverna

Ne balbaim cu talent maxim in zona, coborand initial spre est, apoi urcand la loc in muchie, facand slalom printre pietre, doar pentru a ajunge din nou aproape de crovul Medved. De acum incolo cu siguranta nu voi mai uita pe unde incepe poteca...Asta daca oi mai merge prea curand pe acolo, caci coborarea spre Izverna a fost lunga ca o zi de post, fara o poteca clara, ci mai mult ca o adunatura de fire de poteci mai bine definite sau mai vagi, mai largi sau mai inguste. Cert este ca rabdarea si energia s-au tot scurs din noi tot sarind vaioage ori navigand printre rape, cu primele asezari apropiindu-se atat de incet de noi, cu satul propriu-zis inca departe jos in vale.

Cu siguranta varianta castigatoare e urcare din satul Godeanu pe drumul de caruta, timp fain petrecut in Beletina si coborare in Izverna pe TA care este majoritar ciclabil.

In sat toate magazinele aproape inchise, asa ca pedalam cu burta goala pana in Nadanoba unde ne punem pe picioare cu niste napolitane economic si o sticla de Tedi.

Balta pare un sat mai mare, asa ca il alegem pentru aprovizionarea de seara. Totusi si magazinul satesc de acolo e la fel de saracacios ca restul prin care am intrat, fructele si legumele lipsind cu desavrasire. Ne rezolvam insa pentru ultima seara cu o bucata zdravana de branza buna de care am facut rost pe ochi frumosi de straina din Brasov, caci altfel tot cu convervele de peste si pateu ne faceam veacul. 

Pentru seara asta aveam un dor care se numea foculet, prajit niste paine cu branza din asta (aka fondu), dar a trebuit sa ma multumesc ca njste paste cu branza si doar un inceput de foculet, caci ploaia ne-a gonit prematur in cort.

Date si track: https://www.strava.com/activities/2346424353

Ziua 10 Rulaj pana in Drobeta si rebotezarea epicii in "Ploiasa epica de la Dunare"

Si astazi ploaia e mai vrednica decat prognoza. De fapt nici nu cred ca s-a oprit de aseara, ci a picurat mocaneste toata noaptea. Totusi avem o fereastra in care sa strangem cortul, insa inevitabil, cand ne asternem la drum, incepe mai tare. Stam vreo ora pe langa o fantana dezafectata, insa cum nu se mai opreste, il zoresc pe Radu sa o luam din loc. Timp pana la tren ar mai fi, dar parca prefer sa stau in gara, la caldura, in haine uscate si nu in fasul asta semi jilav. Ne luam alte cateva reprize bune de ploaie, o a nu stiu cata pana la Simplonul lui Radu. Si nu poate fi nimic mai trist decat sa faci pana pe o torentiala. Eu tot insist sa terminam odata cu dealurile, si sa coboram in campie, unde inuiesc ca este ceva mai bine. Am dreptate si o fereastra fara ploaie, dar cu vant, ne mai zvanta putin. Soarta ne scoate in drum un Kaufland si ne oprim direct la gril unde pana si Radu devoreaza o ceafa de porc. Cu mare talent evitam junk foodul si cumpar mancare sanatoasa pentru drum si incheiem probabil singura epica a anului in trenul incalzit bine, aranjand in tihna bicicletele si pregatindu-ne pentru niste ore lungi pana la Brasov.

Nici mcar ploaia lunga de o zi nu poate sa imi stearga zambetul dupa epica asta de primavara

Noi doi facem o echipa buna cand vine vorba de aventuri

Date si track: https://www.strava.com/activities/2346424397

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Trekking si MTB in Mehedinti

Citeste mai departe...

Reintoarcerea (Cernei-Mehedinti)

Lungul drum de 2000 de kilometri cu casa in spinare, revederea cu toti cei dragi, deversarea Loganului in camera, turele la munte strecurate printre zilele petrecute in familie, revelionul, zilele pinguinesti din Cernei-Mehedinti, toate imi sunt inca vii in minte, unele imi sunt inca vii sub ochi, deoarece in camera troneaza in continuare, dupa mai multe serii de eforturi, o dezordine perpetuua. Dar nu, nu vreau sa mai cad in capcana anilor 2010-2012. Vreau sa imi demonstrez ca din experienta numita "Berlin"s-a lipit ceva de mine- respectiv sa imi dau timp. Se vor face toate, rand pe rand si jurnalul nu se mai scrie pe genunchi si pe kindle intre doua statii de metrou, ci in tihna, atunci cand am chemare. E mult de scris si din urma, si poate povestea reintoarcerii isi va gasi si ea randul cuvenit, dar pe celalalt blog. 

Aici si acum se asterne in cuvinte si imagini o mica minune, o mica uimire: cand mergeam noi tihniti prin Crovurile Mehedintilor si m-am pus pe numarat, cifra 7 mi-a dat mult de gandit. Ultimele 7 revelioane le-am petrecut, in diverse locatii, mai mult sau mai putin impreuna. Initial mi s-a parut mult. Apoi mi-am dat seama ca fara acesti ani in spate, pe 26 decembrie, la Cristi, discutiile nu s-ar fi legat atat de firesc, de parca marti le suspendasem in Piranha. Si totusi, pentru luni bune, cinci   dintre noi fusesem, fizic vorbind, departe. Cu sufletul am fost insa mereu acasa, in mediul nostru ne-am simtit si de Revelion cand ne-am afumat langa gratar, am invartit in tuciul de mamaliga, ori am aruncat "verisoarele" in ciorba de legume la cazan, dar mai ales cand am ajuns sa tropaim cu totii, cateva zile, in frumosii Cernei-Mehedinti, munti atat de dragi unora dintre noi. Stiam ca vom avea parte de o vreme de toamna tarzie, dar pe noi acest lucru nu ne supara, caci locurile le-am gasit frumoase in orice anotimp. 

Aici eram cand numaram revelioanele (in Poiana Beletina)

Citeste mai departe...

1 mai 2012-Isverna- Dolce far niente

Sambata

Plecam la Isverna fara niciun plan. Isverna nici nu era o destinatie la care sa ne fi gandit. Doream o tura de cicloturism si aveam destinatii din care sa alegem. Dar pana la urma din cauza unui gat intepenit am ales un weekend de relaxare, cu tot confortul. Plecam boiereste la ora 13.00 din Bucuresti. Eu si Radu eram tare curiosi sa vedem cum arata Isverna cea de dincolo de munte. Mehedinti ne-a fost drag din prima si pe masura ce am descoperit noi poteci l-am indragit si mai tare. Dar orizontul nostru se limita la traseele cu plecare din Valea Cernei, si pasii nu au coborat niciodata pe partea cealalta, in Isverna napadita de mister. La inceput ma cam dadeam de ceasul mortii caci nu stiam decat de crucea rosie ce cobora din Crovul Mare in Isverna, si mi se parea ca nu prea aveam ce face in zona, dar m-am consolat repede cu potentialul dealurilor din jur ce asteptau sa fie descoperite (a se citi prin care sa ma ratacesc in voie). Tragem la conacul lui Matei din Isverna.

                         

Imi aduc aminte ca din jurnalele sale am aflat prima data despre lumea crovurilor, despre campuri de lapiezuri, poteci intortocheate pe care te poti lesne rataci de nu le stii rostul.

Casa ne primeste goala si linistita si noi ne asternem pe gazonul intretinut de Dumnezeu la o masa de seara, campeneasca cu legume, branza de la localnici (cinste lui Radu) si lapte cald, proaspat muls. Laptele proaspat muls redesteapta gustul copilariei pe papilele gustative si beau cu nesat ca in zilele de vara de la tara.

Eram 6, era racoare, un vag miros de liliac parfuma atmosfera si in spate aveam o casa batraneasca cu un pat ce ne astepta.

It’s all about perfect moments.

Duminica

Pana si somnul a fost de vacanta, astfel incat soarele era deja hat-sus cand ne induram sa iesim la alergat. Aveam in plan sa alerg 2 ore pe ceas: 1 h 15 in sus si 45 de minute in jos, si hotarasem sa explorez drumul spre Beletina, marcat cu TA si proaspat descoperit. Dar numai ce ajung deasupra satului si ma loveste caldura in cap. Soarele arde, umbra ioc, elanul scade vertiginos. Curiozitatea ma mana sa parasesc poteca spre Beletina si sa tin drumul clar ce urca in sus. E prea clar, usor pietros si vreau sa vad unde duce. Partea buna la alergat e ca distanta se acopera rapid si iti permiti sa faci mici ocoluri fara sa iesi prea mult din schema. Drumul in schimb nu e prea prietenos, nu se poate alerga pe el la deal si nu e nici pic de umbra. Ma opresc din cand in cand la umbra anemica a unui arbust si imi fac curaj sa merg mai departe. Pana la urma drumul asta neprimitor se transforma brusc intr-o poteca de pamant si eu ma trezesc in amfiteatrul de care zicea Laviniu ieri si care apare si pe harta lui Leo. Si aici e frumos. Pereti si grohotisuri ce se pravalesc peste mine de pe o laterala. Iarba verde, poteca placuta de pamant, muzica buna in urechi si mai ales copaci infloriti. Aici si doar aici, primavara e putin intarziata si locul e gol acum, e doar al meu. Hoinaresc in sus si in jos, ajung la o casa putin darapanata, alerg printre capite, gasesc o alta poteca ce se pierde usor, usor in vegetatie dar pana la urma ma intorc la copacii mei. Meri, ciresi, corcodusi, ce se scutura intr-o ploaie de petale. Aici ninge cu alb si roz si stau si imi imaginez locul in lumina blanda a apusului. Cobor implinita, cu mica mea comoara in suflet si ajung repede la bifurcatia cu TA, desi drumul nu a fost neaparat placut. Acolo cand vad poiana imensa din fata, plina de soare, ma aciuez la umbra si stau sa ma racoresc, apoi multumita in suflet (dar nu neaparat si fizic) de mica mea escapada, dar lovita de vara, ma intorc spasita in sat. Intru pe alta ulita si nu am in gand decat juma de Cola rece.

Pe ulitele satului, un mos ma intreaba a cui nepoata sunt si unde stau, si curand dau de o fantana cu apa mai buna decat cea de la mine din bidon, care e demult clocita, imi ostoiesc setea, decretand ca nu imi mai trebuie Cola, si ma bucur de ultimul kilometru de asfalt prin sat. De ce ma bucur? Pentru ca urmeaza sa ma tolanesc la umbra pe saturate...

Dar pana la urma ii insotesc pe Oamenii Muntilor la Pestera, la Borcea, la Meserie, ce sa mai luam pulsul satului...

De fapt cu plimbarea asta nu facem decat sa ne pregatim pentru masa copioasa de pranz : oua prajite cu o oala de salata verde si cu o branza delicioasa de la vecini: usor sanatos si racoros. 

Pana la masa de seara studiu individual cu cartile in fata, pe burta, sub cap.

Trekker studiaza zelos intr-o bucatarie traditionala

Ne pregatim pentru o a doua masa, cea de seara cu legume, branza si lapte cald proaspat muls...

E tare bine in concediu...

Luni

A doua zi incepe in casa si continua afara pe prispa in aerul rece al diminetii care nu are neaparat rolul de a te trezi. Poate sa functioneze la fel de bine ca somnifer...

Imi place casa asta. De fapt o gasesc de-a dreptul geniala. Asa, mai la marginea satului, cu dealul in spate, cu prispa la inaltime, de pe care poti sa vezi pana departe, varuita in alb, cu steguletele de rugaciune nepaleze, combinate cu un interior impietrit in timp. Cuptorul varuit, 3 patuturi mici de lemn de parca ar fi interiorul unei camere de papusi, poze de pereti cu bunici in port popular si carti adormite sub praf.

Dimineata incepe cautand umbra, ba langa gard, ba sub pom si tot asa. Studiem, citim, departe de drum si agitatie. Poate nu avem musai spor, dar “environmentul” ne place. Dupa o alta masa copioasa cu paste cu quatro fromaggi plecam la plimbare. Mergem sa ne largim orizonturile. Target: Padurea de Liliac si Cheile Balutei.

... Nici nu e rau in concediu.

Lia si Leo pe bicla, noi in masina, pana in localitatea Ponoare. Parcam langa birtul de la Podul lui Dumnezeu (faina asociere). In primul rand imi place numele-podul lui Dumnezeu –e practic un pod natural (cel mai mare din tara si al doilea din Europa, dar singurul pe care se circula)- o arcada (relicva dupa surparea tavanului unei pesteri, pestera Podului). De pod se leaga mai multe legende, asta si pentru ca relieful carstic a zamislit acolo o alta lume, greu de inteles de oamenii locurilor, si care a dat nastere multor povesti. 

De acolo plecam prin sat spre Padurea de Liliac. Drumul e bun, desi orice masina ce trece, starneste la vremea asta calduroasa nori de paf. Mergem pret de 1 km, pana cand pe stanga gasim o mica troita, iar pe dreapta e o fantana. De aici se poate folosi o scurtatura prin padure (incepe pe stanga drumului) ce taie ceva serpentine. Noi alegem insa sa mergem pe drum. 500 m mai sus gasim o bifurcatie: stanga -Padurea de Liliac (800 m), dreapta- Cheile Balutei (1 km).

Plecam intai spre Padurea de Liliac pentru ca drumul intra in padure si umbra ne reda energiile pierdute. Narile incearca sa prinda din zbor mirosul de mov salbatic dar nu gasesc decat miros de verde crud. Cand iesim din padure, intr-o mica sa, nicio tufa de liliac...Ne oprim tristi pe o banca, cu panoul explicativ in spate si cautam explicatii pentru Padurea de liliac disparuta. E ceva liliac mai jos, dar putin, cateva tufe si un miros vag in aer.

Sunt si cativa copaci infloriti dar drumul ne poarta lin prin natura. Peste doar o saptamana o sa fie Sarbatoarea Liliacului, dar nu o sa fie prea mult de cules. Padurea ca padurea, dar locurile imi starnesc fantastice planuri cicloturistice. Mergem dupa GPS in cautarea unei variante de a cobori in Cheile Balutei si dealuri intregi ni se astern in fata.

Cheile Balutei si traseul cicloturistic spre Bala

Paduri, case, asezari, toate unite prin drumuri de bicicleta. O femeie ne lamureste: Delureni, Branzeni, Gardaneasa-atatea denumiri autentic romanesti. Primavara e superb pe aici, toamna trebuie sa fie la fel. Culorile vor da un alt farmec locurilor, dar oamenii vor ramane aceiasi.

Pentru ca omul sfinteste locul. Omul a plantat firele acelea plapande de liliac pe marginea drumului, sustinute de araci, ce cu voia Celui de Sus va da un drum de liliac. Oamenii isi ingroapa mortii in cimitire mici, amplasate in cel mai frumos loc de pe deal. Oamenii ingrijesc (macar cu un var) gutuii ce stau impodobiti cu flori pe marginea drumului. Oamenii muncesc pamantul cu drag, asezat, cu naturalete. Oamenii de aici nu vor multe, si cum nu vor luna dupa cer, viata le pare lina. Gospodaria, curtea, animalele, pomii le sunt o bogatie acceptata cu drag. Pe alocuri mai sunt si ceva contraste-ba un Audi negru, proaspat spalat, langa o casuta, urcat pe un drum de caruta, ba un sat ce are un usor aer de Nepal. Sunt locuri ce acum imi par greu de descris. Asa cum se intampla in cele mai multe cazuri, nu destinatiile sunt ceva deosebit, ci drumul si ceea ce gasesti pe langa. Ne umplem si noi de tihna locului, asa cum mergem agale prin sate, printre gospodarii, si din nou ajungem la vorba de inceput "dolce far niente"...Sincer nu credeam ca e asa de placut sa pierzi vremea si mai ales ca o pot pierde cu atata talent un weekend intreg.

Marti

Cedez propunerii lui Radu si plecam la trekking. Nu vreau sa merg cu Radu tocmai pentru ca ma oftic ca el poate sa alerge si eu nu pot...ca el poate sa descopere locuri si poteci, pe cand in plimbare lucurile nu stau asa de usor. Nu vreau sa merg pentru ca mi-e frica sa nu ma apuc sa alerg, vrajita de locurile in care ajung, de drum, de poteca perfecta, de dorinta efortului si a corpului muncit. Pot sa zic insa ca m-am saturat si de somn si sper ca genunchiul meu sa coopereze. Trebuie sa gasesc o solutie pentru el, si ma oftic ca m-a tradat cand ma aseptam mai putin de la el. Stiu ca imi este greu sa fac unele lucruri cu jumatate de masura si alergatul e unul dintre ele...In curand o sa impart frustrarile cu Claudia si o sa ni le innecam in bere...

Anyway plecam la plimbare cat e inca racoare.

Dimineata, pe racoare, ora-i buna de plimbare

Acum am chef sa imi tarasc mai cu talent picioarele prin poiana lunga de la intrarea in traseu caci inca nu a dat caldura. Mehedintii sunt dementiali acum. Verdele e plin aici, la poale, copacii sunt infloriti, seva si pofta de viata pulseaza in orice floare, copac, in orice om.

Mieii, manjii, viteii gusta prima iarba proaspata, oamenii fac drumuri nesfarsite pe munte cu animalele, e plinatate. Cand va veni vara si se vor usca toate va fi doar caldura torida, dar acum e pofta de mers, e gust si miros la un loc.

Intram in padure, si pe cat intram mai adanc si ne inscriem pe un scoc pietros, pe atat caldura se domoleste. Scocul dureaza si dureaza, apoi iesim intr-un drum ce inconjoara muntele de-a coasta si ne va scoate deasupra unui parau de unde se poate lua si apa.

Pe poetca spre Beletina

Apoi din vorba in vorba iesim in Beletina.

In partea asta de poiana nu am ajuns, e plina de stani, sunt si ceva izvoare si eu sunt cam dezorientata...Unde sunt crovurile, unde e urcarea din Valea Cernei etc? Din fericire sunt cu Radu si ma orienteaza el repede, ba chiar mergem dupa “mirosul fin al lui Radu” pe o latura a poienii unde gasim si marcajul de creasta, BR, refacut.

Pe marcajul nou BR

Asa ca o luam pe acolo, pentru ca drumul prin Crovuri il stim deja. Nu prea arata a marcaj de creasta pentru ca urca si coboara in mod dubios, uneori merge paralel cu vechiul marcaj BR ce se mai vede sporadic,poteca nu e inca formata asa ca il parasim curand,fara pic de regrete, undeva deasupra Poienilor Porcului si balaurim putin, incercand diferite variante care sa ne scoata in poteca descoperita de Radu tura trecuta.

Linii

Luandu-ne portia de balaureala

Pana la urma alegem ceva ce numai poteca nu e, si ma uit la Radu cum zburda printre stanci si ierburi uscate in ai sai pantaloni scurti si adiasi...Eu regret ca nu am chiar bocanci prin aceasta imparatie de pietre arse de soare.

Totusi pierdem constant altitudine si in curand ajungem la poteca mult promisa de Radu, aceea plina de puf pentru genunchiul meu. Cateva casute stau imprastiate pe coasta, despartite de parcele de padure si pasune.

De vis, deasupra satului

Poteca de puf

Pe poteca doua persoane imbracate in haine vaporoase de vara (probabil turisti) au iesit la plimbare. Ne apropiem si descoperim doua fete parca rupte din Heidi- rochite lungi si albe, sandale joase, palarii albe cu boruri largi si posetute, insotite de un caine mic, iesite la plimbare si oprite langa un izvor la umbra. Sunt prea sfioase chiar si pentru ca Radu sa intre in vorba cu ele dar isi gaseste repede interlocutor, caci putin mai in fata, o femeie pe la 60 de ani sta si tricoteaza. Dreapta, teapana, cu fata catre vale, cu ochii pierduti si cu mainile indemanatice, asezata pe o gramda de vreascuri, cu batic, fata arsa de soare si margele la gat. Nu era nimic ostentativ in aceasta asociere. Ne intreaba de vacile ei, isi ia bocceaua de surcele in spate si ne insoteste pe poteca. Ajungem din doua vorbe in dreptul casei sale, si ne invita la umbra unui visin sa mancam paine calda. Sadem, nu pentru ca burtile erau goale (si chiar erau caci nu mancasem nimic dimineata), ci mai mult pentru ca sunt uimita de ospitalitatea femeii, ce se intoarce repede cu un stergar, o farfurie cu jumatate de paine calda, cu coaja neagra si crocanta, o farfurie cu o branza inchegata autentica si potrivit de sarata si doua fire de praz. O mancare simpla la care nu e nevoie de prea multe vorbe sa ne invite. Si uite asa, la umbra visinului, sub privirile atente ale femeii, ascultand povestile ei si nepoatei, stam si mancam la drumul mare.Aflam in curand si povestea fetelor, care nu sunt turiste ci fetele unui taran din Isverna,ce apare parca la un semn, dupa colt.E un taran autentic (si fetele vin cuminti dupa el) si ma loveste contrastul dintre parinte si copil.

Apoi ascultam povesti despre hora din sat (mama ce am ratat duminica), despre sarpele de aur cu 12 capete ascuns in pestera de sub Varful lui Stan si despre tot felul de comori din zona. Cu burta plina si tolba plina de povesti multumim pentru masa si plecam.

La plecare, ii tragem in poza, motiv sa revenim dupa Hercules sa le-o dam

Stim deja ca aici functioneaza trocul si nu banii. Dar din pacate noi nu avem ce da la schimb, caci nu mai avem la noi decat apa din bidoane, iar aceea nu se compara cu apa de la izvorul din poteca din care tocmai ne-am infruptat. Si in relatia cu vecinii din Isverna de la care Radu lua lapte si branza in fiecare seara, tot trocul functiona. Pe cat descopeream mai mult satul si oamenii lui, pe atat gaseam o lume diferita de cea de la oras, in care oamenii ofera din surplus si in care nu domneste musai banul.

E o poveste intreaga despre cei de acolo, despre viata lor vara sau iarna, despre relatia lor cu natura, pana si despre carciuma satului, acum amutita la ceas de amiaza, intr-o zi varateca in care nu misca nici musca. 

Nici noi nu suntem prea dornici sa facem bagajele si sa plecam spre casa. Prea ne-au vrajit locurile si parca am sta in casa racoroasa sa treaca zaduful. Ne urnim cu greu pe la 6 seara cu promisiunea de a reveni.

Isverna si-a castigat definitiv un loc in inima noastra si le multumim lui Laviniu si Irinei ca ne-au luat cu ei, si lui Matei pentru gazduire.

Jurnal Radu

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Toate-s vechi, frumoase-s toate-Cernei Mehedinti

Daca in urma cu 3 ani, petreceam un 1 decembrie alb, punand prima oara schiurile de tura in picioare in Calimani, acum nici gand de zapada. Dar nu e nimic, zilele se anunta frumoase si insorite si trebuie sa ne cautam un loc frumos si uscat pentru acest mini-concediu. Am ales Cernei-Mehedinti, niste munti de care pana acum 2 ani nici nu stiam, care nu intrau pe atunci in aria noastra de interese (erau prea mici pentru aspiratiile noastre inalte de atunci). Din 2009 de cand am facut cunostinta am revenit de 4 ori in Cernei-Mehedinti, primavara sau toamna, incercand sa evitam aglomeratia din zona Herculane din timpul verii. I-am gasit de fiecare data diferiti dar frumosi in felul lor, fie intr-un festin de culori tomnatice, fie abia trezindu-se la viata, cu iarba verde si cu firul scurt, serband un Pasti de suflet, fie plin de flori, intr-o simfonie de miresme descoperite in ritm de maraton, iar acum acoperiti de frunze, adormiti sub pilota galbena si ruginie, pustii, sobrii sau calzi in functie de ora din zi si de miscarile soarelui pe cer.

Pe langa Dobraia, in prag de iarna (by Cristi)

Ne-am asternut la drum doar 4 oameni: Eu, Radu, Em si Cristi si plecam relaxati, fara asteptari prea mari. 

Baietii mei-Em, pozand model

Citeste mai departe...

Pasti in Cernei-Mehedinti

Echipa: Mike, Radu, Claudiu, Cristina, Monica, Alin, Andrei, Claudia, Octavian, Viorica, Muha, Mama Muhai, Em, Kya, Alois, Tedi, Cerasela, Gabi, Eric

Incercand sa continuam traditia, am cautat si pentru acest Paste o destinatie inedita, noua si plina de chemare pentru toti pinguini, din toate colturile tarii. Si cum ideile bune vin din timpul anului, ei bine, inca din 2009 am pastrat in capsor mirajul Vaii Cernei, cuprinsa in simfonia unei toamne tarzii. Locurile erau prea frumoase, prea putin umblate si prea incarcate de simplitate si viata autentica, pentru a nu-ti chema pasii inapoi. Si astfel am plecat sa intampinam primavara in Cernei-Mehedinti. Fara pretentii de varfuri sau trasee spectaculoase, cu variante pregatite pentru orice drumet, cu tabara in locuri tihnite, cu foc, tuci si lemne la discretie, cu religiozitate curate si nemurdarita de bani.

Astfel inainte de tura, incerc sa imi completez cunostiintele legate de Cernei pentru a face ea mai buna alegere legata de traseu si a ma familiariza cu locurile, din spatele calculatorului. Si cu voie buna zbor joi la ora 4 de la serviciu pentru a nu irosi nici o clipa din vacanta de primavara. Simteam ca timpul este prea scurt si ziua de marti ma va ajunge din urma fara sa ma satur de munte.

Vineri la ora 12.00 soseaua ne lasa in Herculane si incercam sa ne regrupam pentru o tura scurta. Regruparea asta nu fu usoara deloc caci e lucru greu sa strangi pinguini imprastiati intr-un loc fara semnal. Pana la urma, cu intarziere fata de planul propus (si nu a fost nici pe departe ultima intarziere, ori schimbare de plan) facem prima reconfigurare, si in loc de varful Domogled care se socotise un traseu prea lung pentru scurtul timp pe care il avea la dispozitie, ne indreptam atentia spre un loc nou pentru majoritatea dintre noi-Cascada Cociu/Rosculet.

Traseul marcat cu PR incepe la 300 m mai sus de bifurcatia spre 7 izvoare si este marcat prin sageata indicatoare (mai vizibil este initial marcajul TA spre Balta Cerbului comun in primii metrii cu PR). Desi suna promitator, doar o ora pana la Cascada, totusi datorita faptului ca poteca s-a pastrat in buna stare doar in partea inferioara, noi am facut mai mult de o ora.

Zbucium 

Minuni ascunse in iarba

In ultimele doua treimi, poteca nici nu se mai zareste si fiecare adopta calea cea mai usoara, pe firul vaii sau pe unul din maluri. Si desi pe ultima parte ne-am spetit destul de tare, totusi efortul ne-a fost rasplatit caci cascada avea un debit impresionant- intretinut de precipitatii si de topirea zapezii.

Ca un bonus, Claudiu ne-a indicat si o platforma intermediara unde se ajunge pe o brana cu accesul blocat de o mica saritoare, dar care te duce parca in mijlocul caderii de apa…Era impresionant sa mirosi apa care cadea neregulat, cu smucituri, in valuri, pulsand parca de viata, creeind si distrugand in fiecare clipa curcubeul.

Intorsi la masini, avantul pinguinilor de a lua rucsacurile cele grele in spate si a porni hotaratul urcus spre Dobraia s-a spulberat…S-au vehiculat diverse idei din care am retinut ceva cu usurarea rucsacului de o parte din mancare si bautura si ceva cu o ploaie pe la ora 16.00. Astfel am traversat Cerna pe podul de la Motel Dumbrava si am intins corturile cu maxima viteza…manati de ploaie. Dupa ceva negocieri ale lui Radu cu omul care avea terenul, putem in sfarsit sa ne pregtaim de inserat. Astfel, cat timp unii fac p egosodarii si aduna lemne, pinguinii doritori si curiosi fac o tura pana la intrarea in Cheile Tasnei.

Perspectivele ce ni se aratau de la Motel Dumbrava

Ce e drept, punctul de belvedere de deasupra vaii Cernei era scaldat intr-o lumina de un galben bland si astfel cativa din noi am pornit fuga dupa lumina. Am urcat prin padurea cu iz de primavara pana la cruce. In linistea dupa-amiezii, asteptandu-mi prietenii am impreunat doi vestitori ai primaverii: o floricica galbena si un snur de martisor pentru care nu am gasit pur si simplu copacelul potrivit la oras. Unei lucraturi atente asa cum era aceasta, in care cineva a pus suflet si altcineva l-a vandut cu 3-5 lei, i se potrivesc mai bine inaltimile…Poate cel care l-a facut nu a cunoscut niciodata libertatea deplina pe care o incearca sulfetul cataract pe un colt de stanca, privinnd in zari, le poate incerca. Astfel poate vantul se va impreuna cu sufletul firului alb-rosu si va purta pana in orasul gri, casa mica, si ochii impaienjeniti –mirosul unui aer proaspat. Ramai aici snur draga, sa veghezi Cerna cea zbuciumata,ceva din mine s-a contopit cu tine si mi-ar place sa imi las si eu un strop de suflet aici, tocmai ca sa revin,sa ma contopesc cu stropul la toamna, cand desi ascunsi sub perdeaua de neguri voi ghici versantii care au luat foc-aur si rubin asa cum se cuvine in zi de sarbatoare.

Apoi reuniti, raman toti muti la minunea cheilor ascunsa dupa colt. Cat timp mie Arjana imi cheama privirile, ochii celorlalti sunt fermecati de mirajul haului.

Astfel dorinta de a cobori la firul apei, in maruntaiele pamantului, i-a manat pe Andrei, Claudia, Alois, Em si Muha sa mearga mai departe. Si astfel alergati de noapte si pacaliti de mine cu vesnica promisiune ca mai e putin, sarim de mai multe ori firul apei, trecem de linistitul loc de cort ascuns intre pereti, admiram frumosii pini negri de Banat, ajungem la bifurcatia intre poteca turistica si vechea poteca a granicerilor, trecem de portal si iata ca in curand ajungem la Moara.

Deslusindu-i secretele

Drumul de intoarcere il facem la frontale chemati la vale de focul din tabara care arde jucaus. Rasplata micii noastre escapade a venit din vorbele lui Em care a spus ca acestea au fost cele mai frumoase Chei pe care le-a vazut pana acum.

Sambata

Totusi azi a trebuit sa ne luam inimile in dinti si rucsacurile in spate si sa urcam cei 600 m pana la biserica din Dobraia

http://www.alternativetm.ro/herculesmaraton

Intr-una din primele pauze

Monom

Ne-am insirat frumos pe poteca, un sir continuu de drumeti de la cei mai mici la cei mai mari, bucurandu-ne de primele semne primaverii.

Muntii Cernei nu ne intampina cu copacii infloriti. Ne-am grabit in intalnirea cu primavara, insa avem parte de poteci luminoase, de drumuri tocmai uscate, de primele ciripituri si adieri de cer albastru.

Drumul cu iz primavaratec

Iesind din padure zarile ni se deschid. Muntii acoperiti de zapada, case rasfirate, dealuri impadurite sau spinari golase ale Mehedintilor cese desfasoara in fata noastra, ne fac sa realizam caun loc mai frumos nici nu se putea pentru acest Pasti.

Locul ales

Si e liniste, suntem numai noi, intre prieteni, vegheati de biserica mica ce da un sens unitar locurilor.

Dupa ca campam si ne ospatam, decidem ca e timpul de o plimbare.

Savurand linistea

Discutand probleme existentiale

Prea erau multe ore pana la apus, si locurile aveau o chemare speciala, ne invitau sa le exploram, sa descoperim ce se ascunde in spatele universului nostru limitat. Astfel o ceata de plimbareti, am plecat spre Arajana cea frumoasa.

Pe alocuri am urmat si traseul de la Hercules Maraton: http://www.alternativetm.ro/herculesmaraton

Am urmat un PG nesperat de bun ce ne-a condus cand prin padure, cand peste culmi pe care se iteau timide primele flori, pana la stana din Saua Prislop.

Flori, fete si baieti

Strajer al locurilor

"Stau si ma gandesc la copacul din poza, despre cum probabil pe vremea cand bunicii nostrii erau tineri o samanta s-a ratacit pe o culme in mijlocul unei pajisti pustii. Despre lupta din primii ani si despre fratele lui ce a crescut cativa metri mai sus. Despre oamenii locului care s-au perindat in opinci pe poteca ce trece aproape de el, la 3 generatii de ciobani care s-au odihnit la un moment dat sau altul la umbra lui. Despre iernile grele de demult, la ce viscol poate sa bata acolo. La toti drumetii care s-au perindat si l-au pozat. Ma gandesc si la faptul ca va fi acolo si mult dupa ce noi nu vom mai fi, mai mare si mai puternic si va privi cu tristete cum oamenii locului se vor imputina. El va ramane tot sub Arjana intinzandu-si crengile spre rasarit. Si totusi pentru o clipa intr-o dupamasa de primavara drumurile ni s-au intalnit." (by Radu)

Aici se ingana vara cu iarna, caci desi picioarele ni se odihnesc pe iarba, ochii vad inainte doar zapada. Mirajul Arjanei e insa prea puternic si lasam in spate alte varfuri mai putin umblate , insa castigate de primavara, pentru o ultima intalnire cu iarna.

In loc de epilog, primavara a invins

Intai Claudia, apoi Alois deschid urme prin zapada uneori aproape de genunchi si noi, ii urmam constiinciosi. Pas cu pas, lasam iarna in urma si urcam ultimele trepte pana pe Arjana. In spate se vad Tarcu si Muntele Mic iar sub noi dealuri, dealuri,case, oameni ce se pregatesc de sarbatoare.

Poza de grup pe Arjana

In fata ne asteapta o muchie ascutita si atragatoare pe care inaintam cu grija.

Marcajele BR sunt rare si avem ceva probleme de orientare dar pana la urma gasim drumul cel bun si coboram usor usor la drumul ce se intinde lin in vale.

Parcurgem astfel drumuri de care, ne strecuram printer balti si noroaie, doar vocile noastre si pasii regulate zguduie tihna locurilor. Colo o gospodina deritica prin curte, dincolo un cos din care se inalta un fum subtire si drept iar in fata bisericuta noastra-punct de repet, la rascruce de drumuri, scaladata in lumina apusului.

In noapte de Inviere nu am avut nici slujba si nici preot. Am avut doar lumina focului si caldura din cele 20 de suflete adunate in jurul acestuia. Am avut slana si ceapa, am avut tuci in care apa clocotea, am avut ochi sclipitori si planuri de viitor. Ne-am bucurat cu totii pentru ca in aceasta seara ne-am strans aici cu totii ca sane impartasim din lumina….si din fum…din toate lucrurile puse la comun.

Dimineata, de pe la ora 8.00 oamenii se strang deja pe langa biserica. Nici nu apucam bines a strangem o parte din corturi caci incepe slujba, punctual la ora 9.00 (si zic punctual pentru ca preotul a avut de mers kilometrii buni pe jos dinBogaltin) cu o mana de oameni, stransi in bisericuta mica. Totul s-a comprimat la esenta si timp de 1 h am fost parte din aceste locuri, ascultand cuvintele simple ale preotului, cu acelasi interes ca si acesti oameni simplii de langa noi. Este un loc si o biserica in care as dori sa revin.

La slujba

Dupa slujba plecam si noi si preotul si satenii mai departe la drum. Noi spre Cheile Prisacinei, preotul spre Inelet (tot pe jos) unde avea slujba la ora 13.00 iar oamenii-fiecare pe la casele lor. Ne oprim mai intai la scoala cu 1 sala de clasa, cu 7 banci si 5 elevi, insa atat de ingrijita si dichisita

Ne pierdem pasii pe poteci, urmarim sporadic un marcaj BG buclucas la capatul satului Prisacina, ratacim, cautam, il gasim si il urmam constiinciosi, ca pana la urma sa ramanem complet in ceata…Doar la figurat caci afara soarele pripea a ploaie. Ne interesampe la oameni si pana la urma prindem un drumeag desfasurat deasupra Cheilor, pe versantul stang (cum coboram noi sau drept dpdv orografic), ce incet incet se transforma in poteca si ne coboara din ce in ce mai hotarat la sosea. Iesim la km 16 si avem in fata 4 km de asflat pe care ii parcurgem fiecare cu gandurile lui, cu bocancii prafuiti dar cu sufletul plin.

Ce a urmat mai departe e deja istorie. Am tradat noaptea planuita in Crovul Mare in favoare unui ospat regesc in Gorj ce a dovedit 2 lucruri:
1. ce om ospitalier e romanul si
2 ce bine e sa ai prieteni in toata tara.

Uite-asa, scaldat in mirosul vinului bun de casa si a sarmalelor aburinde am mai incheiat o vacanta, am mai descoperit un munte, am mai trait 4 zile in liniste si prieteni.

Va doresc tuturor sa veniti din fiecare vacanta la fel de bogati cum ne-am intors noi.

Foto: Claudiu, Viorica, Kya, Radu­

Citeste mai departe...