Rügen sau marea salbatica a nemtilor

"Si am visat o casuta de paie pe plaja
in care o sa stau si iarna si vara
Si mai e cineva in ea?
Suntem numai noi doi...Aaa si marea!"

Vama Veche-Dragostea

Prin liceu, am ascultat si fredonat si eu alaturi de alti colegi melodiile celor de la Vama Veche. Poate ni se tragea de la parcul Cismigiu, de la apropierea de vechiul hotel "Cismigiu", de la libertatea pe care o simteam prin clasa a 10-a cand in pauza de dinaintea orei de limba romane dadeam o fuga in parcul Cismigiu deja pustiu si ascunsi de intuneric ne dadeam in leagan. Sau poate doar pentru ca formatia era la moda? Chiar si la munte, in camera noastra de la cabana se putea intampla sa auzi:

"Nisipul sa fie ud

Iar marea un pic amara

Nisipul sa zgarie lin

Iar marea sa fie murdara".

Eram tineri, eram copii chiar si ne cautam drumul prin viata. Totusi, din duelul imaginar mare-munte (spun imaginar pentru ca nu a existat niciodata un asemenea duel) a castigat muntele fara drept de apel. Marea ne cheama cel mult o data pe an, uneori chiar mai rar, iar statiunile de pe malul marii au ramas doar in amintirea mea de copil ce isi petrecea 7 zile din vacanta de vara la mare. Zile plictisitoare, cu program de facut plaja si de intors pe toate partile, cu sesiuni de dat cu namol si negocieri privind timpul de stat in apa. Si as vrea sa pastrez toate asta asa, cu zgomotele, mirosurile, hotelurile si oamenii de atunci. Litoralul romanesc s-a "degradat" parca de la an la an. A devenit mai plin, mai murdar si mai necivilizat. Nici marea nu mai miroase a mare, nici zgomotul valurilor nu il mai poti auzi din cauza muzicii de pe plaja, nici curatenie nu mai gasesti. De cand l-am cunoscut pe Radu am ales locatii mai linistite (Corbu, Navodari, 2 Mai cu prietenii), apoi am migrat spre malul bulgaresc unde gasisem cateva plaje faine, insa marea ce frumoasa, marea salbatica am descoperit-o in....Germania. Tranzitand doar statiunile construite cu infinit mai mult gust, ne oprim indelung in colturi pustii de plaje, pe plaje pietroase, la ore atipice, dormim pe plaja si castigam o bucatica de mare doar pentru noi. Trebuie doar sa stii cand sa te duci, sa stii cand sa o intalnesti, ca sa o poti aprecia. Daca ar trebui sa parafrazez o vorba ce caracterizeaza stilul de viata si modul de a gandi al nemtilor, as putea afirma ca: "Perfect planning prevents a dissapointment". Tura noastra nu a fost planficata chiar in detaliu dar ne-a dat posibilitatea sa ne bucuram de o impletire de mare, natura, salbaticie, libertate, miscare. Ca si anul trecut am revenit la Marea Baltica pe bicicleta, alegand doar o alta destinatie: Insula Ruegen, cea mai mare insula a Germaniei. Dupa ce am citit sumar pe internet ce ar fi de vazut pe insula, am marcat pe harta locurile respective si am incropit o idee de ruta care sa le atinga pe toate si sa fie sub 200 km. Si cam asta a fost pregatirea. Restul e aventura, caci doar nu o sa stric toata placerea descoperirii citind rand cu rand descrierile, urcate insa ca backup pe kindle.

Aparent si nemtii ne impartasesc parerea: "3 zile in Ruegen, ar trebui sa fie suficiente"

Citeste mai departe...

Wilder Kaiser& Dolomiti 2013

Citeste mai departe...

Cu caiacul prin padure

Las apa sa curga fierbinte pe piele si dintr-o data sute de puncte nevazute incep sa ma manance. Torn sampon in podul palmei, dar cand sa ridic mana deasupra capului, parca mai are putin si imi cade din articulatie. Si totusi astea sunt preturi mici pentru tura foarte interesanta din weekend. Kya ne facuse un dor nebun de balta cu RT-ul sau din Delta. Vara a venit si in Berlin si vara va trece daca nu facem ceva cu ea. Iar in acest ceva sunt incluse si cateva ture cicloturistice in locuri frumoase de la mare si cateva plimbari cu caiacul. Deja numaram weekendurile ramase pana in octombrie si nu mai sunt multe si desi Radu si-ar dori din nou o tura in Sächsische Schweiz in care sa imbinam catararea cu algeratul/bicicleta, eu pledez pentru altceva, ceva care sa se asorteze cu anotimpul. Gradele din termometre sunt promitatoare: 23-24 de grade, orele de soare la fel, iar vantul, ei bine, pe el nu il lasam sa ne dea planurile peste cap. Nici nu e nevoie sa fac prea multa munca de documentare. Destinatia o descoperisem inca din primavara si o aveam salvata atent intr-un folder: Spreewald (cu alte cuvinte padurea raului Spree). Este vorba despre o zona de delta, dezvoltata insa intr-o regiune paduroasa, declarata Rezervatie a Biosferei inca din 1991.

Citeste mai departe...

Castele, un fluviu si doua biciclete

"Le Rhin réunit tout. Le Rhin est rapide comme le Rhône, large comme la Loire, encaissé comme la Meuse, tortueux comme la Seine, limpide et vert comme la Somme, historique comme le Tibre, royal comme le Danube, mystérieux comme le Nil, pailleté d'or comme un fleuve d'Amérique, couvert de fables et de fantômes comme un fleuve d'Asie." -Victor Hugo

"Rinul reuneste totul. Rinul este rapid precum Ronul, larg precum Loara, strans in menghina stancilor precum Meuse, meandrat precum Sena, limpede si verde precum Somme, istoric ca Tibrul, regal ca Dunarea, misterios ca Nilul, cu sclipiri aurii precum un fluviu american, plin de fabule si de fantome precum un fluviu din Asia." -Victor Hugo

Cu asa prezentare nu am mai stat pe ganduri si ne-am suit in sa sa pedalam pe malul acestei ape de poveste....Am uitat si de Elvetia cu ai sai munti inzapeziti, si de pasuri inalte si de coborari vertiginoase si am revenit la pasiunea concediului din 2011: biciclitul pe malul unei ape. De data asta a fost o apa mare, un adevarat fluviu pe care l-am insotit pret de 3 zile bune.In timpul raului, zilele acestea sunt o sutime din infinit, pentru noi, muritorii, sunt ore si ceasuri pline, sunt sipet de amintiri si o tolba plina de povesti. Cateva din povestile Rinului le-am retinut si noi, pe altele le-am lasat, poate pentru o intalnire ulterioara caci e loc de revenit. In 3 zile abia daca am parcurs 25% din lungimea pistei ciclabile ce se intinde de-a lungul a 4 tari. Si sunt toate tari frumoase, pline de istorie, astfel incat calatoria voastra nu o sa aiba de suferit la capitolul diversitate. Dupa ce veti lasa in urma Elvetia cu ale sale varfuri si va veti mangaia auzul cu vocalele rotunde ale francezei, veti manca istorie pe paine in Germania si va veti odihni abia la tarmul marii Nordului, cand Rinul se pierde in mare si mai apoi in ocean. Noi ne-am rezumat de data asta doar la mancatul istoriei pe paine si am parcurs doar portiunea din Germania cuprinsa intre Koblenz si Wörth am Rhein (granita cu Franta), din aval in amonte, desi cam toate descrierile sunt date din amonte in aval.

Puteti alege orice directie doriti, cu siguranta veti gasi o nava sau un cargo cu care sa va insotiti drumul si cu care sa va luati la intrecere!

Cum spuneam, povestea noastra a inceput in Koblenz si am ales aceasta localitate ca punct de pornire din doua motive:

- unul pur organizatoric: ceva mai putini kilometri de condus

- altul strategic: cei 60 de kilometri dintre Koblenz si Bingen sunt inclusi in Patrimoniul Unesco pentru caracterul lor romantic extrem de bine pastrat. Aveam deci sa intram direct in paine si ce e drept, atata ne-am minunat de cate castele, cetati si fortificatii am vazut, incat nici macar aceasta distanta nu am fost in stare sa o dovedim din prima zi. Si numai de la nenumaratele popasuri ni se trage! Bucatica aceasta de traseu se numeste in germana: Oberes Mittelrheintal dar tare greu imi vine sa o traduc in romana (ceva de genul "sectorul superior al partii mijlocii a vaii Rinului". Observati pasiunea nemtilor pentru claritate si sistematizare si lipsa de originalitate in acelasi timp) . Iar pentru ca  zona are atat de mult de oferit, nu s-au putut hotari ce sa lase la o parte si ce sa considere demn de Patrimoniul Unesco, asa ca au introdus-o in intregime. Astfel fiecare localitate are la intrare o mica borna verde cu o scurta descriere, cu obiectivele interesante si activitatile posibile din zona, scrisa in 4 limbi (germana, engleza, franceza si...nu, nu olandeza pentru ca toti olandezii ar intelege oricum engleza, ci in italiana, pentru ca putini italieni ar intelege una din celelalte patru limbi).

Dupa cum va istoriseam, n-am plecat bine de la masina, caci dupa ce dam 2 pedale pe malul apei, ne intra in campul vizual o statuie imensa postata la confluenta intre Rin si Mosel.

Este statuia ecvestra a imparatului Wiliam I, iar locul in care se gaseste (confluenta celor 2 rauri) se numeste Deutsches Eck (in traducere apoximativa: "Coltul German").

Acest monument, ridicat in 1897, s-a dorit a fi asociat cu fondarea Imperiului German si cu refuzul Germaniei de a raspunde la pretentiile teritoriale ale Frantei. Dar roata se invarte intotdeauna si dupa ce in Al Doilea Razboi Mondial statuia a fost distrusa in bombardamente, zona a revenit sub protectoratul Frantei, care s-a gandit sa o stearga de pe fata pamantului si sa o inlocuiasca cu alta, mai adaptata noii situatii. Pana la urma insa finalul este fericit pentru nemti. Statuia a fost ridicata in forma ei initiala si acum este inconjurata de steagurile fiecarui Land in parte, simbolizand oarecum unitatea nationala.

Citeste mai departe...

Olanda, cum altfel daca nu pe doua roti

Motto: Dumnezeu a facut lumea si olandezii au facut Olanda

Desi scriu jurnalul concediului cicloturistic din Olanda la aproape o luna de cand am plecat, este suprinzator cat de multe imagini mi-au ramas inca pe retina, desi multe din zilele care s-au scurs dupa intoarcerea in Berlin au fost pline. 

Impresiile (si bune si rele) se napustesc valuri, valuri peste dig (deh, trebuie sa fiu in ton cu Olanda) amenintand sa sparga ecluza cuvintelor. Si totusi trebuie sa gasesc o cale sa le tin in frau si sa le domolesc, asa cum au facut olandezii cu apa din jurul lor, pentru ca altfel nu va iesi decat o mlastina de idei fara cap si fara coada, in care va fi greu de navigat peste masura. 

Munca mea pentru a scoate la lumina jurnalul acesta, ma trimite cu gandul la munca de secole a olandezilor si chiar gasesc ceva asemanari. Asa cum eu din marea de impresii trebuie sa scot esenta (jurnalul), la fel si olandezii din terenurile pline de apa, smarcuri si mlasini si-au scos pamantul. Pamantul este marturia vie a muncii lor, la fel cum si jurnalul va ramane peste ani principala marturie a calatoriei noastre de descoperire a Olandei. Nici unul, nici altul nu sunt insa vesnice si olandezii stiu asta, aparandu-si cu indarjire munca, pentru ca este in fond marea lor comoara. In ceea ce este astazi Olanda sunt stranse konw-how-ul a generatii intregi de oameni, care au venit cu solutii suprinzatoare, care au jucat de multe ori pe cartea dezvoltarii durabile desi asta nu a fost intotdeauna cea mai profitabila carte pe termen scurt si i-au invatat si pe altii nu cum sa scoata apa din piatra seaca, ci cum sa scoata pamant din mare.

Citeste mai departe...

In Ötztal la schi de tura

Concediul de primavara in Alpi a venit oarecum pe nepregatite. Nu ne gandisem niciodata in mod serios la o iesire pe schiuri de tura in Austria. Poate cochetasem cu ideea inspirati din numeroasele articole din revista Clubului Alpin German (DAV) dar ideea principala pentru zilele libere de Pasti (ma refer la Pastele catolic) era schi de partie…Dar precum toate lucrurile ivite oarecum din senin, aceasta tura a fost extrem de faina si a reusit sa ne astampere dorul de munte…pentru un timp cel putin.

In plus turele de fata mi-au dat idei pentru anii ce vor veni in care cred ca se pot imbina in mod fericit cateva zile de schi de partie (de exemplu un abonament tip 3 zile din 5 cu cateva zile de schi de tura (atunci cand este vreme buna de exemplu)). Pentru asta este insa necesara o reprogramare a iesirii anuale la schi in Austria in luna martie cand se pot parcurge mai usor si intr-o anumita masura mai sigur, multe trasee frumoase de schi de tura in zona. Traseele merg de la rute simple de acces la cabana pe drumuri forestiere si urcari legere pe ghetar sau urcari scurte pe varfuri din apropiere, pana la trasee de lungi sau dificile din punct de vedere tehnic. Sunt sigura ca nu nmai in Ötztal ci si in alte zone turistice din Austria (Zillertal, Silvretta, Stubai, Sellrain etc) exista potential pentru o asemenea vacanta.

Pentru ca povestea e mult prea lunga va urma o serie de cinci jurnale :

- Mittlere Guslarspitze si alte ture in jurul cabanei Hochjochhospiz

- Hochvernagtspitze si alte ture in jurul cabanei Vernagthütte

- Similaun (3606 m)

- Muntii, o pasiune neinteleasa (expozitie Innsbruck)

- Regensburg 

Citeste mai departe...

Tura foto in Harz

Un jurnal preluat integral de pe blogul lui Radu

Dupa ce o iarna intreaga Harz-ul nu a avut zapada suficienta pentru schi de tura, iata ca in mod neasteptat la sfarsit de martie s-a imbracat din nou muntele in zapada, speram noi ca pentru ultima data pe anul aceasta. Toata iarna am sperat sa ajungem cu schiurile de tura in zona, dar de fiecare data am fost descurajati de vremea mohorata, fie de faptul ca zapada insuficienta pentru a nu-ti distruge schiurile si pieile.

Dar iata ca iarna persista in partea de nord a Germaniei, si dupa o saptamana cu temperaturi de mijloc de ianuarie iata-ne in drum spre Harz, la o tura de o zi. Traseul nu a fost extrem de spectaculos, pentru ca falnicii munti nu sunt decat niste dealuri care urca pana putin peste 1100 de metri, dar totusi in weekend-ul care a trecut a fost totusi interesant datorita jucariilor noi pe care le-am avut, respectiv de un Canon 6D impreuna cu un 70-300 F/4-5.6 L imprumutate de la locul in care munceste Mike acum. Astfel incat am avut si eu ocazia pentru prima data sa ma joc cu un full-frame, care a fost interesant de manuit. Mike a glumit ca a fost mai mult o tura foto decat o tura de schi de tura, dar totusi pana la sfarsitul zile s-au strans aproape 30 de kilometri cu peste 1300m diferenta de nivel, destul de respectabil pentru dealurile prin care am fost.

Chiar daca obiectivul nu a fost cel mai potrivit pentru o tura de munte, sau pentru peisaje (cred ca e mai degraba un obiectiv extrem de potrivit pentru a poza pasarele sau animalute), a fost o senzatie interesanta de a tine in mana un setup de 3000e. Si era foarte interesanta trecerea la vechiul D40x in momentul in care voiam sa fac poze mai wide, D40x simtindu-se in mana ca un aparat de jucarie facut pe undeva pe vapor.

Ca si comparatie am fost extrem de uimit de dynamic range-ul pe care il are Canon-ul, au fost extrem de multe cadre/situatii care cu D40x nu ar fi fost posibile sau ar fi rezultat in umbre intunecate sau un zone arse. Asta pe langa vrajitoria care iti permite sa faci poze foarte utilizabile pana la ISO 6400, sau prin extensie de iso pana  102800. Nu am inteles in schimb ce sa fac cu toate butonasele pe care le are, sau mai bine zis cum pot sa le folosesc in mod ergonomic, dar am reusit sa-mi configurez un setup utilizabil destul de repede, cu toate setarile cu care eram obisnuit sa le am la indemana si la D40x. In schimb am fost limitat la folosirea jpeg-urilor, soft-ul pe care il folosesc pentru editat poze neavand deocamdata suport pentru 6D.

De placut chiar mi-a placut, si sper ca in primavara asta sa ma mai joc si cu alte aparate si mai ales cu alte obiective care au preturi cel putin piperate pentru non-profesionisti, astfel incat de-abia astept sa ma joc cu 24-70 F/2.8 L, 85mm F/1.2, 5d mark III si alte variante. Sunt curios nu atat de aparate, cat de mult de toate obiectivele cu sticla L. Cert e ca trebuie sa schimb si eu aparatul care e destul de invechit, si dupa cum mi s-a parut setup-ul de la Canon pe care l-am testat in weekend as fi tentat sa renunt si la Nikon, desi sunt destul de convins in aceasi gama de pret diferentele sunt infime.

Revenind in schimb la tura, a fost una din cele mai friguroase ture de anul acesta, mai friguroasa decat multe ture din ianuarie si din februarie, astfel incat mai ales pe partea de coborare am dardait de frig in ultimul hal. Toate acestea combinate cu un vant destul de crancen sus pe Brocken, mi-au cam taiat elanul fotografic in partea a doua a turei. Cred ca pe sus pe Brocken temperatura era pe undeva pe la -15 grade, cu vant cam de 50km/h. Ca punct de plecare am ales de data aceasta Ilsengard, si dupa ceva rataciri prin increngatura de poteci si drumuri forestiere din zona am ajuns in cele din urma pe Brocken, de unde am coborat pe alta varianta mai abrupta dar nu foarte schiabila pana in Ilsenburg, un track mai detaliat al zonei fiind aici.

Un pic mai multe poze aici.

Citeste mai departe...

Piatra Mica intregeste gasca mare

Jurnalul Claudiei

Citeam astazi intr-o pauza prelungita un jurnal uitat prin cotloanele amintirilor, scris in 2006 dupa o tura in Retezat. Citeam si ma minunam caci pe vremea aceea scriam frumos, cu figuri de stil ce au ajuns sa ma suprinda astazi. Anii au construit pana la urma o Mike ceva mai pragmatica, metaforele nu mai ies asa de usor de sub degete, insa am ajuns sa scriu cu maxima sinceritate.

Acum 6 ani eram indragostita de munte si de Radu si cautam libertatea, cautam aventura. Am mers mereu mai departe, am tintit mereu mai sus, ca pana la urma sa incep sa inteleg. Cercul incepe usor, usor sa se inchida si simt ca trec din nou prin punctul initial, acolo unde au inceput toate, acum insa mai matura, mai ponderata, mai echilibrata.

Pe cand eram liceean si imi ocupam weekendurile cu antrenamente de arte martiale, imi plimbam deseori privirea peste imaginile din sala de antenament cu mari maestrii/ fondatorii unor stiluri importante si citind cateva cuvinte despre ei/sau spuse de ei, eram suprinsa de cat echilibru si cata intelegere pentru sport/arta/filozofie de viata, pentru semeni si pentru propriul lor eu, dovedeau oamenii aceia. Atunci nu intelegeam caci drumul meu nu urca doar pe verticala, caci pe atunci parea ca nu va avea niciun obstacol...Cat ma inselam...

In vara lui 2012 m-am apucat mai serios de gatit si odata cu asta am invatat ca viata e precum o prajitura. Are nevoie de toate ingredientele din reteta  in cantitatile precise, pentru a reusi.

Distanta in timp si spatiu m-a facut sa inteleg multe lucruri si acum lucrez de zor la rafinarea retetei prajiturii mele amestecand un praf de aventura, o cana de "acasa", o sticla mare (de Stroh) plina de prieteni, doua familii, o cescuta de profesie si munte cat curpinde. Ma documentez, devin o bucatareasa mai buna, astfel incat, atunci cand va veni vremea sa incerc reteta, sa nu dau gres si sa iasa din prima.

Stiu ca reteta e buna caci am facut un preview acum de sarbatori. Am strans toate ingredientele la gramada si cred ca pana la urma se vor lega unele cu altele. Cheia e una singura. Ingrediente simple dar de calitate.

- Familii in sanul carora se te simti din nou copil

- Un traseu simplu si nepretentios intr-un munte frumos

- Prieteni, multi, putini, cati sunt, dar buni sa fie.

Stiu de ani de zile ca ai mei prieteni sunt atat de buni ca te lingi pe degete dupa ei si inca inainte de "ateriza" vineri seara la Vali, presimteam ca tura din Buila careia tot eu ii dadusem glas, se va schimba dupa noile coordonate caci telul cel mai de pret era sa fim impreuna. Asa ca tacit, am ajuns sa mancam bine, sa bem bine, sa filozofam cu spor, sa ne intindem pe o noapte intreaga-noaptea carnatilor fantezie si sa ne dam loviti apoi, ca sa avem un motiv aparent pentru a schimba tura la ceva mai flexibil, in care sa ne strangem insa cat mai multi.

Si am iesit destui la socoteala, cand ne-am numarat pe Varful Piatra Mica

Citeste mai departe...

Dementa de toamna- Bielatal

Toamna asta e betie. Copacul din fata ferestrei imi spune in schimb ca e nebunie. In fiecare dimineata il vad intr-o lumina diferita, il complimentez pentru vesmintele alese, iar el pleaca ochii rusinat si lasa sa ii cada 2 frunze ce aluneca in aer precum 2 lacrimi.

Pentru ochii nostri profani tot ce se intampla acum pe strazile si in padurile Berlinului este o desfatare a simturilor si privirile alearga prin copaci, fereastrele sufletului se deschid, mari si avide, sa lase sa intre focul, lumina, caldura, sa stranga rezerve pentru la iarna. Si totusi ne imbatam cu moarte. Admiram zilnic moartea si nu ne vine sa credem ca in ea se poate ascunde atata frumusete. O frumusete bolnava, precum o fetiscana aprinsa de febra, scuturata de frisoane, cu obrajii rosii, buze palide, frunte sidefie si ochii impaienjeniti. 

Toamna e o vrajitoare. Impietreste oamenii ce privesc siderati incendiul din fata ochilor, zbuciumul naturii, strigatele de jale, cuprinsi de admiratie dar incapabili de a face vre-un pas. Pur si simplu priponiti locului si muti de admiratie. Stane de piatra in mijlocul unui vulcan. Asa aratau si turnurile de gresie din Bielatal atunci cand ne-am intalnit cu ele, intr-o sambata calduroasa de octombrie.

Bielatal in flacari

Suntem pentru a doua oara in Bielatal, stim relieful, stim cu ce se mananca, asa ca venim pusi pe treaba. Nu ne inhamam la fapt de vitejie caci stim ca e nevoie de putin (re)acomodare, asa ca ne gasim o zona mai linistita (Ottostein) si urcam 3 trasee de gradul III, marcate ca fiind frumoase in ghidul nostru de catarare:

- Südostweg/ Ruta sud-estica (III)

- Neuer Südostweg / Ruta noua sud-estica (III)

- Neuer Weg / Ruta noua (III) in Grosser Mühlenwächter

Apoi am trecut la traseele de gradul IV si am catarat doua rute foarte frumoase in Daxenstein:

- Ostriss/ Fisura de est (IV)

- Löschnerwand (IV).

A doua zi dimineata am profitat de faptul ca ne-am miscat mai rapid dormind cu cortul aproape de faleze si nemaitrebuind sa stam la coada intr-o localitate (Prina), curpinsa de vesnice lucrari, in care se formeaza un blocaj lung de 2 km, ce mai adauga 30 de minute calatoriei si am intrat in 3 trasee de gradul V pe scara locala (IV+ UIAA) pe care pusesem ochii inca de data trecuta.

Ele se gasesc in Chinesiche Turm, o coloana foarte estetica, subtire si zvelta, strabatuta de 2 fisuri mari pe care merg 2 trasee de gradul V marcate ca fiind foarte frumoase. Catararea este mult mai sustinuta, presupune o buna tehnica de picioare si o foarte buna pozitionare pentru capul de coarda care trebuie sa gaseasca locuri potrivite pentru a monta asigurarile, sa isi calculeze fiecare pas, si sa nu riste nimic:

- Alter Weg/ Traseul clasic (V)

- Schulterriss/ Fisura umarului (V)

Ca sa incheiem ziua de catarat, am bifat o alta restanta, in Grosse Herkulessäule (Mare coloana a lui Hercules)  unde am catarat traseul clasic (Alter Weg), tot de gradul V.

Turnurile in care cel mai usor traseu este de V, sunt mult mai putin frecventate si in caietelul de pe varf, gasesti inscrise maxim 3-4 echipe/zi , fata de turnurile cu trasee de grade mai mici, unde este efectiv coada. Radu a vorbit mai pe larg despre catararea in zona si merita sa aruncati un ochi pe RT-ul sau, deoarece experientele ca si cap de coarda sunt cu siguranta mult mai interesante, iar trairile mai complexe, putand sa redea mai bine specificul locului.

Radu, cap de coarda, are onoare de a scrie ceva in carticelele de pe varf

Totusi nu va imaginati ca toti oamenii de acolo se catara doar pe trasee usoare. Sunt suficienti cataratori din Pirna si Dresden care vin regulat aici (in zilele de vara pot sa vina chiar si seara dupa program) si catara trasee grele intr-un mod foarte natural, legand miscarile cu atat simplitate si rezultand un flux continuu de materie ce zvacneste in sus, se pozitioneaza, isi schimba centrul de greutate, totul intr-o maniera cursiva, de parca ar fi un dans pe verticala.

Noi insa nu cred sa ajungem la asa performante in ocazionalele vizite prin Bielatal si multumiti cu ce am catarat pana acum, cu umbra alergandu-ne, am decis sa mai lasam degetele sa respire, am incaltat adidasii de alergat si am pornit sa scoatem frigul din oase cu o tura de alergat. Dar in primul rand vroiam sa vedem padurea, sa admiram toamna cu cerul albastru, ascunsi sub umbrela galbena si perforata a copacilor, sa ne cataram pe stanci in diverse puncte de belvedere si sa ne lasam privirea sa ne alunece in departari, bucurandu-ne ca traim intr-o tara cu 4 anotimpuri, si avem atat diversitate in natura.

Bielaausicht

Privind de la fereastra

Alergarea a fost extrem de reusita, poteca superba si am incheiat ziua cu o poza asortata (3 x Hercules):

Tricoul de la Marathon Hercules 2011, cu bandana de la Hercules 2012
 si cu coloanele lui
Hercules in fundal

Si ca sa inchei jurnalul simetric, va las cu o poezie asortata anotimpului:

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-ațâță
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază

ce vine-n goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara -
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamna.

Lucian Blaga, Amurg de toamna

Citeste mai departe...

Hoinarind cu Hoinarii prin Dachstein

Postul de 2 luni si jumatate s-a incheiat in sfarsit, vinerea trecuta, cand o doamna draguta de la biblioteca Clubului Alpin German (filiala Berlin) mi-a pus in brate cartile cerute: Wilder Kaiser si Dachstein.  M-am uitat prin ambele ghiduri de catarare, am ramas vrajita de fotografiile cu pereti de sute de metri, cu linii clare, stanca curata si schite bine facute si cum nu stiam ce sa aleg, am intrebat cu jumatate de gura daca le pot lua pe amandoua. Mi s-a spus ca da si mi-a dat termen de retur  o luna de zile, asa ca ma grabesc spre iesire ca sa nu se razgandeasca.

Mergem la munte, nu stiu exact unde dar sigur la catarat, prea imi fac cu ochii schitele si imaginile din carti. Cand ajung acasa ma lamureste Radu- mergem in Dachstein. Habar nu am unde vine asta pe harta Austriei insa ceea ce imi spune Radu suna bine: treking, alergare, catarare, via ferrata, ghetar, Hallstat, un orasel aflat in patrimoniul Unesco si 3 Hoinari.

Hallstatt ai zis? Abia acum incep sa ma localizez pe harta si imi apar in minte o serie de articole recent citite pe lumeamare.ro, tocmai despre Hallstatt. Gand la gand cu bucurie!

Hoinari ai mai zis? Excelent! In sfarsit fete cunoscute cu care sa mai schimbi o vorba, de la care sa mai auzi niste povesti.

Pacat ca intre Berlin si Dachstein se interpun 800 kilometrii. Ingredientele condusului noaptea vor ramane mereu aceleasi: drumuri drepte, marcaje albe, lumini, faruri, viteza constanta. In lunile ce vor urma vom strabate probabil de mai multe ori Germania de la nord la sud si nu cred sa vedem prea mult in jur caci noaptea se asterne devreme si e tare lunga.

Oricat ne straduim, stilul nostru de sofat batraneste nu ne lasa sa ajungem la celalalt capat al tarii, astfel incat ne oprim pe undeva inainte de Munnich pentru somn si scaunul de la Logan devine cel mai confortabil pat. Cum si Hoinarii vin tocmai din Romania, nici ei nu se anunta prea matinali, nici noi nu ne grabim caci prognoza ce anunta ploaie de dimineata, s-a si adeverit. In plus, dupa ce trecem de Salzburg, drumul gasit de GPS e chiar frumos si lacurile se insira unele dupa altele, iar muntii parca fac intrecere: eu sunt mai mare, eu sunt mai frumos, eu sunt mai stancos, alege-ma pe mine, pe mine, pe mine...

Ei, dar stati dragilor ca e timp pentru fiecare dintre voi. Momentan, avem intalnire acolo pe malul lacului Hallstaetter See. 

Il admir si nu imi vine sa cred ca asta e lac. Cred ca la mijloc e o vraja caci ceea ce vad pare o acuarela desenata pe un glob de sticla. Nicio miscare, niciun val, absolut nimic nu tublura suprafata perfecta. O culoare fara cusur, fara reflexe albastre sau verzui, doar apa densa si probabil adanca, in care se varsa muntii sau din care izbucnesc la verticala varfuri. Cine mai stie ce a fost mai intai, apa sau piatra?

Lacul e strans ca intr-o menghina in aceasta caldare si oriunde ne rotim privirile se inalta munti. Potecile lor ne sunt straine, pasul nostru nu cunoaste calcarul ori grohotisul de aici, dar sufletul ne este acasa si gandul ne e aventura. Hoinarii au fost inspirati si au si harta, asa ca Radu dupa ce consulta un panou turistic si defineste un target, arunca o privire pe harta, stie deja unde incepe traseul si ne pune pe toti in miscare. Cum vrem sa tratam oboseala, rutina si anchilozarea sofatului cu ceva miscare, nu suntem porniti pe fapte de vitejie si gura merge cel putin la fel de bine ca picioarele, asa ca Ana saraca nu mai are loc de noi si alege sa stea cuminte si sa se faca mica, mica sub paturica. Stie ea ca se va razbuna mai tarziu intre 4 ochi cu Elena. 

Hoinarii, de acum in formatie completa de 3

Urcam pe o poteca ocolitoare spre statia intermediara a telecabinei, mergem cot la cot cu inserarea si cu ceata si razbim abia pana la 1500 m altitudine. Aici gasim ceva cabanute, acum inchise, gasim un inscris din care reiese ca partia de fata are 11 km lungime si ca ar fi cea mai lunga partie din Austria (asupra acestui fapt trebuie sa ne mai documentam) si Hoinarii, acum parinti responsabili, fac cale intoarsa caci noaptea vine cu pasi repezi. Eu si Radu mai alergam putin in sus si apoi ne intoarcem si noi, coborand cea mai mare parte a drumului pe sau pe langa partie si ne reintalnim cu totii abia aproape de masini, pe asfalt. Incheiem ziua la caldura, savurand una sau mai multe beri ce ne trimit repede la culcare.

Pentru duminica avem planuri mari. Vrem sa vedem cum arata cu adevarat muntii astia, pentru ca ieri nu am avut timp decat sa le batem la usa. Stim padurea, dar vrem sa ajungem la stanca si de ce nu, poate chiar la zapada. Si totul se aliniaza, soarele ne face cadou o zi aproape varatica dar pastreaza pentru noi cerul azuriu de toamna la care asorteaza primele frunze galbene. Noi urcam usurel din Hallstatt, initial pe un drum forestier si apoi pe o poteca ce serupuieste indelung, caci intre noi si cabana de la 1884 m altitudine, e o respectabila diferenta de nivel de 1400 m.

Traseul nostru: Hallstat- Wiesberghaus-Simonyhutte-
Hoher Trog-Wiesberghaus-Hallstat

Si astazi ne bucuram de munte in 5, dar Ana a inceput sa ne invete jocul si din cand in cand isi cere drepturile... Atentie, afectiune, libertate de miscare, umbra, mancarica buna, scutec curat. Ce numai noi sa avem pretentii de la ea sa stea cuminte? Trebuie sa dea si mami si tati ceva la schimb.

Drumul pana la Wiesberghaus (1884 m) se desfasoara mare parte prin padure si abia putin inainte de cabana se mai deschid putin perspectivele. 

Deasupra funicularului cu care erau transportate alimentele la cabana

Citeste mai departe...

1 an de la BCB

Radu m-a rugat acum o saptamana sa scriu un scurt articol despre concediul de anul trecut, pe care il scot la iveala fix astazi, cand se face 1 an de la inceputul calatoriei.

It's all upstairs...it's all in the mind (Goran Kropp)

2500 kilometri, 4807 metri, 5 tari, 29 de zile sunt coordonatele unei idei aparuta cu 2 ani inainte care a avut nevoie de timp ca sa prinda radacini in constiinta noastra si mai apoi sa infloreasca precum o margareta.

Am plecat din Romania, pe cand margaretele erau in floare, doar noi doi, calare pe 2 bividii. Unul negru si elegant precum un armasar, altul- un fel de struto-camila, galbena, buna la toate. Noi doi, bicicletele pe care ni le-am facut frati de cruce cum faceau fetii-frumosi in basme cu caii lor cei nazdravani si ...cortul.

Planul? L-am facut de atatea ori, l-am corectat, l-am analizat, l-am schimbat-incat pana la urma l-am lasat acasa. Vroiam doar sa mergem, sa descoperim, sa ne descoperim.

Am inceput cu campiile nesfarsite ale Ungariei. Ne era putin frica de ele. Poate de intinderea stepei, poate de soarele si caldura ucigatoare pe care ne asteptam sa o gasim pe drum. Dar toate sunt doar demonii nostri de acasa. Trebuie sa faci pasul peste prag, sa inchizi usa in urma si sa lasi demonii la usa. S-ar putea sa te suprinda ceea ce gasesti- o tara cu drumuri laturalnice linistite, cu terenuri lucrate, baloti proaspat stransi, palcuri de paduri, vant si temperaturi optime pentru biciclit mici orase interesante. Kindle-ul stie intotdeauna cate ceva despre locurile prin care trecem dar nu stie niciodata unde vom campa. Din fericire Ungaria nu duce lipsa de locuri salbatice si wild-campingul se preteaza de minune.

Peisajul este completat dupa primele 3 zile si cu multi cicloturisti, si cu piste de bicicleta pentru ca am ajuns in partea de nord a Lacului Balaton, iar intreg lacul este inconjurat de un traseu de cicloturism pretabil pentru 2-3 zile.

Atmosfera se linisteste din nou odata ce lasam lacul cel mare in spate, drumurile capata pe alocuri variatiuni gen “Mongolia style” caci se lucreaza intens si noi mergem tot mai spre munte. Intai doar paduri nesfarsite, apoi cateva dealuri la granita dintre Ungaria si Slovenia si apoi munte.

Granita dintre cele 2 tari am trecut-o prin lanul de porumb ce despartea 2 sate, din tari diferite dar infratite parca de zeci de ani.Parca si numele lor in ungureste dovedeste asta:

Gaborjanhaza si Gonterhaza.

Slovenia pare mult mai aranjata si mai dichisita decat vecina ei, se vede ca parca tot mergem spre vest. Trecem si prin Maribor, oras ce acum in 2012 este Capitala Europeana a Culturii si facem cunostinta cu Drava. Cu care aveam sa ne si imprietenim pentru ca de acum, multe zile la rand o vom lasa sa ne conduca. Vom merge din aval in amonte, pe malul ei, ii vom descoperi secretele, vom merge pe firul vietii unei ape. Asta nu am mai facut niciodata. Viata noastra merge intotdeauna de la mic la mare. Intotdeauna mai mare, tot mai mare in tot ce facem, in tot ce visam, in tot ce ne dorim. Dar poate ca nu intotdeauna mai mare este si mai bine. Acum mergem spre mai mic. Sau spre mai sus, caci Drava izvoreste din munti si noi la ei vrem sa ajungem. La esenta. Drava este o apa prietenoasa cu cicloturistii si se lasa lesne descoperita gratie unei piste lungi de 366 km (Drauradweg) ce merge cand pe un mal, cand pe altul. Incepe in Maribor (Slovenia) strabate sudul Austriei si intra putin in Italia.

In prima seara petrecuta in Austria ne dam seama ce inseamna mondializare caci iata gatim la primus paste unguresti, cu branza slovena, pe care le mancam intr-o tara vorbitoare de limba germana.

4 zile am ramas prin munti. A fost greu sa mergem la deal, tot la deal, pe cand toti turistii de weekend se scurgeau la vale, tot la vale, urmand ca mai apoi sa isi parcheze bicicletele in tren. Dar era racoare, era aer curat, eram departe de aglomeratie, schimbam paduri cu pajisti,pajisti cu pasuni,pasuni cu fanete toate ascunse intre mici localitati cu case cochete.

Noi urcam si la fel faceau si muntii din jurul nostru. Acum muntii au iesit din anonimat chiar si pentru noi-se numesc Dolomiti si la un moment dat suntem la 30-40 km de Cortina d'Ampezzo. Acum inteleg cat de fain ar fi sa poti sa hoinaresti liber pe bicicleta-chiar si prin Europa, sa ajungi aici, sa petreci 3-4 zile pe superbele trasee de Via Ferrata din Dolomiti, iar apoi sa pleci mai departe. Dar noi nu avem decat 29 de zile si vrem sa ajungem la muntele cel mare. Si alb.

Pe nesmitite pista pe malul Dravei se termina dar este continuata natural cu Pustalweg sau Val di Pusteria (caci suntem de acum in Italia) ce ne va cobori in campie. Parcursul nostru prin Italia descrie un mare L caci initial coboram spre sud, spre Trento, schimband muntii cu plantatile de vita de vie, cu solurile nisipoase si cu un vant cald ce bate mereu din fata, ca mai apoi sa ne orientam spre vest, spre Bergamo.

Italia ne-a depasit asteptarile prin diversitatea peisajelor. Munti inalti in nord, uscaciune in campie, orase cu istorie si zona lacurilor: Lago di Garda,Lecco, Como, Varese. Toate niste mici comori ce aveau sa preceada marea comoara-Valea Aostei.

Visam deja de zile bune, pe cand stateam intinsi in cort, tanspirati, murdari, lipiciosi si partial terorizati de anumite portiuni de drum cu trafic infernal, bazaiti la cap de hoarde infometate de tantari, cum toate vor fi amintire odata ce vom ajunge din nou la munte.

Astfel nimic nu ni s-a parut greu sau urat. Nici ceata ce inconjura muntii din toate partile, nici drumul comun cu masinile, nici urcarea nesfarsita pana in Courmayeur, nici ploia rece, nici impinsul bicicletei pe ultimii 2-3 kilometrii spre campingul Monte Bianco “La Sorgente”. Am ajuns acolo si am fost repede catalogati ca si “Bikers” asa ca planurile noastre privitoare la Mont Blanc au fost privite cu o mare doza de retinere, mai ales de catre ghidul de langa noi, care oricat a inspectat echipamentul scos din coburi si intins pe tot locul ce ni se cuvenea, nu a gasit nici urma de materiale atat de necesare unei ascensiuni pe varf.

Deci cum puteam sa ne transformam din Bikers in Climbers, precum Cenusareasa in printesa? Caci ceea ce eram pana la urma nici noi nu stiam. Kit-ul de transformare a venit int-o cutie mare si grea de carton, ce aproape se dezintegra dupa ce a calatorit din Romania pana la granita cu Franta si acum inarmati cu cele trebuincioase am plecat sa vorbim cu propietarul campingului pentru o rezervare la Refugiul Gonella caci vroiam sa urcam pe Mont Blanc, pe ruta claisca italiana.

La Gonella nu mai erau locuri, noi eram in urma cu planul, asa ca am plecat totusi mizand pe locurile din Bivuacul de iarna. Drumul nu a fost greu dar a fost lung. Morena ne-a erodat nervii si rabdarea astfel incat portiunea de Via Ferrata inainte de refugiu a mai dat ceva diversitate si culoare traseului de apropiere. Eram la 3071 de metri, stateam pe terasa metalica, noi si o multime de alte echipe si priveam cu ultimele gene de lumina spectacolul marilor varfuri. Si mai ales auzeam. Zgomotele ghetarului, bufnete infundate, caderi surde de bolovani ce curgeau cu viteza pe valcele laterale. Ramasa fara grai ma gandeam la imaginea blanda a Mont Blancului din 2007 si o comparam cu aspectul imbufnat de acum. Oare acum o sa ma placa...Oare o sa ma lase sa imi incerc puterile?

In aceeasi seara la ora 23.30 plecam a doua echipa spre varf. Este o noapte alba, senina si calda. Plecam cu un minim de bagaj, cu coltarii in picioare si pioletul in mana chiar daca primele 20 de minute sunt pe o poteca cu pietris si pamant. Cand ajungem pe ghetar ne legam in coarda. Pe masura ce urcam in spatele nostru se insira luminitele. Sa tot fie cam 30 de oameni ce au plecat in noaptea asta spre varf, destul de multi avand in vedere ca ruta italiana este libera de regula.

Noi cei 30 ramanem insa muti atunci cand intalnim ruta franceza...Ne simteam ca in batalia de la Termopile...De 10 ori mai multi oameni veneau de pe ruta franceza. Un sir de lumini nesfarsite ce semana cu o instalatie de Craciun, montata pe un brad piramidal.

Si Mont Blancul, scaldat in lumina rasaritului spunea ca ne va primi pe toti. Pe noi ne-a primit, i-am multumit si am lasat locul si altora. Drumul de coborare a fost la fel de lung si la fel de greu, initial prin zapada inmuiata de pe creasta, apoi prin iadul alb si incins al ghetarului.

Intr-un maraton de 24 de ore am coborat pana inapoi in camping in aceeasi zi caci vraja de Climbers se desfacea la rasarit si in 2 zile ne-am vazut iar Bikers. Mai aveam 7 zile pentru drumul de intoarcere si dupa un popas de refacere intre prieteni si o zi petrecuta pe tren, in Italia, ne gaseam iata din nou la granita cu Austria- in Brenner. De data asta am trisat si am urcat cu trenul pana in varf, ca sa ne putem bucura de o coborare lunga pana in Innsbruck, unde ajungem pe 15 August, de Sfanta Maria. E usor de tinut minte, caci totul era inchis cu exceptia Oficiului de Informare Turistica si a unui supermaket de la gara. Totusi aflam informatii pretioase despre Inntalradweg- o ruta ciclabila pe malul Innului. Si cum Innul se varsa in Dunare planul e simplu. Mai intai pe malul Innului, apoi pe Euro Velo 6 cat de mult se poate.

Bineinteles ca pista de pe malul Innului ne-a placut mult mai mult decat cea de pe malul Dunarii. Poate pentru ca era mai la munte, poate pentru ca era mai libera, poate ca alterna niste peisaje frumoase si ne purta cand prin Germania, cand prin Austria.

Zilele s-au scurs pe negandite, si inevitabil ora intoarcerii ne-a prins din urma, pe undeva prin Ybbs, la 100 km de Viena. O alta zi pe trenuri, o zi in care sa meditam la tot ce am descoperit in concediul acesta,la locurile prin care am trecut, la noi, la lumea in care traim. Nu a fost nici pe departe totul roz si totul usor. A fost uneori greu, alteori dureros, a fost nevoie de dragoste, de intelegere, de ajutor, de un om cu care sa imparti frumosul si uratul. 

Daca am pleca din nou?

Maine!

“Twenty years from now you will be more disappointed by the things you didn’t do than by the ones you did do. So throw off the bowlines, sail away from the safe harbor. Catch the trade winds in your sails. Explore. Dream. Discover.” –Mark Twain

Povestea lui Radu este aici. 

Citeste mai departe...

Zilele fluturilor albastri

Se anuntau 3 zile libere asa ca si noi precum fluturii am prins aripi si am zburat mai departe de Valea Prahovei. Aveam in plan o tura de cicloturism destul de curajoasa din care stiam oarecum ca nu o sa putem face decat parti din ea caci era prea  greu sa bifezi atatea obiective:

- 2x alergare in Bucegi

- Racos, Homorod, Rupea, Viscri, Mesendorf (obiective naturale+ biserici evanghelice fortificate)

- Cheile Varghisului

- Tusnad (pentru Lacul Sfanta Ana).

Pusi pe harta erau multi kilometrii si asa cum  vom  vedea destul de multi pe drumui neasfaltate, ce cu coburile pline si in miez de zi numai cu spor nu mergeau. Dar ne-am bucurat de fiecare moment fara sa fim presati de timp si asta cred ca ne-a incantat cel mai mult.

Pana la urma a iesit o tura de si pentru suflet

Sambata dimineata cadem rapusi de somn in Ploiesti si dormim in parcarea unei benzinarii cam o ora si jumatate pana ne descopera soarele. Apoi ne oprim in Brasov pentru o scurta alergare caci in Valea Prahovei erau ceva nori amenintatori, iar la Azuga picura.

Astfel alergam o parte din semimaratonul CPNT de la Brasov (pe alocuri modificat):

Brasov- Treptele lui Gabony -Tampa -Saua Tampa-intesectie cu TA ce urca din Valea Cetatii (TG)- TA (pana la interscetia cu BA)- Poiana Stechil (BA)- Fantanita Dreptatii-Brasov (CA)

Ne delectam pentru inceput cu treptele lui Gabony ce ne conduc pana pe Tampa. Pe drum ne intalnim cu Marian Anghel, iesit la o scurta plimbare cu Toma. Cand ajungem sus pe Tampa incerc sa imi aduc aminte daca am mai fost vreodata pe aici. Stam la Belvedere, admiram Brasovul si muntii din jur. 

Perspectiva asupra Brasovului de la bancuta de pe treptele lui Gabony

Stim amandoi ca sufletul nostru poate sa prinda usor radacini in acest oras atat de aproape de modul nostru de a fi. E un strop de civilizatie, o picatura mai mare de natura, e un loc unde ne-am simti liberi. Si fluturii albastri trebuie sa zboare, nu?

Citeste mai departe...

1 mai 2012-Isverna- Dolce far niente

Sambata

Plecam la Isverna fara niciun plan. Isverna nici nu era o destinatie la care sa ne fi gandit. Doream o tura de cicloturism si aveam destinatii din care sa alegem. Dar pana la urma din cauza unui gat intepenit am ales un weekend de relaxare, cu tot confortul. Plecam boiereste la ora 13.00 din Bucuresti. Eu si Radu eram tare curiosi sa vedem cum arata Isverna cea de dincolo de munte. Mehedinti ne-a fost drag din prima si pe masura ce am descoperit noi poteci l-am indragit si mai tare. Dar orizontul nostru se limita la traseele cu plecare din Valea Cernei, si pasii nu au coborat niciodata pe partea cealalta, in Isverna napadita de mister. La inceput ma cam dadeam de ceasul mortii caci nu stiam decat de crucea rosie ce cobora din Crovul Mare in Isverna, si mi se parea ca nu prea aveam ce face in zona, dar m-am consolat repede cu potentialul dealurilor din jur ce asteptau sa fie descoperite (a se citi prin care sa ma ratacesc in voie). Tragem la conacul lui Matei din Isverna.

                         

Imi aduc aminte ca din jurnalele sale am aflat prima data despre lumea crovurilor, despre campuri de lapiezuri, poteci intortocheate pe care te poti lesne rataci de nu le stii rostul.

Casa ne primeste goala si linistita si noi ne asternem pe gazonul intretinut de Dumnezeu la o masa de seara, campeneasca cu legume, branza de la localnici (cinste lui Radu) si lapte cald, proaspat muls. Laptele proaspat muls redesteapta gustul copilariei pe papilele gustative si beau cu nesat ca in zilele de vara de la tara.

Eram 6, era racoare, un vag miros de liliac parfuma atmosfera si in spate aveam o casa batraneasca cu un pat ce ne astepta.

It’s all about perfect moments.

Duminica

Pana si somnul a fost de vacanta, astfel incat soarele era deja hat-sus cand ne induram sa iesim la alergat. Aveam in plan sa alerg 2 ore pe ceas: 1 h 15 in sus si 45 de minute in jos, si hotarasem sa explorez drumul spre Beletina, marcat cu TA si proaspat descoperit. Dar numai ce ajung deasupra satului si ma loveste caldura in cap. Soarele arde, umbra ioc, elanul scade vertiginos. Curiozitatea ma mana sa parasesc poteca spre Beletina si sa tin drumul clar ce urca in sus. E prea clar, usor pietros si vreau sa vad unde duce. Partea buna la alergat e ca distanta se acopera rapid si iti permiti sa faci mici ocoluri fara sa iesi prea mult din schema. Drumul in schimb nu e prea prietenos, nu se poate alerga pe el la deal si nu e nici pic de umbra. Ma opresc din cand in cand la umbra anemica a unui arbust si imi fac curaj sa merg mai departe. Pana la urma drumul asta neprimitor se transforma brusc intr-o poteca de pamant si eu ma trezesc in amfiteatrul de care zicea Laviniu ieri si care apare si pe harta lui Leo. Si aici e frumos. Pereti si grohotisuri ce se pravalesc peste mine de pe o laterala. Iarba verde, poteca placuta de pamant, muzica buna in urechi si mai ales copaci infloriti. Aici si doar aici, primavara e putin intarziata si locul e gol acum, e doar al meu. Hoinaresc in sus si in jos, ajung la o casa putin darapanata, alerg printre capite, gasesc o alta poteca ce se pierde usor, usor in vegetatie dar pana la urma ma intorc la copacii mei. Meri, ciresi, corcodusi, ce se scutura intr-o ploaie de petale. Aici ninge cu alb si roz si stau si imi imaginez locul in lumina blanda a apusului. Cobor implinita, cu mica mea comoara in suflet si ajung repede la bifurcatia cu TA, desi drumul nu a fost neaparat placut. Acolo cand vad poiana imensa din fata, plina de soare, ma aciuez la umbra si stau sa ma racoresc, apoi multumita in suflet (dar nu neaparat si fizic) de mica mea escapada, dar lovita de vara, ma intorc spasita in sat. Intru pe alta ulita si nu am in gand decat juma de Cola rece.

Pe ulitele satului, un mos ma intreaba a cui nepoata sunt si unde stau, si curand dau de o fantana cu apa mai buna decat cea de la mine din bidon, care e demult clocita, imi ostoiesc setea, decretand ca nu imi mai trebuie Cola, si ma bucur de ultimul kilometru de asfalt prin sat. De ce ma bucur? Pentru ca urmeaza sa ma tolanesc la umbra pe saturate...

Dar pana la urma ii insotesc pe Oamenii Muntilor la Pestera, la Borcea, la Meserie, ce sa mai luam pulsul satului...

De fapt cu plimbarea asta nu facem decat sa ne pregatim pentru masa copioasa de pranz : oua prajite cu o oala de salata verde si cu o branza delicioasa de la vecini: usor sanatos si racoros. 

Pana la masa de seara studiu individual cu cartile in fata, pe burta, sub cap.

Trekker studiaza zelos intr-o bucatarie traditionala

Ne pregatim pentru o a doua masa, cea de seara cu legume, branza si lapte cald proaspat muls...

E tare bine in concediu...

Luni

A doua zi incepe in casa si continua afara pe prispa in aerul rece al diminetii care nu are neaparat rolul de a te trezi. Poate sa functioneze la fel de bine ca somnifer...

Imi place casa asta. De fapt o gasesc de-a dreptul geniala. Asa, mai la marginea satului, cu dealul in spate, cu prispa la inaltime, de pe care poti sa vezi pana departe, varuita in alb, cu steguletele de rugaciune nepaleze, combinate cu un interior impietrit in timp. Cuptorul varuit, 3 patuturi mici de lemn de parca ar fi interiorul unei camere de papusi, poze de pereti cu bunici in port popular si carti adormite sub praf.

Dimineata incepe cautand umbra, ba langa gard, ba sub pom si tot asa. Studiem, citim, departe de drum si agitatie. Poate nu avem musai spor, dar “environmentul” ne place. Dupa o alta masa copioasa cu paste cu quatro fromaggi plecam la plimbare. Mergem sa ne largim orizonturile. Target: Padurea de Liliac si Cheile Balutei.

... Nici nu e rau in concediu.

Lia si Leo pe bicla, noi in masina, pana in localitatea Ponoare. Parcam langa birtul de la Podul lui Dumnezeu (faina asociere). In primul rand imi place numele-podul lui Dumnezeu –e practic un pod natural (cel mai mare din tara si al doilea din Europa, dar singurul pe care se circula)- o arcada (relicva dupa surparea tavanului unei pesteri, pestera Podului). De pod se leaga mai multe legende, asta si pentru ca relieful carstic a zamislit acolo o alta lume, greu de inteles de oamenii locurilor, si care a dat nastere multor povesti. 

De acolo plecam prin sat spre Padurea de Liliac. Drumul e bun, desi orice masina ce trece, starneste la vremea asta calduroasa nori de paf. Mergem pret de 1 km, pana cand pe stanga gasim o mica troita, iar pe dreapta e o fantana. De aici se poate folosi o scurtatura prin padure (incepe pe stanga drumului) ce taie ceva serpentine. Noi alegem insa sa mergem pe drum. 500 m mai sus gasim o bifurcatie: stanga -Padurea de Liliac (800 m), dreapta- Cheile Balutei (1 km).

Plecam intai spre Padurea de Liliac pentru ca drumul intra in padure si umbra ne reda energiile pierdute. Narile incearca sa prinda din zbor mirosul de mov salbatic dar nu gasesc decat miros de verde crud. Cand iesim din padure, intr-o mica sa, nicio tufa de liliac...Ne oprim tristi pe o banca, cu panoul explicativ in spate si cautam explicatii pentru Padurea de liliac disparuta. E ceva liliac mai jos, dar putin, cateva tufe si un miros vag in aer.

Sunt si cativa copaci infloriti dar drumul ne poarta lin prin natura. Peste doar o saptamana o sa fie Sarbatoarea Liliacului, dar nu o sa fie prea mult de cules. Padurea ca padurea, dar locurile imi starnesc fantastice planuri cicloturistice. Mergem dupa GPS in cautarea unei variante de a cobori in Cheile Balutei si dealuri intregi ni se astern in fata.

Cheile Balutei si traseul cicloturistic spre Bala

Paduri, case, asezari, toate unite prin drumuri de bicicleta. O femeie ne lamureste: Delureni, Branzeni, Gardaneasa-atatea denumiri autentic romanesti. Primavara e superb pe aici, toamna trebuie sa fie la fel. Culorile vor da un alt farmec locurilor, dar oamenii vor ramane aceiasi.

Pentru ca omul sfinteste locul. Omul a plantat firele acelea plapande de liliac pe marginea drumului, sustinute de araci, ce cu voia Celui de Sus va da un drum de liliac. Oamenii isi ingroapa mortii in cimitire mici, amplasate in cel mai frumos loc de pe deal. Oamenii ingrijesc (macar cu un var) gutuii ce stau impodobiti cu flori pe marginea drumului. Oamenii muncesc pamantul cu drag, asezat, cu naturalete. Oamenii de aici nu vor multe, si cum nu vor luna dupa cer, viata le pare lina. Gospodaria, curtea, animalele, pomii le sunt o bogatie acceptata cu drag. Pe alocuri mai sunt si ceva contraste-ba un Audi negru, proaspat spalat, langa o casuta, urcat pe un drum de caruta, ba un sat ce are un usor aer de Nepal. Sunt locuri ce acum imi par greu de descris. Asa cum se intampla in cele mai multe cazuri, nu destinatiile sunt ceva deosebit, ci drumul si ceea ce gasesti pe langa. Ne umplem si noi de tihna locului, asa cum mergem agale prin sate, printre gospodarii, si din nou ajungem la vorba de inceput "dolce far niente"...Sincer nu credeam ca e asa de placut sa pierzi vremea si mai ales ca o pot pierde cu atata talent un weekend intreg.

Marti

Cedez propunerii lui Radu si plecam la trekking. Nu vreau sa merg cu Radu tocmai pentru ca ma oftic ca el poate sa alerge si eu nu pot...ca el poate sa descopere locuri si poteci, pe cand in plimbare lucurile nu stau asa de usor. Nu vreau sa merg pentru ca mi-e frica sa nu ma apuc sa alerg, vrajita de locurile in care ajung, de drum, de poteca perfecta, de dorinta efortului si a corpului muncit. Pot sa zic insa ca m-am saturat si de somn si sper ca genunchiul meu sa coopereze. Trebuie sa gasesc o solutie pentru el, si ma oftic ca m-a tradat cand ma aseptam mai putin de la el. Stiu ca imi este greu sa fac unele lucruri cu jumatate de masura si alergatul e unul dintre ele...In curand o sa impart frustrarile cu Claudia si o sa ni le innecam in bere...

Anyway plecam la plimbare cat e inca racoare.

Dimineata, pe racoare, ora-i buna de plimbare

Acum am chef sa imi tarasc mai cu talent picioarele prin poiana lunga de la intrarea in traseu caci inca nu a dat caldura. Mehedintii sunt dementiali acum. Verdele e plin aici, la poale, copacii sunt infloriti, seva si pofta de viata pulseaza in orice floare, copac, in orice om.

Mieii, manjii, viteii gusta prima iarba proaspata, oamenii fac drumuri nesfarsite pe munte cu animalele, e plinatate. Cand va veni vara si se vor usca toate va fi doar caldura torida, dar acum e pofta de mers, e gust si miros la un loc.

Intram in padure, si pe cat intram mai adanc si ne inscriem pe un scoc pietros, pe atat caldura se domoleste. Scocul dureaza si dureaza, apoi iesim intr-un drum ce inconjoara muntele de-a coasta si ne va scoate deasupra unui parau de unde se poate lua si apa.

Pe poetca spre Beletina

Apoi din vorba in vorba iesim in Beletina.

In partea asta de poiana nu am ajuns, e plina de stani, sunt si ceva izvoare si eu sunt cam dezorientata...Unde sunt crovurile, unde e urcarea din Valea Cernei etc? Din fericire sunt cu Radu si ma orienteaza el repede, ba chiar mergem dupa “mirosul fin al lui Radu” pe o latura a poienii unde gasim si marcajul de creasta, BR, refacut.

Pe marcajul nou BR

Asa ca o luam pe acolo, pentru ca drumul prin Crovuri il stim deja. Nu prea arata a marcaj de creasta pentru ca urca si coboara in mod dubios, uneori merge paralel cu vechiul marcaj BR ce se mai vede sporadic,poteca nu e inca formata asa ca il parasim curand,fara pic de regrete, undeva deasupra Poienilor Porcului si balaurim putin, incercand diferite variante care sa ne scoata in poteca descoperita de Radu tura trecuta.

Linii

Luandu-ne portia de balaureala

Pana la urma alegem ceva ce numai poteca nu e, si ma uit la Radu cum zburda printre stanci si ierburi uscate in ai sai pantaloni scurti si adiasi...Eu regret ca nu am chiar bocanci prin aceasta imparatie de pietre arse de soare.

Totusi pierdem constant altitudine si in curand ajungem la poteca mult promisa de Radu, aceea plina de puf pentru genunchiul meu. Cateva casute stau imprastiate pe coasta, despartite de parcele de padure si pasune.

De vis, deasupra satului

Poteca de puf

Pe poteca doua persoane imbracate in haine vaporoase de vara (probabil turisti) au iesit la plimbare. Ne apropiem si descoperim doua fete parca rupte din Heidi- rochite lungi si albe, sandale joase, palarii albe cu boruri largi si posetute, insotite de un caine mic, iesite la plimbare si oprite langa un izvor la umbra. Sunt prea sfioase chiar si pentru ca Radu sa intre in vorba cu ele dar isi gaseste repede interlocutor, caci putin mai in fata, o femeie pe la 60 de ani sta si tricoteaza. Dreapta, teapana, cu fata catre vale, cu ochii pierduti si cu mainile indemanatice, asezata pe o gramda de vreascuri, cu batic, fata arsa de soare si margele la gat. Nu era nimic ostentativ in aceasta asociere. Ne intreaba de vacile ei, isi ia bocceaua de surcele in spate si ne insoteste pe poteca. Ajungem din doua vorbe in dreptul casei sale, si ne invita la umbra unui visin sa mancam paine calda. Sadem, nu pentru ca burtile erau goale (si chiar erau caci nu mancasem nimic dimineata), ci mai mult pentru ca sunt uimita de ospitalitatea femeii, ce se intoarce repede cu un stergar, o farfurie cu jumatate de paine calda, cu coaja neagra si crocanta, o farfurie cu o branza inchegata autentica si potrivit de sarata si doua fire de praz. O mancare simpla la care nu e nevoie de prea multe vorbe sa ne invite. Si uite asa, la umbra visinului, sub privirile atente ale femeii, ascultand povestile ei si nepoatei, stam si mancam la drumul mare.Aflam in curand si povestea fetelor, care nu sunt turiste ci fetele unui taran din Isverna,ce apare parca la un semn, dupa colt.E un taran autentic (si fetele vin cuminti dupa el) si ma loveste contrastul dintre parinte si copil.

Apoi ascultam povesti despre hora din sat (mama ce am ratat duminica), despre sarpele de aur cu 12 capete ascuns in pestera de sub Varful lui Stan si despre tot felul de comori din zona. Cu burta plina si tolba plina de povesti multumim pentru masa si plecam.

La plecare, ii tragem in poza, motiv sa revenim dupa Hercules sa le-o dam

Stim deja ca aici functioneaza trocul si nu banii. Dar din pacate noi nu avem ce da la schimb, caci nu mai avem la noi decat apa din bidoane, iar aceea nu se compara cu apa de la izvorul din poteca din care tocmai ne-am infruptat. Si in relatia cu vecinii din Isverna de la care Radu lua lapte si branza in fiecare seara, tot trocul functiona. Pe cat descopeream mai mult satul si oamenii lui, pe atat gaseam o lume diferita de cea de la oras, in care oamenii ofera din surplus si in care nu domneste musai banul.

E o poveste intreaga despre cei de acolo, despre viata lor vara sau iarna, despre relatia lor cu natura, pana si despre carciuma satului, acum amutita la ceas de amiaza, intr-o zi varateca in care nu misca nici musca. 

Nici noi nu suntem prea dornici sa facem bagajele si sa plecam spre casa. Prea ne-au vrajit locurile si parca am sta in casa racoroasa sa treaca zaduful. Ne urnim cu greu pe la 6 seara cu promisiunea de a reveni.

Isverna si-a castigat definitiv un loc in inima noastra si le multumim lui Laviniu si Irinei ca ne-au luat cu ei, si lui Matei pentru gazduire.

Jurnal Radu

Foto by Radu

Citeste mai departe...