duminică, 13 iunie 2010

Bucegi-Peretele Vaii Albe-Traseul Lespezi



Motto: Eu obosesc odihnindu-ma. (Cosmin)
           Fiecare cu roiul lui. (Nusu)
Echipa: Cosmin, Radu, Mike

Ca sa nu obosim odihnindu-ne in Bucuresti, sub briza aerului conditionat, am planificat ca remediu impotriva caniculei o zi plina in Bucegi. Astfel ore bune de treking si catarare ne stateau in fata la 8.30 dimineata cand am plecat din Busteni.Prin padure e inca racoare si de acest lucru profita o multime de oameni care se revarsa de neunde pe Plaiul Munticelu.

Odata ce lasam in urma poteca lina marcata cu triunghi rosu si incepem urcusul spre Refugiul Costila motoarele se incing, transpiratia incepe sa curga de pe noi si apa din rucsac sa se diminueze. Zornaitul materialelor de pe noi nu este de natura sa sperie mustele care se tin cortegiu dupa fiecare dintre noi, se aseaza cu nesimtire pe haine, pe piele pe unde gasesc loc, de unde si vorba de duh “Fiecare cu roiul lui”.

La izvor e aglomeratie mare caci fiecare se straduie sa isi umple sticlele cu apa, caldura e mare, setea proportionala si multa lume urca spre refugiu. Mai ales acum la inceput de vara parca s-a spart conducta spre abruptul Bucegilor caci viata la 1600 m altitudine e mai racoroasa decat cea de la campie. Si daca nici altitudinea nu ajuta, poate ajuta zapada de pe Valea Costilei care e de natura sa racoreasca pe oricine.

Noi insa nu interactionam deloc cu zapada tura aceasta, caci ne continuam poteca spre Circurile Vaii Albe. Simt ca suntem in intarziere caci datorita caldurii nu am urcat cu prea mare spor si ca atare nu prea ii dam deloc lui Cosmin timp sa respire in spatele nostru. Poteca te duce lift pana la Panda unde ne ingaduim o scurta pauza. Trist este ca nici de pauza nu te poti bucura caci cum te opresti invazia mustelor este maxima...parca suntem toti 3 niste hoituri bune de napadit. Asa ca alimentam repede cu un salam de biscuiti si multa apa si ne continuam miscarea. Speram ca macar in perete sa ne scuteasca si ca atare, sub soarele dogoritor urcam. Ne bucuram de ultimile grame de umbra insa macar avem o bucurie. De jur imprejur locurile sunt splendide. Printre crengile pinilor se intrevede silueta zvelta a Coltului Picaturii care arata cu adevarat ascutit de aici. Apoi iesiti deasupra unui horn, intreaga Valea Alba se desfasoara inainte,in sus si in jos. Alba cu adevarat la timpul acesta caci este limba continua de zapada, plina de furnicute negre ce matinali, au ajuns dejape la jumatatea vaii.Peisajul este unul dintre cele mai faine din Bucegi, ai cu adevarat ce admira de aici. Valea Alba, Varful Picatura, Strunga Marelui V, Creasta Picaturii in intregime, toate Albisoarele ce se rup in zvacniri drepte si se scurg parca pe liia picaturii de apa spre Vale. Unele mai poarta inca petice de zapada, la altele firul le este definit doar de inlantuirea de intunecoase hornuri...Locuri cu amintiri, ture dragi..
Inaintand spre Circurile Vaii Albe
Tot privim retrospectiv in urma, insa viitorul ne sta inainte. Caci poteca ne poarta subtire si sigura spre cel mai inalt perete din tara-Peretele Vaii Albe.



Radu ni-l prezinta cu entuziasm, pentru Cosmin este cu adevarat impresionant si probabil se gandeste cu interes cum o sa dovedeasca atatea sute de metrii. Este primul lui traseu de alpinsim si cum-necum se gaseste in fata Peretelui Vaii Albe. Care nu zic ca nu e mare, nu zic ca Fisura Albastra nu iti atrage privirile ca un magnet...poate din cauza asta oamenii s-au straduit atat da o parcurga, metrii s-au urcat cu atat vointa si indarjire. Este o linie clara ce iti capteaza privirea din gara din Busteni si pana cand te gasesti sub ea...Insa momentan stop dreaming, start climbing. Avem in fata 10 lungimi de coarda si e cazul sa ne apucam de ele odata.

In mod normal primele lungimi din traseul le-am fi parcurs tandem daca eram doar eu si Radu, dar asa, in 3 e ceva mai complicat. Alegem deci sa facem lucruile ca la carte, sa regrupam de cate ori e nevoie etc. Primele 3 lungimi sunt o placuta plimbare pe brane si pernute de iarba, mici pasaje de conglomerat si 1 horn mai interesant. Ne straduim sa ne miscam cat mai repede pe acest teren facil. Partea grea este ca acum taram dupa noi si un rucsac cu ceva mancare si mai ales cu multa apa (minim 4 l) cu care ma strecor cu greu prin horn. In felul asta imi spal toate pacatele de pe traseele din ultimul sezon cand am mers fara bagaj in spate, in stilul rapid veni-vidi-vici.

Dupa regruparea numarul 2 facuta deasupra hornului ne prind din urma si Nusu si Cristi si astfel inainte de La Ruine ne aglomeram toti pe o branita de iarba. In plus din spate vine o noua echipa: Paul si Ioana. Cum suntem cu totii oameni de buna intelegere, nu avem nevoie nici de agenti de circulatie care sa dirijeze traficul, nici de neunele. Incurcam si descurcam corzi si ne gasim fiecare cate un loc pe branita pe care se gaseste ce-a de-a 3-a regrupare deasupra unei pante pline de iarba numita terenul de fotbal.
O portiune superba de catarat, in a doua lungime, intr-un loc ce se preteaza foarte bine si la poze
Pauza de masa
De aici e momentul sa trecem la espadrile (toti cei care nu au facut asta pana acum), sa mai consumam ceva din apa din rucsac, sa alimentam ceva mancarica. Ne pregatim pentru lungimea numarul 4-din zona La Ruine. Cred ca a fost lungimea care mi-a placut cel mai putin...adica nu mi-a placut deloc. Niste darapanaturi in fapt, pietre care se misca, tone de pamant uscat, negru si instabil, bun de dat in capul celor de sub tine, cate 30 de fie de iarba stranse in manunchi ca pentru o priza etc.

Regrupam din nou sub fisura Ascunsa. Desi a fost ceva aglomeratie pe aceasta zona comuna de aici lucrurile se aseaza la locul lor. Nusu si Cristi intra in Diedrul Pupezei si vom urca in paralel multa vreme, Paul si Ioana ne depasesc caci exista posibilitatea de a lega putin altfel lungimile si de a folosi cateva regrupari intermediare. Ca si idee traseul chiar are un stil alpin, multe lungimi sunt intinse...40-50 chiar si 60 m, pitoanele vechi ramase se vede ca au fost batute in cu simt de raspundere si din pozitii in care se putea sta confortabil, asiguraril exista insa nu dai nicaieri peste scara de pitoane. Acolo unde este usor, ele sunt rare, pe teren mai dificil sunt mult mai dese si au fost inlocuite in punctele cheie chiar si cu spituri. In plus toate regruparile au fost refacute cu minim 2 spituri sau chiar cu spituri si lant.

Lungimea cu Fisura Ascunsa este foarte frumoasa si sunt extrem de incantata de pasaje, merg mult in sprait exploatand prizele mici si dese de conglomerat. Ma fascineaza cum papucii acestia total nepretentiosi-de alpinism stau oriunde ii pui-parca sunt lipiti cu superglue. Si imi mai place ca tot urcand si facand pauza transpiratia s-a uscat pe mine, papucii nu ma deranjeaza caci ii dau la fiecare regrupare jos si lucru rar in traseele noastre stau cu picioarele goale pe iarba moale.

Nu zic ca e bine ca e atata iarba pe la noi, dar zic ca traseul asta are niste regrupari faine rau. Adica neasteptat de comode. Loc pentru toti 3, poti chiar sa faci nazuri sa iti alegi cei mai bun loc de stat in fund etc. Ce sa mai domne, conditii...confort de 3 stele-neasteptat pentru Peretele Vaii Albe.

Ne uitam in jos si Valea Alba ramane din ce in ce mai mica sub noi. Avem placerea si rasplata urcusului insa fara a experimenta teama in fata lungimilor nesfarsite. Caci e imposibil sa vezi mai departe de urmatoarea lungime, iar modul in care merge traseul nu iti da deloc senzatia unui infinit, unui nu se mai sfarseste, pe care l-am intalnit in pereti mai mici. Poate s-a schimbat si ceva in mine...de fapt in mod cert s-a schimbat ceva in mine. Nu merg efectiv mai bine ci merg doar mai economic. Nu ma mai strofoc in ultimul hal pentru fiecare priza, ma bazez mult mai mult pe picioare, am experienta unui numar de trasee parcurse din care am iesit chiar si atunci cand credeam ca este peste puterile mele si poate pur si simplu psihic stau mult mai bine.

Cand in spatele meu, cand in fata mea si Cosmin se descurca admirabil. Mai trimite el la vale cate un cataroi de care se agata cu prea multa indarjire si acesta sfaramicios porneste duduind la vale dar in rest se vede clar ca traseul nu este nici pe depare o corvoada si fiecare metru pe care il castiga in verticala ii face placere.

Ajungem in regruparea de sub Fisura Ascunsa si lungimea cu fisura este chiar faina, cu multa catarare in sprait si deloc dificila. Exact la nivelul la care urci de placere...Ne apropiem cu pasi inceti dar siguri de lungimea tare a traseului. Din schite stiam ca e un 6+ dar parca merge mai natural un asemenea grad aici, pe conglomerat, unde prizele de picioare sunt pe alese cu culese decat pe calcar.Astfel si eu si Cosmin depasim lungimea fara prea multe probleme...Cosmin in stilul smuls si impacientat, iar eu calculat cu o pauza intr-un spit amplasat la jumatatea traseului pentru a analiza mai bine situatia si a alege cea mai potrivita abordare.
Experimentand traversee aeriene
Odata depasit si pasajul cu teava (o mica burta ce trebuia trecuta) socotelile cu Traseul Lespezi sunt cam incheiate. Nu zic ca nu mai avem de mers cateva lungimi,dar cel putin spre usurarea lui Cosmin nu il mai asteapta nimic mai dificil decat ce a parcurs pana acum. Mai urmeaza un traverseu mai aerian si pe prize mici, care il fac pe Cosmin sa revizuiasca termenul de expunere si o ultima regrupare usor aeriana pentru el, spanzurat in slebt. Nu se simte prea confortabil in astfel de pozitii asa ca imediat ce pleaca Radu in ultima lungime, se vara bine in grota, la inghesuiala.
Cu greu l-am convins ca asa e cel mai comod
In mod cert oboseala s-a strans dupa atatea lungimi insa gandul ca in jumatate de ora vom iesi in Creasta Vaii Albe ne motiveaza pe toti se ne miscam repede si sa depasim si ultimul pas de 6 din lungimea finala. Astfel pe la ora 6.00 ies cu rucsac, bucle si tot ce am mai gasit in perete in creasta, unde ma asteptau Paul, Ioana, Radu si Cosmin.
Iesiti in Creasta Vaii Albe, la timp pentru a prinde ultimele raze de soare
Ne apucam sa mancam ce mai aveam prin rucsac. Si carasem ceva: sanwichuri, turta dulce si sa bem toata apa pe care o mai aveam. Jumatate de litru la 5 oameni nu a fost mult insa cat sa ne udam gatul a fost bine.
Pauza de relaxare
Cum stateam noi acolo linistiti la povesti aflam ca unul dintre baietii intrati in Diedrul Pupezei (Cristi) a cazut si si-a dislocat umarul si acum urca cu prusice, dar mai avea inca 2 lungimi de parcurs. Socotim cum stam cu sursele de lumina si ne impartim, Paul ramane cu ei sa ii ajute la nevoie, noi lasam frontale, ceva analgezice si ce mai aveam util prin rucsac si plecam spre Busteni ca sa nu ne prinda noaptea. Coborarea mi se pare extrem de lunga si obositoare,caci ne grabeam la vale si totusi trebuia sa ne grabim incet. E adevarat ca si Creasta Vaii Albe si Brana Aeriana sunt bulevard dupa ce parcurgi un traseu de perete, dar asta nu inseamna ca poti face greseli pe aici caci locurile raman expuse si un pas gresit de poate trimite in hau.
Pe Brana Aeriana
Astfel cu grija trecem de cablu dupa cablu, jenpeni, ultimul horn cu lant si insotiti de un roi de muste ajungem la Panda. Ma dor picioarele si as vrea pauza, dar mustele nu te lasa sa stai locului si gatul déja este uscat. Asa ca mergem mai departe spre izvorul mult dorit de sub Refugiul Costila. Uneori am impresia caci coboram agonizant de incet, alteori am impresia ca vom ajunge imediat...fiecare isi poarta propriul convoi de muste, propria oboseala, propria graba si propria inertie.Inca de la refugiu visam si eu si Cosmin la izvor (asta e, suntem noi mai setosi din fire) si ajungi la fata locului am putea sa nu ne mai oprim din baut. Terminam si ultimele resurse solide din rucsac si incercam sa castigam cursa cu noapte. Pe ultima coborare pana pe Plaiul Munticelu coboram destul de rasfirati, fiecare cu gandurile lui...Ma resimt obosita, ma doare stomacul si coada ma strange in talie, ma frig talpile de la adidasii rigizi cu care sunt incaltata si mor in continuare de sete. Sunt pe robot automat, doar gandul si mintea inca imi functioneaza generand ganduri de tot felul. Nu a fost nici greu, nici usor, insa a fost lung.Pas dupa pas in sus, pas dupa pas in jos, alergand dupa ce? Uneori dupa vertical, alteori dupa orizontal, uneori dupa linia unei corzi roz desenata pe perete, alteori dupa conturul intunecat al potecii acum in prag de noapte. In fiecare moment al zilei o noua tinta, un drum rescris, ore minute secunde ce se scurg cautandu-ne limitele, dialogand cu interiorul nostru, motivandu-ne, depasindu-ne temeri, luand decizii...Sunt atat de multe lucruri pe care le facem in acelasi timp cand mergem la munte si pe care nu le realizam, sunt atat de multe lucruri care ne shimba, ne imbogatesc, ne formeaza intr-un cuvant ne imping mai sus...Azi visam ceva, maine gasim puterea si resursele sa ne indeplinim visul si sa il ducem mai departe...Asa, incet, incet se scriu povestile.

O schita actuala a traseului gasiti aici.

Materiale (in afara de echipamentul individual compus din ham, casca, dispozitiv pentru filat, carabiniera, zelb, espadrile): 2 semicorzi de 60 m, 10-12 bucle echipate, materiale pentru regrupare (anouri de 60 si 120 cm, carabiniere). Nu am folosit asigurari mobile.

Foto by Radu

0 comments:

Trimiteți un comentariu