luni, 7 iunie 2010

Trandafirul Negru (Piatra Craiului)


Sambata: 
Plaiul Foii-Braul de Mijloc-Muchia Cotofenei-Plaiul Foii.
Plaiul Foii-Valea Ursilor-Refugiul Diana

Duminica: Trandafirul Negru-3B

Scriu astazi jurnalul unui weekend plin, unui weeekend ce parca era fain sa nu mai aiba sfarsit. Ne-am dezlipit atat de greu duminica de sub umbra Pietrei, drumul spre Zarnesti prafuit si cu gropi nu isi gasea locul in tabloul de final, cu o Piatra alba, scanteietoare sub soarele de iunie, asezata ca o scoica uriasa din alte vremuri intre cerul impecabil de albastru si marea de verde ce trona linistita la picioare.
Asta-i Craiul meu
..Si cand te gandesti ca weekendul a inceput cu vreme mohorata si cu ceata. Desi aveam in plan ceva catarare, data fiind vremea ne-am rezumat la o plimbare prin cotloanele Craiului. Ne-am amintit si eu si Radu de o toamna superba, calda si senina acum 4 ani, cand cu Cristea in mana alergam prin Crai, prin labirintul de poteci marcate sau nu, si cautam comori.

Acum le povestim altor dragi prieteni misterele locurilor, povestea fiecarei bifurcatii si ii purtam imaginar prin tot Craiul.

Din pacate nu putem calatori decat cu imaginatia si e nevoie de una bogata caci cetatile, fortificatiile, turnurile si bresele pline de grohotis neprietenos sunt coplesite de ceata. Dar noi nu ne suparam. Noi stim ca ceata e de fapt sudoarea celor care muncesc, sudoare care se ridica la cer. Astfel parcurgem la pas locuri frumoase de pe Braul de Mijloc, ce acum capata o nota de mister, ocolim sau descataram saritori, urcam si coboram, intrezarim franturi de stanci si ne bucuram sincer pentru prima spartura de cer pe care o vedem.

Incetul cu incetul parca motivata de vointa noastra, spartura se largeste si cerul albastru prinde puteri, vestind soarele si alungand negurile spre inaltimi. Din pacate seninul adevarat se instaleaza odata ce intram in padure si incepem coborarea pe muchia Cotofenei, dar noua nu ne pare rau. Stam si ne bucuram de un sandwich simplu dar nemaipomenit de bun in conditiile date caci in ultimile 7 ore nu am mancat decat niste fructe confiate si niste turta dulce si stomacul cerea si el o atentie cat de mica... Ne sta in fata o zi de duminica in care intentionam sa cataram asa ca asteptam cu nesat vremea buna.

Coborarea pe muchia Cotofenei este faina, padurea este atat deverde aici, parca e primavara, luxurianta, pe alocuri poteca abia se mai vede cum se strecoara printre tufele de zmeura si printre urzici. In plus numarul mare de arbori cazuti la pamant ne determina sa facem o cursa de 1 km garduri.

La final, cum m-am tot chinuit pe stanca cu papucii de alergat in picioare, a venit timpul sa ii pun la lucru asa ca din poiana Cotofenei o rup la fuga cu Radu...ma rog doar Radu rupe poteca in 2 la fuga, eu doar alerg sa recuperam masinile abandonate pe Valea Spirlei si sa le aducem in Plai. Alergam pe langa parau, sarim cand pe un mal cand pe altul. Drumul destul de pietros la un moment dat ma face sa ma opresc si atunci Radu ca un iepure dispare din campul vizual. Pe masura ce ne apropiem de Plai poteca se indreapta si devine un drumeag pe care e chiar distractiv sa alergi, relaxat, fata bete, tot la vale. In Plai constat ca Radu nu este, asa ca pornesc si eu pe forestierul spre refugiul Spirlea. E cald si e soare, din fericire insa nu si masini. Destul de repede incep sa transpir si devin un mic furnal. Simt muschii cum se incordeaza pe drumul ce urca usor si alerg cu satisfactie crescuta. Imi place mult mai mult sa alerg la deal, sa urc decat sa cobor, sa simt cu tot organismul meu munceste pentru pasii pe care ii face inainte.

Inapoi in Plai, mancam pe fuga cate ceva, si dupa ce Claudia si Andrei pleaca spre casa, noi cei 3 care ramanem ne luam cu constiinciozitate din nou rucsacurile mari in spate si pornim urcarea pe Valea Ursilor spre Diana. Se aduna norii de ploaie in cele 2 capete ale Craiului si socotesc ca mai am o sansa sa scap de lada de bere pe care am pus pariu...Si chiar imi doresc o ploaie, nu pentru bere cat mai mult ca sa ma racoreasca.

Dar nu pica nimic din norii amenintatori iar noi dupa ce strabatem poieni cu iarba imensa, in care acum s-a mutat o stana inchegata cu dulai fara numar tinutuiti si ei de caldura sub copaci intram in padurea ca o sauna. Momentan poteca urca lin insa stiu bine ca in curand vom parasi si izvorul in care imi scufund buzele doritoare de apa, cat si poteca usoara si atunci va incepe greul. Si greul dureaza, nimic nu mai e natural asa cum era la maraton, parca nu recunosc poteca....poate s-a deteriorat, poate au mutat astia poiana, poate s-a dilatat timpul si noi nu mai ajungem odata. E clar ca rucsacul asta mare si greu pe care nu l-am mai tarat la munte de ceva timp face diferenta, si uite asa pauzele sunt din ce in ce mai dese.

Ajunsi in final in poiana constat ca aceata este plina, nu doar refugiul e plin, ci mai sunt si 3 corturi, si muste cat cuprinde, stoluri, roiuri, invazie, o densitate nemaipomenita de muste pe metru patrat nu ma lasa decat sa arunc o privire, sa constat ca totul e ok, de la prici, la curatenia din refugiu, la matura si faras...lipseste doar foaia plastifiata pusa la baza priciului prinvind actiunea AMC si Salvamont din 15 noiembrie 2008. O mana amabila a taiat-o caci cele 4 colturi au ramas prinse in suruburi... dar se va repara si asta.

Iau caietul, vad ca peste iarna a fost tihna aici, scriu cateva randuri si plecam goniti de muste. Nu e rost de stat in poiana la bivuac caci ne vom trezi mancati de vii. Singurul loc de bivuac care ne trece prin cap este la baza Traseului Frontal din Turnul Galben al Dianei. Stim ca acolo locul e ceva mai plat, in padure si te poti feri de ploaie sub o surplomba. Asa ca ajunsi la locul faptei ii evaluam potentialul si trecem la design exterior si amenajare.
Base camp Diana
Curatam locul de pietre si nivelam, acoperim gaurile cu pamant si iarba. Aranjam o terasa din pietre cu fete plane, incercuim locul cu bolovani ca sa nu ne scurgem la vale sau in lateral, daramam toate pietrele ce au potential sa ne cada in cap la noapte si dupa 1 h si ceva de munca, culcusul nostru prinde contur. Cat timp baietii se ocupa de amenajari eu gatesc niste portii indestulatoare de paste, cu sos si salam si suntem pe ultima 100 de m ai unei zi pline.

Bagati in sac si pe izopren incercam sa gasim un nume cat mai inspirat pentru culcusul nostru de mii de stele si il numim Base Camp Diana. Desi culcusul nostru are multe stele, cele de pe cer se incapataneaza sa apara si adorm cu ochii beliti pe un cer alb-albastrui-gri. Abia dupa jumatatea noptii observ ca s-a insenintat caci acum cerul e de smoala si stelele apar vesele. Ma cocoloesc langa Radu, il abordez cu priza de picior ca sa nu ma mai tot scurg la vale si adorm din nou...M-am trezit de multe ori in noaptea aceea dar numai pentru ca o tot luam la vale. In rest nu ma minunam decat de linsite, de respiratia celor doi baieti de langa mine si de tihna locului. Imi promit sa imi iau hamac pentru a scuti tot acest timp cu amenajarea locului de bivuac si cand lumina devine din ce in ce mai puternica, imi strang ochii din ce in ce mai tare si ma agat cu indarjire de orice frantura de vis.

Scularea intarzie si nu ma supar deloc cand Radu ne anunta ca e ora 10.00. Pana la urma ne mobilizam, strangem, mancam si pornim la catarat. Avem de ales intre Fisura Inghetata si Trandafirul Negru. Aleg eu Trandafirul caci Fisura Inghetata o parcursesem integral cu un an in urma si desi e un traseu foarte frumos, cred ca mi-a placut cel mai mult din ce am catarat in Diana, totusi ma atrage sa vad cum se continua Trandafirul din care am parcurs acum 2 ani doar o lungime. In plus, in felul acesta reusim sa ii facem si lui Florin un fel de tur al locurilor si sa ii aratam principalele trasee din zona si sa ii povestim cate ceva din cele pecare le-am parcurs deja. Si mie si lui Radu locurile acestea ne sunt foarte dragi, atat datorita traseelor pe care le-am descoperit impreuna, putin frecventate si pline de aventuri, cat si pentru ambianta inaltatoare, maiestuoasa, rigida, verticala si in acelasi timp arsa de soare, in care cateri.

Intram destul de tarziu in Trandafirul Negru in formatia Radu cap, Florin si cu mine secunzi. Parcurgem metodic prima lungime, ce acum imi pare mult mai usoara decat prima data cand am fost cu Andrei pe aici insa tot nu as parcurge-o cap de coarda. Imi amintesc cum stateam in prima regrupare cu Andrei si visam la amandinele despre care vorbeau prin statie niste turisti din Plai, si uite asa, invocand motivul amandine, Andrei a reusit sa il convinga pe Radu sa ne dam jos dupa prima lungime. Acum insa mirajul amandinelor nu mai exista si dupa ce ajung in prima regrupare cu ochii in lacrimi de la statul in papuci, pe care as vrea sa ii arunc in prapastie dar nu pot caci mai am nevoie de ei, ma multumesc sa ii spanzur de un piton. Intram in lungimea 2, despre care stiam ca e ceva mai serioasa decat prima si o urc fara sa imi pun prea multe dileme mai mult motivata de regruparea comoda ce trebuia sa vina.

Am parcurs deja 90 m si ne asteptam sa terminam curand traseul caci gaturile ne sunt cam uscate si tanjim dupa apa de la Gavan insaintre noi si finish se mai interpun 2 lungimi scurte care ne prelungesc sederea sub soarele dogoritor de alb.

Finish
In final ajungem la jnepeni, strangem corzile si ne pregatim pentru a razbi pe poteca de capre ce se scurge prin labirintul verde si tepos. Miroase a jneapan incins, si locurile raman expuse asa ca trebuie sa ne pastram atentia pana ce ajungem in poteca. Mentinand linia de creasta si concurand cu caprele negre il urmam pe Radu care ajunge la copacul cu cordelina de la care a rapelat si ultima data. Rapelul este scurt, peretele surplombat si cadem parca din cer deasupra izvorului de La Gavan.

Brana caprelor e in umbra si dupa ce ne ostoim setea arzatoare din noi, pornim intai la deal si apoi la vale pe Padina Popii spre refugiu. Este tarziu, la 16.00 abia ieseam din traseu, probabil e deja 17.00 si incercam sa ne grabim cat putem pe coborarea spre refugiu.Poteca e devenit un tobogan de pietre. Scarile de lemn ajutatoare puse sa stabilizeze locurile au disparut si totul este un grohotis marunt si enervant atat la urcare cat si la coborare. De cand merg pe aceasta poteca (cam 3 ani) s-a degradat continuu, toate amenajarile s-au ruinat si nu s-au mai refacut din pacate. 


Refacem bagajele, mancam tot ce mai avem in rucsacuri si dupa o scurta inspectie in poiana in care nu putem ramane ca iara ne linseaza mustele pornim sa coboram pe Valea Ursilor.

Atmosfera s-a linistit, in padure e umbra, nu racoare dar umbra,la vale e mult mai usor decat la deal asa ca taraganam pasii pe poteca. Acum, pregatit de apus, muntele este primitor, pe gustul tuturor, si ne bucuram de enclava noastra de verde la iesirea din padure. Izvorul, poiana verde cu iarba pana la genunchi si smaltuita cu flori de camp, stanca alba ca de creta a munteluidin spate, stana si vacile ce pasc linistite in fata...Nici nu iti dai seama ca poiana asta linistita, rupta parca de lume e la 50 de m de drum.

Timpul e oprit aici, copacii cresc in tihna, baciul de la stana iti vinde urda si jinita si nu te mai dai plecat. Ai putea daca ai fi liber sa te opresti, sa pui cortul, si intins pe izopren sa vezi cum umbrele si tusele de lumina descopera muchii si hornuri din perete, sa astepti ca soarele sa apuna si sa rasara iar intr-un ciclu infinit pentru noi cei care privim natura prin geamurile de sticla ale birourilor.

Dar plec pentru ca locurile sa ma cheme din nou, si sa ma intorc, plec ca sa nu le banalizez, plec si le parasesc atunci cand sunt atat de frumoase ca sa pastrez in mine doar lumina clara de iunie la apus, ca un far spre care sa ma ghidez atunci cand mintea va fi in deriva, prinsa in tentaculele caracatitei care ne vanzoleste pe toate partile si se cheama viata.


Foto by Radu
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Infobox


Descriere traseu:

Acces: din poteca marcata cu Triunghi Albastru ce pleaca de la refugiul Diana si urca spre creasta.

Trecem de Traseul Alveolelor (singurul de acolo notat pe stanca cu vopsea albastra ca si TA) si ne oprim in dreptul unei cruci fixate in perete.

Prima lungime se desfasoara initial prin stanga crestei, pe un fel de diedru ca apoi sa se intre intr-un horn foarte putin surplombat. Lungimea este lunga, 45 m, 8-10 asigurari. Regrupare mai inghesuita pentru 3 oameni.

Lungimea 2: pleaca pe o fata spalata cu putine prize, efectueaza un traverseu scurt spre dreapta si ajunge sub o mica surplomba ce se ocoleste putin prin dreapta. 6-8 asigurari, lungime lunga de 50 m. Regrupare comoda inclusiv pentru 3 persoane.

Lungimea 3: scurta, se mentine pe creasta, regrupare pe o platforma la un copac uscat.

Lungimea 4- 40 de m, usoara, se mentine pe creasta, la iesire exista pietre si bolovani instabili. Se rgrupeaza la 2 tancuri sau la jnepeni.

Retragere. Din regruparea 2 se poate da rapel si se ajunge la baza traseului.

Daca se parcurge tot traseul retragerea se face fie pe Valcelul Trecatorii Fortate, fie continuand pe muchie, spre stanga, pe o poteca de capre ce se strecoara printre stancarii si jenepenis, pana se ajunge la o zona cu arbori (pe partea dreapta cum urcam, aprox 30 de min de mers de la iesirea din traseu) de unde cu un rapel scurt, coboram in poteca ce coboara la Diana pe Brana Caprelor.

Echipament folosit:

2 semicorzi de 60 m

10 bucle echipate

anouri de 120 cm si de 60 de cm (6-8 bucati)

3 nuci (nu erau neaparat necesare)

Descriere alternativa +schita: aici

Linia traseului (by Radu)
Schita noastra
Schita Kargel

0 comments:

Trimiteți un comentariu