Bicicleta si treking in Fagaras la sfarsit de toamna

Stau si ma uit tampita la monitor…nici o idee nu iese din negrul creierului meu in seara asta. Mintea imi fuge hoinara. Degetele sunt reci si prevestesc iarna. Ma gandesc ca am avut parte de unul din ultimile weekenduri de toamna de anul asta.

O toamna tarzie, infratita cu iarna, galbena si luminoasa. Cer senin, cald, iarba uscata, zapada, noapte, noroaie, gheata, cel mai inalt patinoar din Carpati. Toate stranse in 2 zile perfect echilibrate, poate nu atat de pline ca altele in fapte dar bogate in imagini.

Pentru weekendul incheiat aveam alte planuri mai pasnice dar cand am vazut ce vreme se anunta si mai ales se confirma vineri, am impachetat pe fuga si am plecat in Fagaras.

Vroiam Transfagarasanul dar spiritul de Aventura a biruit. Am amanat Transfagarasnul pentru o tura inspirata dintr-un RT de pe internet.

De fapt am vazut doar pozele mai demult, am salvat linkul si acum mi-am adus aminte de el…am ajuns si pe la descriere dar am citit in diagonala. Ne-am prins numai ca oamenii au facut tura in 2 zile…Noi nu aveam decat ziua de sambata la dispozitie…Am calculat si distanta in mare si diferenta de nivel si am zis ca nu e mai mult decat cea din tura cu Em deci o zi lumina fie ea de toamna parea suficienta….Parea. Am sarit si peste 3 ore bicla carata pe poteci accidentate si am retinut ceva doar legat de bicla –bajag de mana.

Cum plecam singuri, pardon, cu biclele pe masina nu ne motiveaza nici o ora de intalnire asa ca ne mobilizam mai tarziu decat ne-am asteptat sa sarim din pat. Si nici nu sarim, ne mosmondim, caram suporti, bicle si bagaje la masina si luam drumul Transfagarasanului. Pe drum in masina, incercam sa ne amintim ce varianta au ales oamenii: Transfagarasean-Nucsoara-Slatina sau Curtea de Arges-Drumul spre Campulung-Nucsoara…Cum cuvantul Domnesti ne suna cunoscut, lasam Transfagaraseanul deoparte si tinem spre Campulung. Ajungem la capat de drum, debarcam biclele, schimbam cauciucurile (cand ma fac mare imi iau bicla de munte si bicla de oras) si la glorioasa ora 11.00 plecam.

Citeste mai departe...

Padis

<--Din aceeasi serie:  Catarare si trekking in Muntii Trascau

14-15 octombrie 2010

2 faruri sparg intunericul. E noapte neagra si rece de octombrie si ochii cauta zadarnic un semn de viata in poiana necuprinsa. Ca si in urma cu 3 ani este pustie. Gol nesfarsit in mijloc, ziduri concentrice de brazi pe laturi. Si din nou frigul ce musca in acest mijloc de toamna, la fel de tare ca si somnul. Pentru amandoua...acelasi remediu...sacul de dormit.

Ziua 1

...Sacul de dormit si atmosfera placuta din interior. Prin folia rosie a cortului se vede destula lumina, ce vesteste ca e timpul sa ne trezim. O lupta surda, amutita de umplutura sacului si inclestata intre buzele inchise intre chemarea muntelui si prelungirea caldurii matinale se da in noi. Totusi omul e o fire curioasa, vorba lui Radu si daca nu eram asa nu mai ieseam din Pestera. Curiosi ca sa vedem locurile de langa noi la lumina zilei, curiosi sa vedem padurea toamna, curiosi sa patrundem in maruntaiele reliefului carstic de la Padis, iesim din zona noastra de confort.

Bine am facut ca am plecat, caci toamna statea la o cotitura

Bruma tocmai a disparut de pe primele frunze de iarba batute de soare, asa ca profitam de caldura inca imaginata, mancam, ne luam bagajele si plecam. Alegem pentru azi o destinatie apropiata “de casa”-Cetatile Ponorului pe care aveam de gand sa le exploram mai de indelete avand in vedere ca la prima intalnire le-am gasit ingropate sub zapada.

Poteca de acces s-a degradat serios si cablurile ajuta. Ajunsi in dreptul Portalului, intram in haosul de bolovani, in vuietul apei. Pe cand coboram ultimile cabluri ma gandeam ca aici, daca eram in Dolomiti, gaseam o via ferata, recomandata in toate ghidurile ca fiind printre cele mai frumoase 100 de rute din Carpati, si in acelasi timp extrem de accesibila...si cate si mai cate. Dar nu ai cu cine! (nu sa amenajeze) ci sa se bucure de locuri, sa ia amintiri doar cu inima. Natura salbatica este minunata, asa cum se creeaza si se autosustine. Ofera totul si nu cere nimic in schimb. Nu ii trebuiesc ofrande ale civilizatiei compuse din peturi, hartii, pungi, resturi de haine.

Din nebunia si valtoarea de jos urcam putin in dolina 2 unde este liniste, ca sa ne sfatuim cum sa facem. Baietii vor in maruntaiele pamantului, pe noi fetele nu ne prea incanta, nu ca am avea vreo problema cu claustrofobia, dar pentru ca nu stiam care e nivelul apei si daca vom razbi sa ne facem drum din piatra in piatra.

Pana la urma din nou Radu castiga. Pas cu pas lumina se stinge si doar vuietul apei, continuu si puternic sparge intunericul.

Descoperim ca baietii se simt chiar confortabil pe pietrele ude, si sar foarte sprinteni de pe o parte pe alta...Pietre mici, pietre mari, bolovani pe care aproape ca ne cataram, pasi mici sau adevarate spagate, o mana intinsa, sprijin in betele care ne sunt de un real folos. Fiecare incearca sa gaseasca cu ochii variante de continuare si de nenumarate ori schimbam malurile. Cand mai greu cand mai usor inaintam, dar parte cea mai fun este ca suntem singuri. Nu avem de-a face cu o coada nesfarsita de lanterne si luminite, nu stam la rand sa punem piciorul pe piatra si nu ne cramponam de vaitaturile altora (cred ca baietilor le ajung ezitarile noastre ). Pana la urma ajungem in locul in care s-a amplasat prima tabara de explorare si de aici incolo, nu putem decat sa iesim...

Inainte se poate merge doar cu echipament adecvat pe care noi insa nu il avem...si spiritul de aventura al baietilor nu tine loc de echipament dupa cum bine au invatat si ei pe munte. Asa ca ne lasam din nou castigati de lumina si caldura, si frunzele toamnei pe cuvant de nu sunt mai prietenoase decat vuietul apei din adancuri.

Urcam pana cand intersectam poteca de deasupra si luam la rand Balcoanele, din care nu mai gasim nimic, nici un rest, nici un lemn.

Nu le-am prins niciodata si pot numai sa imi imaginez ca perspectiva asupra dolinelor era faina, asa suspendat deasupra haului. Acum numai pana pe buza poti sa inaintezi si daca nu esti prieten cu inaltimile, parca nici in picioare nu ai sta...

Ca atare, fiindca ne-am cam terminat tura pe ziua de azi, mergem sa ne asezam la un foc, sa povestim, sa ne incalzim din interior cu proviziile din portbagaj, sa admiram poetic flacari mici si jucause, sa ne impreganam cu fum si miros de brad, sa auzim cum lemnele trosnesc de atata caldura si se farama, pentru a genera si mai multa caldura...

Pana la foc insa trebuie sa cautam materia prima, astfel ca baietii pleaca dupa copaci adevarati, iar eu cu Claudia ne punem pe curatat locul de campat de toate cracile pe care le putem gasi. Avem o ocupatie care ne tine activi vreo 1 si ne ajuta sa infruntam frigul ce se lasa usor usor peste singuratatea de aici. Luam cu imprumut si niste buturugi taiate numai bine pe post de scaunel, aranjam vatra si pornim combustia interna pana cand baietii razbesc cu taiatul lemnelor, aprinsul lor si pana cand focul chiar va incepe sa produca ceva caldura. As putea spune ca a fost o noapte lunga dar nu e adevarat...a fost doar o seara lunga intunericul cade pe la ora 18.00 si noi pregetam langa foc pana pe la 23.00 cu tot felul de bunatati (a se citit mamaliga la tuci cu branza si smanatana, carnaciori la tepusa si alte delicatese pentru peisajul montan). In fiecare intalnire cu pinguinii (multi sau putini cum ne strangem) raman mirata cum orele trec pe nesimtite. Zboara pe langa noi, cu naturalete si dupa atatia ani, inca ma mir cate subiecte de discutie gasim, simplu si prietenos, ore in sir, poate si de doua ori pe saptamana. Imi este greu sa descriu prietenia in vorbe dar o pot trasa in exemple clare si pertinente. O pot trasa in naturaletea cu care am petrecut cu Claudia 40 de ore, sau in cea cu care ma leg cu Andrei in coarda (si pot sa numar pe degete oamenii cu care m-am legat in coarda intr-un traseu de alpinsim, pentru ca, pentru un asemenea gest este nevoie pentru mine de mai mult decat tehnica, de mai mult decat o forma buna, de mai mult decat a dori sa parcurgi traseul. Este nevoie de o relatie, de o caldura, de o intelegere, ceva ce simti de la inceput dar de cele mai multe ori, ceva ce cultivi cu rabdare). Prietenia e o floare sensibila, ce trebuie udata tot timpul, curatata de frunzele uscate (amintirile urate), ajutata cu pamant potrivit (vorbe bune, ajutor la nevoie). Dai pentru a primi in schimb. Niciodata o floare nu iti va da frumusete daca nu ii dai nimic in schimb...este nevoie minim de atentia ta, de ochii tai luminosi indreptati in acea clipa in directia ta, si mai e nevoie de un suflet deschis. Iar atunci cand le ai pe toate acestea, la randul tau ii vei rasplati darul.

Ziua 2

Daca seara a fost lunga, apoi noaptea a fost scurta in sacul de dormit calduros si zorile au venit repede. Astazi nu prea aveam timp de pregetat caci ne astepta un drum lunga spre Cheile Galbenei si obiectivele insirate de Radu erau multe...aproape ca era greu sa le tinem si minte:

• Piatra Galbenei
• Ghetarul Focul Viu
• Poiana Florilor
• Cheile Galbenei
• Izbucul Galbenei
• Avenul Bortig

Incepem trezirea cu o vizita matinala la rau, Radu ca sa se spele iar eu ca sa spal tuciul de mamaliga. Munca mi-a fost mult usurata de ultimul nostru “pet“ (a se citit animalut si nu plastic) din excursia asta-o vulpe cu care am dat adevarate razboaie de siretenie noaptea la foc cand trebuia sa ne pazim punga de mancare si recipientele de gatit. Totusi a descoperit tuciul ascuns sub masina si l-a curatat cu draruire. Acum ce sa zic...sa fie primit!

Desi era devreme, ziua se anunta mai buna decat anterioara, caci soarele era pus pe fapte mari, incalzind deja aerul si trimitand bruma la culcare. Asa ca voiosi plecam spre Cheile Galbenei caci drumul e taare lung. Astfel el trece mai intai pe la ghetarul Focul Viu care totusi eram cam stins in dimineata aceasta avand in vedere ca soarele nu il descoperise inca, pestera care il adaposteste era inchisa cu niste busteni si noua nu ne-a ramas decat sa ne uitam printre ei.

Focul Viu (by Claudia)

Asa ca fara sa fim prea entuziasmati plecam spre Piatra Galbenei un loc pe care Radu ni-l promite foarte frumos. Initial comentam cand vine vorba de ocolul pe care trebuie sa il facem dar pana la urma ne lasam vrajiti de lumina padurii si a frunzelor, de galbenul ce fosneste sub picioare ca o rochie cu falduri imense si mergem sa cautam minuni, mergem sa lasam ochii sa descopere locuri prin care in cateva ore vor pribeji picioarele noastre.

Astfel nu ne ramane decat sa stam sa ne imaginam cocotati in varf de piatra ce frumos trebuie sa fie primavara in Poaiana Florilor...tot pe o caldura ca asta, cu branduse, ghiocei, rochite albastre, roz, flori de camp, aripi de fluturi.

Gemene (by Claudia)

Pe Piatra Galbenei

Aveam insa sa descoperim ca si toamna e foarte frumos, parca toate culorile pamantului sau evaporat in aer si au ramas prinse in copaci...si vantul le mangaie duios, sau le scutura jucaus, le arunca in bratele aerului ca mai apoi ele sa ajunga tot pe pamant. Sa le acopere zapada, si sa fie plamada pentru florile din primavara.

Iesind in Poiana Florilor (by Claudia)

Poiana Florilor

Desi nu se aude, parca gandul incepe sa simta apropierea de apa, de vuiet, de curgere nedomolita. Iata ca incepe si coborarea, speram ca cea din urma caci de multe vreme tot coboram. Ba spre Poiana, ba spre firul apei. 

Cheile incep promitator, cu lanturi si cabluri care mai de care interactive si astfel ne ataranam de ele, ca paianjenii pe pereti, pasind pe stancile ude, la cativa centimetrii de undele agitate.

Reflexii (by Claudia)

Si cand crezi ca ai terminat si te apuci sa pozezi relaxat, Radu ne face sa uitam poteca ce merge prin padure pe deasupra cheilor si ne impinge iar (nici nu stim daca de voie sau de nevoie), pe firul apei, sa cautam pe unde intra tumultul acesta de stropi. Astfel pentru a doua oara consecutiv lasam lumina la usa, aprindem frontalele ce sunt ca o steluta firava in marea intunecata si mergem precum piticii prin galeria joasa.

Confundam ochiuri imobile de apa cu simple gauri si reusim sa ne udam la picioare, ne cataram pe niste trepte cam sfaramicioase, mergem cu gandurile noastre caci vocile sunt zadarnice in atata zgomot.

In Petera (by Claudia)

Din fericire aceasta a doua incursiune in maruntaiele pamantului este mai scurta si lipsita de pasi artistici, sarituri pe pietre si alte obstacole. Singurul mare obstacol care ne asteapta este sa urcam din acest fund de pamant, inapoi la o altitudine decenta.

Poteca se arata interactiva (by Claudia)

Mai inati pe o brana echipata din loc in loc cu lanturi ajungem la Izbucul care doar pe Radu il mai entuziasmeaza.

Pe  Brana (by Claudia)

La Izbuc

Apoi iesim deasupra Cheilor si ne ramane sa luam sub picioare lungul drum spre casa care urca aproape in continuu. Pana in Glavoi, parca avem doar de urcat...Parca venim din Mordor si urcam in Cer. Nerabdarea ne face sa ne grabim (cel putin pe mine si pe Claudia) dar Zen-ul cu care Andrei trateaza problema, zen regasit probabil in frunzele de tutun pe care le studiaza regulat ne face sa ne calmam. Dupa fiecare treapta astept sa terminam odata poteca si ma gandesc ca daca ar face cineva un maraton pe aici ar fi tare lung. Nu stiu ce fenomene stranii se petrec pe aici,dar parca distantele se maresc inexplicabil...Sau poate functionam noi in ritm de vacanta?

In egala masura cred ca spiritul asta de vacanta ne-a si deturnat din Padis in piscina cu apa termala ca sa combatem ploaia de toamna dar nu ne-a fost deloc rau...de ce sa ma plang J. A fost chiar un concediu foarte reusit care a avut peisaje superbe, prieteni, plimabare, stanca, fenomene carstice-un comprimat de buna-dispozitie, de administrat in fiecare an...o cura de 5-7 zile la recomandarea sufletului.

Obs: Hartile au fost preluate din harta "Zona Padis (Dimap) 

         Fotografiile fara autor, au de fapt unul :)-Radu

Aceeasi poveste cu cuvintele Claudiei: aici

Citeste mai departe...

Catarare si trekking in Muntii Trascau

<--Din aceeasi serie: Cheile Turzii

Prima destinatie a concediului nostru din Apuseni au fost Cheile Aiudului. Erau o cunostiinta mai veche si posibil cele mai indicate pentru a face trecerea de la campie la munte. Aveam aici locuri suficiente de catarare si de plimbare si incepeau sa apara si primele frunze galbene, asa timide. Inaintea lor insa se instalase iarba galbena, soarele cu lumina sa blanda si cerul albastru si senin.

Tesatura de toamna

Motivati de toate acestea ne-am trezit duminica dimineata si eu si Radu, pentru o tura de alergare pe dealuri. Ramasese in plan de mai demult sa ajungem pe versantii stang sau drept, asa ca satui de somn, am plecat sa ne dezmortim, Desi mici dealuri, acestea sunt destul de voinice astfel ca mai am alergat, mai am mers, fiecare dupa puteri si dupa panta.

Totusi, ruta aleasa e chiar frumoasa si descoperim un intreg traseu tematic cu panouri ordonate si explicatii despre istoria locurilor sau despre vegetatia din zona(stejarul pufos, irisul, crinul si laleaua salbatica).

De exemplu am retinut ca iris in greaca inseamna curcubeu.iar de crinul salbatic se leaga o intreaga legenda. Se spune ca Zeus, in momentul in care muritoarea Alcmena l-a nascut pe Hercules, plamadit cu Zeus, acesta din urma l-a adus pe noul copil la sanul Herei, pe cand acesta dormea, pentru ca Hercules sa bea din laptele Herei si sa fie totusi mai presus de muritori. Cand insa Hera s-a trezit, a aruncat scarbita copilul de la pieptul sau, dar atunci a tasnit si ceva lapte-din care s-a format Calea Lactee. Din acele cateva picaturi, cazute pe pamant, au aparut ulterior primii crini.

E placut sa alergi si sa te opresti din cand in cand sa te reculegi, sa asculti natura, pasarile frumos colorate care canta prin tufisuri sau care tropaie fericite prin iarba, crengutele care se rup sub pasii tai si galagia de la firul ierbii.

Iesim deasupra Crestei Fetelor si a Aiudenilor, intr-o zona intens terasata si ne facem drum printre scaieti si maracini spre corturi. In pas alergator coboram o panta plina de iarba uscata si asa cum suntem inviorati, dupa o masa copioasa la miezul zilei plecam sa ne facem de treaba cu cataratul.

Planuisem aceasta oprire in Cheile Aiudului pentru dezmortire si ne si alesesem prima tinta: Creasta Fetelor.

Creasta Fetelor (Made by Radu)

Stiam ca e un traseu usor 2A ((5-), pe site-ul http://www.amunteanu.go.ro/cheile_aiudului.htm este trecut pas de 4-(subiectiv cel putin, mie mi s-a parut mai usoara Creasta Aiudenilor care este cotata pe acelasi site cu 5- si din cauza asta am trecut la Creasta Fetelor tot un 5-)) dar spectaculos in care eu si Andrei puteam merge cap, iar Claudia putea sa se obisnuiasca cu postura de secund al lui Radu.

Claudia-pe Creasta Fetelor -Made by Radu

Citeste mai departe...

Cheile Turzii

Toamna e cel mai bun anotimp pentru vacante...cand toti muncesc ce poate sa fie mai fain decat sa ii lasi sa isi bata capul cu tot felul de clienti si tu sa fugi in cautarea frunzelor galbene...frunzele galbene si o melodie enervanta a lui Horia Brenciu au fost mottoul popasului nostru in Cheile Turzii.

Bine a fost ceva mai mult decat un simplu popas, a fost o sedere placuta si confortabila in curtea ultimei casute din Petrestii de Jos.

Am ajuns acolo noaptea tarziu dupa o vizita la Sarmisegetuza Regia si ne-am bucurat de tot confortul-un superb loc de cort drept si cu iarba primitoare, umbrar cu mese pentru luat masa dimineata, apa la put, vatra de foc cu bancute :).

Planuiam astfel sa ne dezmortim cu 2 zile de catarat caci daca tot ajungeam in Ardeal era o ocazie minunata sa revenim in acest loc fain, care pentru weekend e prea departe de Bucuresti si pentru care avem nevoie de ocazii speciale. In plus era excelent si pentru Andrei si Claudia (o destinatie noua si in plus trasee accesibile si placute la catarat).

Cum Cheile sunt pline si de trasee usoare dar spectaculoase, nu ne-a fost greu sa alegem.

Astfel vroiam sa ne oprim pasii pentru inceput la intrarea in Creasta Sansil dar in mod neprevazut ne-am oprit pasii in fata podului IV care dintr- un pod trainic peste apa Hasdatelor anul trecut am regasit o adunatura de busteni si un cablu (podul a fost luat de ape). Pentru mine mai ales, dupa ce am vazut cum s-a rearanjat totul cand a trecut Andrei, a fost fara indoiala pasul zilei.

Pe poteca turistica prin Chei

Pana la urma poposim cu adevarat la baza traseului, incepand o lupta cu... umbra care deja se asternuse pe prima lungime de coarda. Am ales sa incepem cu Creasta Sansil din mai multe motive:

1. este un traseu usor;

2. este un traseu spectaculos care ofera niste perspective superbe asupra Cheilor de la un capat la altul, cat si a Turnului Ascutit si Grotei lui Hili.

3. Cunosteam traseul si eu si Radu, si stiam ca imi iese in postura de cap de coarda cu care sunt mai putin obisnuita.

Dar sa revenim la umbra cu care am dus cea mai grea confruntare in prima lungime de coarda. Papucii reci, stanca rece si mainile reci si ele. Totusi dupa primii pasi si primele asigurari puse dispare totul si ramane doar concentrarea...Eram curioasa sa vad mai pe larg cum e sa cateri cap si cat de mult ma schimb fata de momentele in care merg secund.

Realizez ca in general catar foarte calculat si secund fiind, insa acum dureaza mai mult, caci caut sa ma asez cat mai corect, si sa abordez pasii din cea mai buna pozitie pentru a-mi usura viata. Totusi sunt mult mai multe probleme care trebuiesc rezolvate: asigurarile si modul in care trebuie sa le prelungesti pentru a nu te cazni peste poate cu coarda, lungimea corzii disponibile, alegere regruparilor atunci cand exista unele mai comode sau mai avantajoase in parcurgerea traseului etc). Toate acestea ma conduc catre o experienta mult mai interesanta pe acest traseu pe care probabil cu Radu as fi alergat legata la celalalt capat al corzii sau pe care in doi nu l-am mai fi parcurs.

Totusi prin linia traseului, prin zvletetea crestei, pentru miscarile simple si naturale e un traseu pe care imi este drag sa revin si un minunat inceput de vacanta, un mod complet de a descoperi cat de spectaculoase sunt Cheile.

Balet pe creasta Sansil

Si de fiecare data noi suprize imi rezerva...de exemplu acum, odata ce ies in muchie se deschide si panorama spre cealalta intrare-dinspre cabana, cu imprejurimile inca invaluite in ceata...De sus vazut totul parea o mare agitata, un colt de mare, un golf in spatele caruia tronau dealuri si ma si gandeam cat poate sa fie de fain ca dupa un traseu sa dai fuga pentru o baie in mare...

Merg cap in primele 2 lungimi mai verticale dupa care il las pe Andrei sa se bucure de 2 lungimi mai “orizontale” care aduc cu unele pasaje din Vartopel Arpasel ori din Acele Morarului. Sunt in mod cert specialitatile lui, un teren pe care se misca cu agilitate si o relatie cu echilibrul pe care o castiga tot timpul.

In capat de tot ne asteptau Radu, Claudia si o Calugarita care pregatisera ospatul si se delectau cu caldura soarelui de toamna. Soare chiar generos caci tricoul era la mare cautare.

Calugarita

Citeste mai departe...

MPC 2010

To describe the agony (and the joy-as spune eu, caci aceste 2 concepte se contopesc) of a marathon to someone who's never run it is like trying to explain color to someone who was born blind. “ -Jerome Drayton

MPC este ceva special pentru mine. Este concursul care mi-a schimbat optica in ceea ce priveste alergarea. Desi in 2009 nu am participat ca si concurent si nici nu am alergat, totusi a fost o experienta unica, inca vie in mintea mea, a fost prima experienta a unei intreceri cu ceilalti, in natura, dar a fost mai ales o intrecere cu mine insami.

M-am intors entuziasmata, am scris cu drag si i-am inspirat si pe altii sa mearga, demonstrandu-le ca trebuie doar sa incerce si vor constata ca limitele lor ii vor duce mai departe decat au sperat.

Mi-am propus atunci, la sfarsitul jurnalului sa incep sa alerg si desi de alergarea prin parc m-am plictisit destul de repede, totusi celelalte concursuri si scurtele ture de trail-running mi-au facut o reala placere. Am invatat multe despre mine in acest an, despre limitarile mele fizice si psihice,am avut impliniri dar si frustrari dar intotdeauna m-am dus sa alerg pentru placerea de a face miscare in natura, pentru acea placere sadica as putea sa spun, pe care o simti dupa 6-7 ore, cand ajungi terminat si corpul cere odihna.

Poate un cumul de toate acestea a adunat la start (si aduna de 5 ani), la inceput de octombrie, in Zarnesti, 450 de participanti.

Este editia cu numarul 5 si creste progresiv, ma intreb cat va mai trece pana cand din micul orasel vor lua startul 1000 de oameni, care sa se insire printre case, pana la fantana lui Botorog si apoi mai departe printre casele din Magura.

Este fara indoiala cel mai mediatizat concurs si in acelasi timp cu un traseu destul de tehnic si accidentat, cuvantul Piatra Craiului vrajindu-i pe multi.

Citeste mai departe...