luni, 29 noiembrie 2010

Moeciu-Padina-Initiere CRPO




27-28 noiembrie 2010

Traseu:

Ziua 1:Moeciu de Sus-Vf La Bisericuta-Valea Bangaleasa(nemarcat)-Poiana Gutanu(TR)-Saua Strunga(BR)-Cabana Padina(CR)

Ziua 2: Cabana Padina-Saua Strunga (CR)-Saua Bucsa -Vf Bucsa (BR)-Muntele Bucsa-Valea Bangaleasa (TR)

Echipa:ovex+operatorul, baris+sotia, mad, ionica_mushu,marcelstamate+Mihaela 
Stamate,enderb,adriamia,lilicam

S-a scurs mult timp de cand nu am mai pus o tura de initiere pe carpati. Vara mi-a furat tot timpul, cu zilele ei lungi si cu vremea buna pentru care planurile nu se mai terminau. Intre timp site-ul nu a stat in loc si atunci cand s-au finalizat inscrierile am constat ca am de-a face cu multi oameni noi pe care nu ii cunosteam deloc. Nu ca asta ar fi o problema, pentru ca, de cand merg pe munte, este o adevarata placere sa socializez cu cei care au pasiuni comune. Astfel cum nici pe echipa, nici pe vreme nu ma puteam baza, macar pe traseu sa fiu sigura.

Am ales astfel cu multa intelepiune zic eu, un munte usor accesibil (Bucegiul) dar din care aveam sa exploram partea vestica, ceva mai putin batuta la picior de excursionisti. Aici aveam o multime de trasee, pe care le puteam adapta usor in functie de vreme, de starea si spiritul echipei, de timpul pe care il mai aveam la dispozitie. Astfel prima schimbare vine chiar la plecare, cand, pentru a nu mai parcurge la picior 4 km prin sat, ne "cocotam" pe dealuri. Este o buna ocazie pentru mine sa ii cunosc putin pe oameni, sa le arat imprejurimile si sa arunc o privire peste Bucegi sa imi dau seama cam care vor fi conditiile (mai ales zapada).
Un loc care imi este din ce in ce mai drag
In egala masura e bine si pentru oameni, pentru ca drumul e usor-asa de incalzire cu urcusul, de acomodare cu zapada, si bun de socializare. Deslusim printre neguri Poiana Gutanu si chiar si Saua Strunga, iar in spate mici parti din Crai. Mi-as dori sa avem aceeasi vizibilitate ca si acum o luna dar nu a fost sa fiesi ma multumesc cu faptul ca nu e viscol si nici foarte frig. 

Toate parleazurile sunt coborate, caci vitele au coborat in sat, iar fanarele stau cuprinse de nemiscarea iernii ce va sa vie. Capitele sunt si ele amortite si parca intregul deal isi tine respiratia asteptand prima navalire a zapezii adevarate, a viscolului turbat care va trece totul in izolare.
In mica sa de unde coboram spre Valea Bangalesei discutam putin cu harta in mana, traseul de urmat, precum si poteca nemarcata ce urca pe muntele Barbuletu.
Ba chiar ne alegem si un nou sef care sa ne duca pe toti, in echipa si in siguranta pana in Poiana Gutanu. 

Astfel Marcel cel vorbaret preia sarcina orientarii si se ingrijeste de noi, regrupand echipa, stabilind ritmul dupa suflul oamenilor si dupa timpul pe care il mai avem la dispozitie. Eu imi gasesc un loc prin coada plutonului si ma multumesc sa stau sa meditez la oamenii din tura. Imi dau seama deja ca nimeni nu e chiar atat de incepator pe cat spun turele de initiere, ba multi chiar merg bine si au echipament bine pus la punct. Iar problema celor mai slabi nu e neaparat experienta caci se vede din discutii ca sunt umblati, ci faptul ca nu merg pe munte foarte des si conditia fizica se pierde si ea daca nu e exersata. Plus faptul ca multi nu au cu cine sa iasa pe munte atat de des pe cat si-ar dori...

Asa cum stau si urc usor, am vaga impresie ca urcusul e nespus de lung..,sau cel putin asa imi aduceam eu aminte de la EcoMarathon, dar pana la urma, semnele nu mint si iesim mai repede si cu mai putin efort decat m-am asteptat in Poiana Gutanu. Aici facem pauza de masa, admiram Craiul si in spate Iezerul, iar Marcel ii preda stafeta Dianei, discutam cu harta in fata ce avem de facut, ce marcaj urmarim si ce vom intalni mai in fata si pe un soare nesperat pentru modul mohorat cu care a inceput ziua, lasam in urma fosta Casa de Vanatoare Bangaleasa  si intram intr-o portiune frumoasa si usoara, prin padure. Este momentul nostru de respiro, caci in curand va urma urcusul spre Saua Strunga. Avand in vedere ca pe aici vantul bate destul de tare si grupul se misca diferentiat (unii foarte bine, altii incet), le spun celor fruntasi sa nu stea sa inghete pe traseu si sa urce in grup compact spre Saua Strunga, urmand sa ne regrupam acolo. Doar eu, Marcel si Mihaela ramanem mai la urma asteptand cu rabdare ca fiecare sa isi urce „Golgota”. Il admir mult pe Marcel care gaseste cate o vorba de incurajare pentru fiecare si aproape in fiecare moment...eu una, imi epuizez la un moment dat resursele si desi stau cu rabdare la urma, nu reusesc sa ma implic in lupta omului cu el insusi-pentu ca de fiecare data, pentru mine, a fost ceva personal.

Incet, incet, agonizant de incet, parca vantul ne punea frana la fiecare pas iesim in sa. In refugiu gasesc niste carpatisti cam inghetati asa ca nu mai stam la vorba si ne pornim sa coboram. Mai avem cam 1 h si jumatate maxim de lumina, si stiu ca oamenii mai rapizi din grup au sanse sa ajunga la cabana pe lumina. In plus, coborarea este clara si lipsita de pericole pe vremea asta...

Pe masura ce ne departam de sa, vantul se mai domoleste si ramane doar zapada care ne mai pune probleme ocazional, caci pendulam intre zone de acumulare si zone in care, sub un strat subtire de zapada, se ascund multe pietre.
Ultimii ajung la cabana chiar atunci cand s-a asternut noaptea si trebuia sa deschidem frontalele si aveam sa descoperim ca in cabana era pustiu. De fapt eram doar noi. Primim o camera faina, renovata si curata, cu paturi noi, parchet si toate cele, de ti-era mila sa calci pe acolo si profitam de ospitaliatea cabanei mancand pe saturate la niste preturi imbatabile.

Din pacate-poate datorita unei sapatamani pline, sau a scularii matinale, rand pe rand ne retragem la culcare si eu una prind cam 12 ore de somn care nu mi-au displacut deloc.
Pe la ora 6 dimineata, deja sunt cu ochii mari si ma bucur cand ma uit pe geam si vad ca vremea este in continuare buna, cerul senin, fara zapada proaspat cazuta.

Desi aveam plecare planificata devreme, ne lungim la vorba si discutam despre cum planificam o tura, cum ne alegem traseul, ce luam cu noi pe munte, ce echipament folosim, cum abordam traseele iarna etc.
Astfel abia inainte de 10 reusim sa iesim din cabana si sa reluam urcusul spre Saua Strunga.
Desi eu una ma asteptam sa mearga mai greu, totusi undeva in jurul orei 12.00 suntem la refugiu si aici ca o adevarata echipa hotaram traseul de urmat. Am avut multe variante din care sa alegem:
-continuarea pe BR spre Saua Batrana si coborarea pe PR in Poaiana Gutanu
-coborarea pe BR+CR in Valea Bangaleasa (dezavantaj mult forestier)
-intoarcerea pe BR in Poiana Gutanu si de acolo pe traseul de la EcoMarathon inapoi in Moeciu (culema Plesa)
-explorarea traseului marcat cu TR ce pleaca de pe Varful Bucsa si ajunge tot in Valea Bangaleasa (dar nu stiam unde anume caci pe harta de la BelAlpin nu aparea marcaj ci doar o poteca probabil pastorala ce iesea la capatul drumului forestier).

Le explic cam ce stiu din aceste trasee si ce parti sunt necunoscute si ii las sa hotarasca. Castiga aproape unanim aventura: respectiv ultima varianta –un traseu nou pentru toti.
Totusi asta mi-a aratat ca echipa era bine sudata deja si se simtea confortabil si sigura pe ea.
Astfel prindem poteca marcata cu BR spre Saua Bucsa si dam piept cu vantul care batea pe versatul vestic. Pe Vf Bucsa chiar batea destul de puternic asa ca fiecare, cum ajungea, era trimis sa coboare pe piciorul innierbat spre padure.
Daca pe culme zapada era spulberata, in poienile de la nivelul padurii se acumulase ceva omat asa ca mergem cu multa inspiratie. Marcajul este discret (semne micute, de nuante diverse: rosii, roz, portocalii (sau rosu sters)).

Pe masura ce coboram prin padure zapada se imputineaza, devine din ce in ce mai apoasa si se amesteca cu din ce in ce mai mult noroi.
Ajunsi la drumul forestier ma mai macina o ultima nelamurire, cat aveam de mers pe drum pana la primele case. Dupa harta era ceva de mers si ne pregatisem pentru 4-5 km, dar din fericire, dupa 20 de minute ajungem deja la intersectia cu TR si de acolo in 1.5 km la intrarea in Moeciu.
E adevarat ca de asfalt nu scapam dar nu se poate ca totul pe lumea asta sa fie perfect.
Totusi lucrurile au fost mai bune decat am sperat in tura aceasta (de la vreme, la cazare, la ritmul de mers etc) si nu imi ramane decat sa ma intorc la vara sa definitivez traseele din zona caci partea de vest a Bucegilor ascunde multe mici minuni care merita daruite mai departe.

Un filmulet facut de Ovidiu puteti vedea aici.
Relatarea Dianei(mad) o puteti citi aici

duminică, 21 noiembrie 2010

marți, 16 noiembrie 2010

De la Bunloc pana pe Coltul Picaturii



Cum weekendul acesta (13-14 nov) nu am mai putut sa deturnez planurile lui Radu pentru catarare si cum ma cam plictisea de moarte doar gandul sa stau protapita sub un perete la escalada, pentru sambata mi-am facut eu singura, planurile mele proprii si personale

Am scos harta si stiind de unde trebuie sa incep (de la masina, din Dambu Morii de unde plecau baietii) si unde trebuie sa ajung (la Prapastia Ursilor), am imaginat o tura de alergare prin locuri noi din Piatra Mare. Daca erau noi, normal ca nu prea stiam ce avea sa ma astepte insa trebuia din nou sa ma bucur de ziua calda de noiembrie si cum spiritul meu cerea activitate, pe la 9, cand baietii au plecat spre Prapastie pe drumul cel mai scurt, am plecat si eu, tot inspre Prapastie, dar cu un mare ocol.

Tura mea de alergare suna cam asa: Dambu Morii-Cabana Bunloc (TA)-Pestera de Gheata-Livada (BA)-Drumul Familiar (BR)-Prapastia Ursilor (TA).
Cum in borseta mea nu intra decat niste apa, ceva dulciuri, actele si un telefon, am scris toate marcajele pe o hartiuta, am facut o poza imaginara in mintea mea a traseului de pe harta si dusa am fost. Pornesc muzica si dau drumul la picioare pe drumul forestier, complet pustiu la ora aceea. Plecasem cu avant de alergat dar nu reusesc sa biruiesc drumul pana la capat in pas alergator, asa ca, mai stau, mai merg, imi mai trag sufletul, toate ascunse sub exprimarea: "stau sa admir".

Bine, ce e drept, mai si admir, caci dupa ce ies din padure, privelistea se deschide, spre Bucegi, spre Postavaru si spre Brasov. Plus, daca nu admir, visez...Cum m-as da cu bicla la vale pe panta asta de iarba si apoi pe tot drumul forestier pana in Dambu Morii, sau cum as veni aici iarna, dupa ninsoare sa ar panta asta printre pomisori, de sus, in jos..Sau cum as sta pur si simplu intr-o zi caniculara, cu prietenii, la mesele de lemn, cu o bere rece in mana..

Dau binete cabanierului, ne bucuram separat dar impreuna pentru dimineata frumoasa care te imbie la activitate, fie ca ea inseamna sa deritici sau sa te plimbi, si pornesc tot in sus. Stiam ca trebuie sa urc pe marcaj BA pana la Pestera de Gheata, poteca mergand mai mult prin padure. Asa ca spun adio panoramelor frumoase si ma scufund printre arbori si printre frunze.

Imi dau repede seama ca poteca nu prea are nici o legatura cu alergatul pentru ca atunci cand nu urca, merge pe curba de nivel, prin gramezi imense de frunze, sare copaci culcati la pamant, e ingusta rau, insa incerc sa o parcurg cat mai repede posibil...

Si tot asa indemnandu-ma, locurile incep sa devina familiare si stancile sa se apropie de mine. Imi dau seama ca nu mai am mult pana la Pestera de Gheata si amintirile devin mai dulci. Sunt amintiri din primii ani cand mergeam la munte, cu alti oameni si in alte moduri. Cand totul era o aventura. Cand nu aveam cort si cand fiecare mic traseu de trekking era o victorie. Cand mergeam cu personalul, studenta fiind, si nu imi permiteam mai mult de o inghetata sau un iaurt la intoarcere. Cand una din marile placeri erau focul si frigaruile si cand stateam de planton sa nu vina ursul peste noi. Lucrurile s-au schimbat atat de mult de atunci, sunt din nou tunsa scurt, dar cam atat...rucsacul, sacul de dormit le-am dat mai departe, izoprenul s-a dezintegrat, lanterna grea, de mana s-a transformat intr-un petzl usor si hainele cele mai naspa de pe-acasa au fost inlocuite cu bluze de corp si polare. Una peste alta imi este mai bine acum, fac lucruri mai faine si ma bucur mai mult de munte, insa sunt niste pasi prin care am trecut si de care imi e drag sa imi aduc aminte.

Din fericire, de la Pestera de Gheata incolo, poteca se normalizeaza si ajung sa alerg cu spor. Pana acum am fost singura, eu cu gandurile si cu muzica mea. Usor, usor incep sa intalnesc si primii oameni si se vede ca poteca e din ce in ce mai uzitata caci pot sa alerg in voie pe aici.
Sunt pe val ca sa zic asa si totul se intampla cu usurinta. Pamantul, conurile, acele de brad, toate fug de sub talpi, marcajele se succed clare si regulate si misterul unui traseu nou e pe cale sa se spulbere. O alta piesa din puzzelul numit Piatra Mare s-a asezat la locul ei, un alt traseu putin umblat, curat si pustiu incepe sa genereze idei. Si ca intr-un joc de strategie, noi teritorii s-au deschis, noi marcaje care vin sau pleaca (de) undeva, asteapta sa fie urmate... Cu ochii mintii mai intai si apoi fizic, singura sau cu prietenii, indiferent de anotimp (cu schiurile, cu bicicleta sau in pas alergator).

S-au facut putin peste 2 ore de cand am plecat de jos si prezicerea lui Radu cum ca o sa ajung la ei in 3 ore incepe sa devina plauzibila, mai ales ca in coborare nu am de ales decat Drumul Familiar pe care ma misc in voie. Ora devine zeci de minute, si zecea de minute, devine minute simple si viteza mea creste cand vad ca e inca dimineata si oamenii inca urca spre cabana, pe cand eu, cobor cu brio si as putea sa merg acasa sa desfac o bere daca as sta in Brasov, cu socotelile incheiate pentru “antrenamentul” de weekend. 

Cobor pana ce intalnesc marcajul TA, si din 2 serpentine sunt in firul vaii cu fata in izvorul pe care il asteptam demult caci cei 500 ml de apa nu mi-au fost deloc suficienti.
Mai departe nu am decat sa urmaresc stancile ce sigur aveau sa ma conduca la baieti si pe care ii gasesc (dupa vreo 3 ore, in care am stat, m-am si odihnit, am admirat, am alergat sau m-am facut ca alerg) inca in faza de incalzire, pe vreo 2 trasee de escalada. Incalzire care s-a transformat mai tarziu in ceva activitate mai sustinuta si chiar in abordarea unor scurte trasee alpine.
Lene mare
Asta probabil pentru a pregati ziua de maine cand aveam sa revenim pe...

Coltul Picaturii (duminica)

Pentru mine cel putin Coltul Picaturii este o exceptie de la regula cu drumul. M-am intors pe Coltul Picaturii pentru locatie, pentru privelistea de acolo, una din cele mai frumoase din Bucegi. Drumul nu imi place deloc (nici apropierea si nici retragerea) si nici urcarea Coltului nu e vreo performanta in anii nostri. Dar ceea ce se vede de acolo de sus, Valea Seaca a Caraimanului cu Valcelul Mortului, Hornurile Vaii Seci, Crucea,Circurile Vaii Albe, Peretele Vaii Albe, Brana Aeriana si de ce nu, Creasta Picaturii mai departe (aparent imposibil de continuat si totusi, ca de fiecare data, cand iti pare ca ai ramas fara variante, exista un drum) merita tot intereseul.
La poza asta, Radu ar trebui sa ne dea o explicatie...e un fel de arta abstracta...
Adidasul rupt si peretele Vaii Albe in fundal, cu Fisura Albastra
Nu stiu daca merita si efortul de a urmari cu greu poteca spre Valcelul Picaturii, de a aluneca pe frunzele de toamna si pe noroiul cleios, de a transpira in zilele de vara pe Valcelul Picaturii murdar si lipsit de apa, ori de a culege in san si pe spate (nu zic in par ca ai casca) sute de ace de zada, dar iata ce ne-am intors, cu alti oameni pe care sa ii initiem in scoala rapelurilor de pe Albisoara Marelui V, cu alti oameni, carora sa le deschidem mici ferestre spre abruptul Bucegilor. Si sper ca peste 2 ani cand o sa ma incumet sa ma intorc aici sa le port pasii altor 2 – 3 oameni, sa le demonstrez unora ca Bucegiul poate sa fie minunat, iar daca iti alegi cu grija traseul, salbatic si pustiu.
Cred ca pe ei i-am convins
Oricat de balauroase sunt aceste ture alpine usoare gen Coltul Picaturii, Acele Morarului, Creasta Costila-Galbinele totusi ele sunt ca o mare carte deschisa. Sunt o carte de povesti alpine, vechi de 50 de ani, si care se reediteaza pentru fiecare noua echipa ce calca pe aceleasi poteci. Cei care ajung pentru prima data pe astfel de trasee au probabil aceleasi sentimente de victorie personala, incantare, frumos caci imaginile au ramas neschimbate, peretii, baranele, crestele dainuiesc de mii de ani si cheama cu aceeasi putere drumeti batrani si tineri, veterani sau incepatori. Cu totii calca prin aceste locuri, cu totii deschid noi ferestre si largesc noi orizonturi.
Anii trec...(acum)
Si la prima reusita pe Varful Picatura

joi, 11 noiembrie 2010

Per pedes si pe 2 roti, din nou la Moeciu



Sambata- trekking

Echipa: muha, em, vio, cosmin, vali, cristi, andrei, claudia, cerasela, gabi, mike si radu

Traseu: Moeciu de Sus-La Bisericuta-Muntele Barbuletu-Saua Bucsa-Saua Strunga-Poiana Gutanu-Moeciu de Sus

Noapte si un cer senin, spuzit de stele. Stau pe marginea raului si urmaresc cu privirea cum rotocoale de respiratie calda se imprastie in aer. Nu este frig, nici nu ai zice ca e noiembrie. Desi un foc arde jucaus in apropiere, totusi pot sa stau linistita aici, turceste pe iarba. Prietenii mei rad si atata focul, altii cauta lemne iar eu ma bucur doar pentru ca sunt aici, intr-un loc minunat, respirand munte, dupa o zi plina si cu perspectiva alteia, la fel de calda, placuta si colorata.
Am mers astazi cu pinguinii prin locuri noi, am pasit usor printre frunze, ne-am spalat cu lumina galbena a soarelui, am urcat dealuri si munti noi, am urmarit poteci vechi necunoscute, am explorat un loc nou si vechi in acelasi timp-toate sunt stranse parca aici, la Moeciu.
/10_11_moeciu/dscf8029.jpg
Made by Claudia-Craiul ce vegheaza linistea locurilor