luni, 27 august 2018

Maratonul Olteniei 2018


Weekendul asta am lasat muntii adevarati de acasa pentru dealurile de pe Valea Oltului. Pe langa un weekend cu colegii de munca, am asortat un concurs de MTB la Ramnicu Valcea, respectiv tura lunga de la Maratonul Olteniei. Radu fusese anul trecut si mi-a recomandat organizarea, asigurandu-ma in egala masura ca o sa imi placa traseul, nefiind prea tehnic, dar nici de fuga. 

Cand s-au inchis inscrierile am analizat concurenta si am plecat de acasa cu un singur gand: sa castig tura lunga. 
Ceea ce am si facut :) (by Gabi)
Ma mosmondesc destul de mult dimineata, asa ca nu ajung nici sa merg in recunoastere pe prima urcare, nici sa ma incalzesc suficient, si nici sa ma asez intr-o pozitie buna la start. Nimeresc pe la mijlocul plutonului si asta o sa ma incurce maxim in primii 3-4 kilometri, caci urcarea e destul de ingusta si orice om care se opreste functioneaza ca o piesa de domino. Astfel incat, atunci cand am parasit asfaltul eram a treia fata la general (inclusiv tura scurta) primele doua fiind totusi in raza vizuala. Insa am pornit cu un singur gand: sa incep tare si sa o tin asa cat pot de mult, daca se poate, pana la sfarsit. Ma asteptam la 4 ore pline, asa ca am.plecat dotata cu 8 geluri mici, planul nutritional fiind simplu: 1 gel mic la 30 de minute.

Cand in final, pe la kilometrul 10 se mai relaxeaza plutonul si capatam ceva spatiu de manevra reusesc si eu sa ma relaxez putin. Traseul nu e deloc tehnic, alterneaza zonele prin padure (drumuri de pamant si poteci late) cu drumuri de tara. Totusi ma ingrijorez putin caci in 2-3 ore cred ca o sa urasc portiunile prin soare si cred ca o sa mai fie destule. Cum nu stiu traseul, atunci cand unul din baietii din pluton incepe sa mi-l explice, ciulesc bine urechile si incerc sa retin cat mai multe detalii. Doua par relevante: urmatoarea coborare prin faneata e greuta/ are risc de accidentare si dupa ce se se despart traseele, va urma la tura lunga o poteca de culme cu urcari si coborari abrupte ca un mountain rousse. 

Ajung repede la coborarea mai sus mentionata si ma relaxez cand vad ca nu are nimic tehnic in ea. Asta ma ajuta sa ma calibrez putin si realizez ca traseul va fi destul de ciclabil, cel putin comparabil cu potecile din jurul Postavarului sau pe care ma dau in turele cu Radu. In punctul de alimentare de la kilometrul 15, pus strategic intr-o curba in urcare, e un sistem foarte interesant. Un tip sta sub punctul de alimentare, intreaba cine are nevoie de apa din bidon, ia bidonul, il arunca catre colegii din punct care il umplu si atunci cand treci tu prin dreptul lor il iei plin. Mie imi convine maxim sistemul asta caci nu sunt genul care sa opreasca/ stea mult la revitalizare. De regula merg self supported, cu gelurile la purtator si 2 bidoane, asa ca trec ca vantul si ca gandul prin alimentare. Pe urmatoarea urcare prin padure civismul din mine se revolta cand baiatul din fata mea, dupa ce desface o sticla de apa de 0.5 l pe care o luase din punctul de alimentare si o tinea in buzunarul de la tricou, bea 2 guri si o arunca in padure, din mers. Nu, nu m-am oprit sa o recuperez si sa i-o torn in cap, desi la cat de cald, asta nu era o penitenta ci un serviciu, insa, atunci cand l-am depasit nu am putut sa ma abtin si sa nu ii dau peste nas. 

Undeva pe urcarea asta o depasesc si pe Natalia, o pustoaica de 15 ani pe care am vazut-o si la Cozia. Banuiesc ca e din zona si fata urca si coboara bine. Acum urca chiar mai bine decat la Cozia. O vazusem inca de la start, stiam ca are sub 18 ani si ca implicit e la tura scurta, insa nu am putut sa ma abtin sa nu o depasesc....Spiritul meu competitiv trebuia hranit putin.

Din punctul in care se despart traseele vom ramane oricum foarte putini si rasfirati si pana in cel mai nordic punct al traseului am mers singura. Am lasat putin, dar doar foarte putin pedala. Aici primesc incurajari si aud ceea ce imi si doream sa aud: prima fata. 

Foto oficiale
Punctul de hidratare soseste repejor si aici aflu ca mai avem inca 8 kilometri pana reintram in traseul scurt. Sunt 8 kilometri greuti cu bucati lungi prin soare. Aici ajung la momentul in care iau un gel de nevoie si nu preventiv, caci simt ca nu mai merg motorasele si nu mai duc cum trebuie gaturile scurte si abrupte. 

Pedalez cu Cozia in campul vizual si Valea Oltului la picioare si imi propun sa revin aici in toamna cu pinguinii, intr-o zi pe traseul de la Cozia si in alta zi pe traseul de la Maratonul Olteniei, intr-un octombrie in care padurea explodeaza in toate culorile, lumina e blanda si atmosfera curata, astfel incat ochiul sa bata liber spre muntii din jur. Dar mai intai sa supravietuim ProParkului si daca mai exista viata dupa aceea, om ajunge si aici. Si ca sa am la ce sa supravietuiesv trebuie sa am deplin control pe aici si sa evit orice posibila accidentare.

Cu asemenea ganduri in minte reintru in traseul scurt si in punctul de alimentare gasesc o multime de oameni. Nu prea inteleg daca toti sunt de la tura lunga sau mai sunt si intarziati de la tura scurta. Aveam sa primesc raspunsul foarte repede caci erau o multime de oameni de la tura scurta. Sincer, treaba asta imi convine, caci suntem totusi suficient de rasfirati ca sa nu ne incurcam unii pe altii si in egala masura sa ai mereu pe cineva in campul vizual care sa fie iepure.

Pe portiunea asta sunt ceva mai multi voluntari si incurajarile vin din toate partile. Stiu ca de acum concursul e terminat. Coborarea usoara si de flow ma ajuta sa adun kilometri si in curand intru in asfalt. E aceeasi sectiune de asfalt de la start, lunga de 1.5-2 kilometri si acesta este momentul meu de introspectie si bucurie. Doar al meu, doar cu mine insami. 
Finish
Eu nu stiu sa imi manifest bucuria atunci cand urc pe podium. Pur si simplu nu imi sta imi fire. Cumva, pe masura ce orele trec si euforia finishului se estompeaza, adrenalina revine la normal si imi dau seama ca nu am facut mare branza. Ca e doar un concurs, o bucurie de moment, ca sunt o multime de fete mult mai bune, ca eu puteam merge mai bine etc. Poate si pentru ca toata bucuria se consuma in finalul de cursa. La fel a fost si la 4Munti si recunosc ca am savurat acele 45 de minute de pedalat in spatele Bogdanei si senzatia faina pe care o aveam privind in urma, privind inainte. Si e mai putin bucuria podiumului sau a finishului, cat mai mult bucuria faptului ca totul a mers conform planului. In ultimii ani concursurile nu au mai fost niste "heirupisme", stiam bine de ce ma duc acolo, ce sanse am, aveam un plan legat de cum as vrea sa merg, cum as vrea sa ma alimentez etc. Au fost mai mult un calcul, o strategie si la final, bucuria cand tragi linie si vezi ca iesit bine nu din sansa, ci din ratiune.

Astfel incat, atunci cand 3 ore mai tarziu urc pe podium nu mai simt nimic special si ma gandesc deja la weekendul urmator cu al sau ProPark plin de sentimente contradictorii. Oare o sa imi iasa si acolo planul ?


4 comentarii:

  1. Chiar și când ești sigură pe tine și debordezi a încredere, când îți cunoști nivelul și te apreciezi corect, o faci cu o modestie de invidiat. Bine că ai și tu o "doagă" la faza cu podiumul, și parcă și karma știe și te poftește des pe trepte :p

    RăspundețiȘtergere
  2. Cum adica "am o doaga" la faza cu podiumurile? Parca tocmai scrisesem ca nu e karma, e planificare si setareaa corecta a asteptarilor? :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu te extaziaza urcarea pe podium, dar faci totul ca sa urci pe el, e un pic paradoxala situatia :P
      Dar totusi cred ca tine doar de exteriorizare.
      (la mine partea cu puteam face mai bine, sunt alte fete mai bune e interiorizata, pe moment am lasat bucuria sa se manifeste - dar pentru prea putine concursuri m-am pregatit cum o faci tu pentru mtb)

      Ștergere
    2. De bucurat, ma bucur. Pe ultimii km, inainte de finish, la finish si cam 30 de minute-o ora dupa finish. Apoi euforia aia dispare si ramane doar ceva ce seamana a multumire. Cred ca daca premierea ar fi mai aproape de finishul meu, as mai prinde ceva din euforie...

      Cat despre pregatiri si antrenamente...Faptul ca imi petrec mare parte din timp in sa, tine in primul rand de faptul ca imi plac atat cursiera si MTBul. Concursurile sunt ceva ocazional si in nicio tura nu am iesit cu gandul sa ma antrenez pentru competitia X. Vine iarna, o sa urcam curand bicicleta pe trainer si ma va intreba Radu cu ce obiectiv in minte intentionez sa ma dau iarna asta pe trainer. Si de data asta chiar am un obiectiv...Si el nu este un concurs ;).

      Ștergere