Ne incepem anul cu o drumetie tihnita pe Magura Branului, alaturi de Andrei si Claudia. De altfel e prima data cand prietenii nostri reusesc sa ajunga cu cap si coada prin acest loc care noua ne este atat de drag. Desenasem de acasa un circuit, cu plecare din Bran, intial pe la poalele Magurii, pe un drum/ poteca paralele cu asfaltul spre Predelut, iar apoi pe poteca turistica. Curba aceea de nivel a iesit la iveala pe Strava Heatmap in modul ride, si am considerat ca merita o incercare, caci ar permite un traseu in circuit. Ei bine, poate pe viitor, acum jumatate din ea era o tentativa de drum rascolit si noroios. Urcam in sa, cautand soarele, dar suntem primiti cu ceata umeda. Craiul e ascuns sub o cusma groasa si cenusie. Pornim spre Bucegi, sperand ca pana ajungem noi acolo, sa se mai risipeasca norii. Radu ne conduce pe o poteca ocolita, ce coboara spre un catun ascuns intr-o vagauna, catun inca locuit de cateva persoane, desi nu are acces auto.
Soarele se indura de rugamintile noastre si pana la urma ne zambeste cu cativa dinti de lapte din spatele norilor. Ne multumim cu asta si speram ca va fi mai generos maine.
Daca pana acum am tot batut dealurile sudice de la Holbav, ne folosim de duminica cu vreme nesperat de buna pentru a explora dealurile nordice, ce leaga Holbav de Magura Codlei. Gasim cateva locuri faine si idei pentru foculet/ apus/ ture de bicicleta pentru la primavara.
Dimineata a inceput cu Morning Glory, alaturi de Dani si Lili veniti pentru vreo 10 zile in tara. Apoi a continuat cu o alergare pe Tampa, cam lunga pentru moodul actual, dar cred ca asta s-a datorat simplului fapf ca nu m-a mai durut capul.
Nu stiu cum de ma las vrajita de Radu sa imi iau o zi de concediu si sa iesim la schi de tura. Motivul a fost probabil soarele glorios anuntat in prognoza, soare ce a lipsit in ultimile zile. La finalul zilei, am regretat evident momentul de slabiciune, caci nicio zi de concediu nu trebuie irosita iarna. Adevarul e ca nu m-am simtit chiar bine, pe sus a batut vantul, sa schiez in zapada mare nu prea stiu,asa ca era foarte greu sa scot ziua asta pe plus. Zapada de pe triunghiul rosu, precum si sub Bucsa, pe pantele dinspre Poiana Lacului era chiar faina si totul arata a iarna, mult mai adevarata comparativ cu tura de pe Bucsa, de acum o luna cu Claudia.
Jurnal Radu
Schiul in Ciucas nu ma inspira deloc, asa ca raman acasa pentru un zwift alaturi de vreo 2000 oameni. Cursa e interesanta, cu o bucata de plat la inceput si 3 urcari scurte si abrupte in a doua jumatate. Merg bine.
Dupa doza de endorfine generate de sport, ma uit eu pe fereastra, vad soare glorios si ma hotarasc sa ies si la o plimbare pe Tampa.
Stiu ca sezonul asta de Zwift e departe de cel de anul trecut, dar cand viata iti da lamai, faci din ele limonada. Scad vreo 10 W din averge powerul de la cursele de acum un an si ne dam in continuare. Incerc sa redevin smart la curse si sa fac cea mai buna cursa in functie de cum se simte acea zi. Astazi chiar mi-a iesit. Fara sa ma rup pe cei 2 km de plat dupa start, depasind masiv pe urcare, coborand bine si cu un plat de final unde am lucrat in 3. Castig la limita sprintul de final, dar pierd la general din cauza startului decalat. A fost totusi o cursa desteapta.
Nu sunt in apele mele si e greu sa te mobilizezi cand te doare mereu cate ceva. Totusi ma simt inspirata de ninsoarea de afara si ies la o alergare. Cel mai mult imi place pe Dealul Cetatii si dau cateva ture pe potecile neatinse, prin zapada aderenta, ce parca doar imbraca rama pantofilor de alergare. O muzica pozitiva imi canta in urechi si pentru cateva minute orgasmice uit de tot. Endorfinele suprascriu orice, ma misc liber si fluid, cu mintea golita, cu picioarele usoare, cu corpul ascultator, cu inima de copil bucuros. Magia aceasta totala nu dureaza, dar alergarea continua sa contina cateva momente faine, de iarna autentica, pe sub Tampa ori pe derdelusul din parculetul din Livada Postei.
Vara e mia de seara, in unele dimineti bune de octombrie poate fi mia de dimineata. Iarna, in general, varful e mai atragator si din Poiana pana pe varf nu se strang 1000 m, dar cand vremea nu promite nici urma de rasarit, merge si doar ceva sport. Intra fix doua urcari pe Drumul Rosu si Doamnei. Zapada nu e geniala la coborare, in partea de jos chiar lipseste cu desavarsire, dar pentru 2 ore de miscare matinala a fost decent. In orice caz, insa, schiul e un sport fara viitor pe aici.
Pandemia a dus insa la o explozie a schiorilor de tura. Cred ca am tot numarat 20 de persoane, intr-o banala zi de marti, fara nimic special. Claudia, care a ramas la schi de partie spunea ca au tot continuat sa urce.
O cursa lunga, nu atat prin distanta, cat prin diferenta de nivel, respectiv 14 km cu 1200 m de urcat. Merg cuminte pe plat, in 3 W/kg si ma pastrez pentru urcarea ce a parut considerabil mai lunga ca Alpe de Zwift. Recuperez totusi vreo 200 de locuri pe urcare, ceea ce e bine.
Anul acesta, la fiecare etapa din Tour de Zwift sunt cate 3 trasee diferite si imi place imi place diversitatea asta, caci daca ai chef de curse, gasesti mereu curse cu multi oameni, pe trasee de lungimi diferite.
Au fost 4 zile de pauza, pentru ca pur si simplu nu am reusit sa am suficienta energie ca sa si lucrez,sa fac si curat la vechea chirie si ordine la noua casa. Trainerul era dezasamblat, frigul de afara nu mi-a dat ghes sa ies, asa ca am stat in casa si am facut treaba. Reusesc sa ma mobilizez abia joi, in urma unei postari de-a lui Suzi, pentru o urcare nocturna in Postavaru.Nu imi plac mie cine stie ce urcarile nocturne, dar am zis ca e un mod bun sa imi dau un sut in fund si sa ies din casa. Cum eu de regula ies dimineata, cand e mai putina lume, am fost surpinsa, de fapt socata de forfoteala de pe partii. In mod cert, de 5 ani de cand stam in Brasov, in fiecare an, au fost din ce in ce mai multi oameni care urcau dimineata ori seara in Postavaru. Trendul a fost mereu vizibil si ascendent. Insa anul asta, miscarea a luat avant si mai mult, probabil impinsa de la spate de pandemie, astfel incat, la o banala curba in S, sub statia telescaunului din Ruia am numarat nu mai putin de 17 frontale. Pe terasa cabanei era plin,prajiturile si ceaiurile se vindeau pe banda rulanta si era evident ca oamenii profitau de seara calda si fara vant.
Cum tot aveam tot echipamentul pregatit inca de aseara, o convoc pe Claudia la o urcare matinala in Postavaru. Plecam prea tarziu si ne miscam prea lent pentru rasarit, asa ca mergem spre cabana, unde suntem singurele musafire. Scoatem din rucsac termosul, prajitura de la purtator, privim cum se coloreaza Bucegiul si o luam la vale spre oras. La 10 eram si acasa. La noua casa.
In 20-25 ianuarie anul trecut eram tot pe cursiera, insa prin jurul Bucurestiului. Anul asta ne-a iesit in jurul Brasovului. Initial planificam o tura de drumetie, dar cumva m-am lasat deturnata catre o tura de cursiera cu Suzi si Radu. A fost ceva cam lunga pentru mine, si ceva cam friguroasa pe final. Se vede lipsa de experienta a turelor de iarna. Am plecat flower-power, fara apa si doar cu o banana in buzunar, sperand la o realimentare pe parcurs.Nu a fost sa fie. Cei 60 km s-au transformat in 80, si cam dupa Sfantu am inceput sa sufar. S-a dus si rezistenta de sub 2 ore de la Zwift, s-au dus si oricare rezerve, s-a dus si entuziasmul. Totusi, dupa o masa tihnita si o pauza de o ora acasa, reusesc sa ma resetez, cat pentru o urcare nocturna in Postavaru. Acum, cand pandemia nu iti lasa multe optiuni, cea mai buna socializare e cea outdoor, la o drumetie, la o plimbare,la un morning glory sau la un social night,dupa caz, timp si bioritm. Cu Radu si Bogdana am tot incercat, fara succes, sa ne sincronizam toamna asta la o tura de bikepacking, dar nu a fost sa fie. Asa ca e placut sa stam la o poveste, chiar si la lumina frontalei.
Dupa tura de ieri mi-am facut temele. Mi-am luat apa in flask si l-am pus in buzunarul de la bluza, mi-am luat mancare si m-am calmat, caci cu 4 baieti in pluton, nu imi ramanea decat sa stau cuminte la cutie. Mai mult decat mancare am mancat nisip si magza, dar altfel, pedalatul s-a simtit considerabil mai placut, in parte datorita temperaturii/soarelui, in parte datorita faptului ca au fost doar 60 km vs 80 ziua anterioara.
Daca tot am montat trainerul la noua locatie, e timpul sa mai invartim o pedala. La Tour de Zwift, cursa lunga din etapa curenta este identica cu o alta cursa din martie 2019 la care am participat. Pe vremea aia eram in super forma dupa o iarna de Zwift, 2 cantonamente de cursiera in Spania si un raport W/kg cum nu cred ca o sa mai vad prea curand. Avea deci sa fie o calibrare interesanta. Eram convinsa ca rezultatul va fi mai slab, dilema era doar cat de mare va fi diferenta. Dupa o ora si 3 minute de suferinta opresc cronometrul cu un average power mai prost ca in 2019, dar un timp mai bun. Semn ca daca putere nu e, macar mi-a mai venit mintea la cap.
In Brasov ninge de 3 zile. Zapada s-a asezat consistent, in Racadau 15 cm peste ce s-a pus in centrul orasului. Pare una din acele putine ferestre in care poti urca din oras, fara drumul spre Poiana. Ne strangem 8 oameni pestriti si ne bucuram de zapada mare si uscata. Si coborarea merge bine, printr-o zapada untoasa, pe urme de ratrac.
Cum iesirea de ieri chiar a fost faina si anticipam niste partii perfecte in dimineata asta, o corup si pe Claudia pentru o repetare matinala. Din nou urcam pana sub Ruia. Eu chiar ma bucur de coborare si sper ca si maine sa prind doua urcari pe Drumul Rosu.
0 comments:
Trimiteți un comentariu